Viața Satului văzută de un legionar

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iunie 26, 2024

VIAŢA SATULUI

Mardarie Popinciuc “Pentru Sfânta Cruce, pentru Ţară”

Viaţa satului nostru, ca dealtfel a tuturor satelor din Bucovina, se învârtea în jurul cultivării pământului şi creşterea vitelor, păsărilor şi fabricarea îmbrăcămintelor de tot felul; industrie casnică şi nu de vânzare sau export.

De la începutul primăverii, când dispărea zăpada de pe câmpuri, şi până toamna târziu, toată lumea era pe ogoare. Se semăna de toate: grâu, secară, orz, ovăz, porumb, cartofi, cânepă, in şi zarzavaturi de toate soiurile, în special varză şi castraveţi. Mâncarea deci nu ne lipsea. Dar bani nu aveam aproape nici odată. Această ultimă circumstanţă se înţelege mai bine dacă se ţine în seamă faptul că încă din timpul imperiului Austro-Ungar, comerţul, în toate formele lui, era în mâna evreilor. Aceştia cumpărau toamna pe nimic toată producţia ţăranilor şi primăvara le-o revindeau pe preţuri multiplicate cu zece. In această formă, aproape nu exista cetăţean care să nu fie la cheremul lor. Şi cum în chestie de bani erau nemiloşi, erau urîţi de moarte.

Tata, ca să scape satul de această plagă, a înfiinţat în sat o sucursală a Cooperativei Băncilor din Nord, care avea o prăvălie proprie pentru uzul membrilor Băncii. Celor ce aveau datorii la evrei, Banca le împrumuta banii necesari pentru plata acestora, cu condiţia expresă ca toate cumpărăturile viitoare să le facă de la prăvălia Băncii. Cel ce nu îndeplinea această condiţie, pierdea dreptul de a plăti în cote şi trebuia să lichideze datoria într-o lună de zile. Bine înţeles că au fost vreo doi care n’au îndeplinit această condiţie şi tata, ca să ia aminte toţi că nu era glumă, le-a vândut casele prin licitaţie publică, cumpărându-le cu bani de-ai Băncii. Evreii, văzând că nu mai puteau face negoţuri, au vândut tot ce aveau şi s’au dus la oraş, în Suceava care, pe vremea când eu eram elev la liceul „Ştefan cel Mare”, avea cam 80% din populaţie evrei; 98% din comerţ era în mâinile lor. Plecand evreii din sat, Banca le-a înapoiat casele celor doi care nu îndepliniseră condiţiile, uşurându-le plătirea datoriilor. În acest fel satul rămăsese curat de jidani.

Comuna noastră, mai bine zis „Comuna Vornicului Popinciuc”, pe care a gospodărit-o treizeci şi trei de ani fără întrerupere, încă de pe vremea când aparţinea imperiului Austro-Ungar, a fost clasificată, aproape în mod regulat, ca cea mai bine administrată din judeţ. Sub conducerea tatei s-a clădit localul primăriei, în cealaltă parte de drum în faţa casei noastre; salonul de joc al satului, alături de casa noastră; în acelaşi edificiu cu salonul funcţiona Banca al cărei Preşedinte a fost tata până la moarte; Biserica, construită pe hotarul ce despărţea comuna noastră de comuna Buninţi şi servea pentru amândouă, a cărei Prim-Epitrop a fost el până şi-a sfârşit zilele, Şcoala la care mergeau copiii din ambele sate, aşezată pe teritoriul comunei noastre alăturea de Biserică; Monumentul pentru eroii căzuţi în lupta pentru desrobirea Bucovinei şi unirea cu Patria Mamă România, în faţa casei noastre; drumurile reparate aproape în fiecare an; lunca şi pârâurile împădurite; fântânile şi izvoarele de apă de pe câmp, etc., toate îngână numele lui. Adevărul e că tata era în primul rând „Vornicul Satului” şi abia în al doilea rând capul gospodăriei noastre.

Iarna, când zăpada acoperea până şi gardurile de puteai merge în formă directă de la o casă la alta, era destinată jocurilor, nunţilor şi întreţinerii vitelor. Femeile o utilizau pentru ţesături şi în special pentru pregătirea zestrei fetelor de măritat.

Şcoala primară am făcut-o în sat sub conducerea D-nei Cojocariu, de la vârsta de şase ani la zece. Terminată clasa a patra, m’am prezentat la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, unde după darea unui examen, am fost admis ca elev al primului grad secundar.

Aşa, în toamna anului 1924, înbrăcat cu haine noi, cu cămaşă albă cu flori cusute de surorile mele şi cu bondiţă de aba, m’a dus tata şi pe mine împreună cu fratele Emilian la Suceava. Aici locuiam la o lipovancă foarte de treabă care ne îngrijea ca pe copiii ei. Mâncarea ne-o aducea tata de acasă, gazda numai ne-o prepara.

Aveam colegi de clasă de prin toate satele dimprejur. Profesorii erau oameni buni şi se străduiau să ne înveţe tot ceea ce ştiau. Nenorocirea era că noi elevii ne ocupam mai mult de jocuri de tot felul decât de învăţat. Cu toate acestea am trecut anul fără multe bătăi de cap. Şi aşa, an după an, s’a scurs timpul până în 1934 când mi-am luat examenul de bacalaureat.

In vacanţe, din Iulie până în Septemvrie, mergeam acasă. Hainele de oraş erau puse, frumuşel împăturite, în dulapul cu miros de busuioc, şi în locul lor intrau la rând cele de lucru: bondiţa de piele de oaie, pălărie cu boruri mari ca să nu mă ardă soarele, bocanci, etc.

De mai înainte de răsăritul soarelui şi mult după ce acesta se ascundea după pădure, lucram cu toţi ceilalţi la câmp: prăşeam, strângeam buruene, greblam mânam caii la plug, aram, grăpam, coseam, ajutam la curăţitul grajdului, la alimentarea vitelor, strângerea recoltei, a fânului, dar mai ales umblam cu căruţa în toate părţile
pentru că îmi plăcea enorm de mult să conduc caii.

Căruţele de fân, grâu, secară, orz, ovăz, etc., ce eu le încărcăm şi stogurile de fân ce eu le clădeam după cum mă învăţase Badea Ţurcan, au rămas de pomină. De multe ori, când mă întâlneam cu câte un vecin ce mergea cu căruţa lui la câmp iar eu veneam cu a noastră încărcată, acesta ieşea din drum ca să nu-l strivesc împreună cu cal cu tot, în cazul când a mea s-ar fi răsturnat. Când ajungeam acasă, nu puteam băga căruţa în şură pentru că era mai înaltă decât poarta. Tata mă tot certa: ,,mai încet măi băiete că avem nevoie de cai şi căruţă pentru mai multă vreme, nu numai pentru azi.” Se vedea însă că îi plăcea că nimeni nu îndrăznea să încarce căruţa ca băiatul lui. Seara când ajungeam acasă cu ultima căruţă, deshămam caii, le scoteam hamurile şi încălecat pe iapa cea mai bătrână, numită Midas, galopam până la râu în care intram cu cămaşă cu tot, spre disperarea mamei.

Nu totul era însă numai lucru greu. Erau şi bucurii mari. Cântecele celor ce prăşeau, armonica de gură şi solzul de peşte a lui Mihai Nedelcu cu care strângeam recolta în nopţile cu lună, care când începea a doini lăsa când impresia unei orchestre, când a unei privighetori, după cum întrebuinţa armonica sau solzul. Ce să mai spun de oalele cu borş cu came, castraveţii muraţi, oalele cu lapte acru scoase din răcoarea pivniţelor, slănina afumată cu usturoi ori ceapă, fructele de tot felul. Sunt lucruri şi plăceri de neuitat.

Dumineca, pe ploaie, zăpadă sau cu vreme frumoasă, pe frig ori pe căldură, noi copiii mergeam cu tata la biserică. Era ziua când toată familia se întrunea la masă. Eram mulţi şi mâncarea pentru toţi dădea mult de lucru. Dar bucuria de a ne întâlni cu toţii era la fel mare. Tata se aşeza regulat în capul mesei şi cum era mândru de a ne vedea pe toţi, îşi răsucea mereu mustaţa. După masă, în zilele de vară, duceam vitele la râu şi le scăldam.