Vânt de Seară – Episod din lumea Legionară

Incorect Politic
Iulie 30, 2023

Vânt de Seară

Începutul toamnei se făcea simțit cu fiecare zi ce trecea. Frunzele celor cinci salcâmi din fața grădinii noastre din Carmen-Sylva începuseră să prindă culoarea pală a sfârsitului existenței lor din vara ce trecuse.

Era pe la chindie. Pregătisem localul în vederea sosirii clienților ce începuseră să se rărească, așteptam închiderea sezonului. Cu vreo șase coșulețe de nuiele împletite goale în mâini, venea spre noi Nicoleta. Cu fața arsă de soare, cu părul tăiat scurt, părea o fetiță de 15-16 ani, ceva mai răsărită ca noi. Ne-a cuprins dintr-o privire, după care:

– Prejbeanu, Tudor, Văduva, haideți cu mine!

Ne-a dat fiecăruia câte un cosuleț si am pornit după dânsa. Nu mai știu dacă Nicoleta era frumoasă. O văd ca ieri; o fată suplă cu ochii mari, înaltă, mereu cu zâmbetul pe buze, niciodată stând locului. Mie cel puțin mi se părea Ileana Cosânzeana. Nu o văzusem niciodată în pantaloni, de când eram în tabără. Acum purta o pereche de pantaloni închiși la culoare, un taioraș scurt, iar pe cap își așezase băsmăluța ușoară legată sub bărbie.

Am ieșit pe portița ce da spre strada mare, unde ne așteptau comandantul legionar Alecu Cantacuzino și dr. Ion Banea. Primul nu mai avea mâna legată de gât cu o eșarfă albă, cum îl văzusem prin iulie. Era unu dintre cei opt legionari care luptaseră în Spania; fusese rănit și se pare că acum era vindecat, ducea în mână o cutie de vioară, iar pe cap o băscuță în carouri cum purtau pe atunci tinerii din înalta societate. Am fost întâmpinațu cu:

– Ne grăbim Nicoleta?

Nu camarade Comandant. Am rezolvat. După ce camioneta se descarca, noi trecem cu barca. Avem vâslaș. Apoi cu un zâmbet:

– Un oarecare!

„Vâslașul” – dr. Banea – era unul din cei mai apropiați camarazi ai Căpitanului, senator Legionar. Purta acum un tricou marinăresc cu niște brațe într-adevăr de „om al valurilor”. Ne-a surâs și am pornit spre locul unde trebuia să ajungem. Noi trei ne-am așezat pe băncuța dinspre vârf. În capul celălalt Alecu și Nicoleta, iar la rame bine înfipt cu picioarele în stinghia de jos, Comandantul Banea. Lângă barca cu care am plecat era una de o persoană – a Căpitanului – cu care trecea adesea la vie și înapoi spre grădina restaurantului; era drumul mai scurt.

Nu era departe. Cam 7-8 sute de metri în linie dreaptă, spre Techirghiol.

Nu mai știu a cui era via la care meream. Poate a prințului Alecu Cantacuzino sau a Legiunii, nu-mi amintesc. Știu sigur că de multe ori Căpitanul înnopta la vie unde era o căsuță cu trei camere și cu o prispă „ca la noi”. Via nu era prea mare; cam un hectar ori poate mai puțin. În fața căsuței un loc viran acoperit de iarbă verde, iar sub nucul uriaș, o masă de piatră – ca o ciupercă – cu șase scaune.

– Copii! Culeem pe ales. Voi știți cum se face?

Toți trei am strâmbat câte un zâmbet. Auzi vorbă! Nu se gândise instructoarea noastră că venisem de la țară și că fiecare lăsase pe o dungă de deal un petec de “răzăchie”.

– Ce râzi Tudore! Nu pricepi? Am dat din cap afirmativ.

Mi-a venit în gând, era cât pe ce să-i spun: „De-ai ști matale câte pârleazuri am sărit noi după „ăștia” timpurii și cum ne sfârâiau călcâiele, când apărea „ăl cu via” de undeva…”

Dar puteam să-i spun? Aici era viță nobilă bine lucrată, cu spalieri de beton la patru rânduri de sârmași stropită ca la carte. Dinspre mijloc se îndrepta spre noi Căpitanul, care ciugulea dintr-un ciorchine alb.

– Bine ați venit.

– Să trăiești, Căpitane!

A întins mâna prințului; pe doctorul Banea care luaze poziția de drepți l-a lovit prietenește cu mâna peste braț zicându-i:

– Obosit?

– Da de unde, Căpitane…Oare din ce?

– Păi ai dus în spinare…cinci uriași.

„Uriașii” eram noi trei, Nicoleta care nu cred că avea 50 de kilograme, și Alecu Cantacuzino care, deși era oarecum înalt, venise slab de pe front.

Am luat fiecare câte un coșuleț, inclusiv Căpitanul, și am început să așezăm în coșulețe ciorchini frumoși, care aveau cât mai puține boabe uscate sau pălite; se mai întâmpla totuși.

– Nicoleta, tu alege tămâioasa neagră, știu că sunt slăbiciunea domnului General. Să nu-ți amăgești „amicul”…

 

„Amicul” Nicoletei, bătrânul general, Gh. Cantacuzino – Grănicerul, era cel care o tot șicana cu te miri ce. Avea o privire ageră, pătrunzătoare. O inteligență sclipitoare și o experiență de luptător bine cunoscută, cavaler al ordinului Mihai Viteazul, decorat de către regele Ferdinand cu cele mai înalte distincții militare. Nu degeaba fusese numit de Căpitan șef al partidului „Totul pentru Țară”.

Avea un umor deosebit. Lua în tărbacă pe oricine, după vrednicia ori după scăderile celui ce intra în vizor. Barem cu Nicoleta, pe care o iubea ca pe fiica lui, nu se putea împiedica a-i găsi ceva. Cărau de obicei împreună, cu targa, pământ la cine știe ce trebuință în tabără, ori cărămizi.

– „Amândoi, două nevoi!” Le aruncase profesorul Ion Codreanu, tatăl Căpitanului, când se voiniceau să ducă o scândură cam sănătoasă. Era un moment de muncă în tabăra de la Carmen-Sylva.

– Uite cine vorbește! Te uiți la fetița asta! Ia pune mâna!

Acesta a trecut la capătul unde era Nicoleta, săltând cu nădejde. Generalul a plecat și el odata cu Nicoleta, întrucât profesorul Codreanu care ce-i drept era încă în putere, s-a trezit singur cu greutatea. Ce moment de dragoste și de bună voie era acolo unde munceau leionarii, numai cine a văzut și a trăit poate înțelege.

Să te ferească Dumnezeu să faci aprecieri la „forța fizică” a inimosului general! Numai că vedeai cum își zburlește barba, ridicând din sprânceana ochiului sănătos și te binecuvânta cu vreo perlă de te lăsa uimit. Mai ales cu fetele, din care nu puține îl zgândăreau. Nu se putea să nu găsească ceva deosebit. Talentul de descrețitor de frunți când te apasă ceasul, era cunoscut.

Sub masca de hâtru se ascundea un suflet uriaș, o inimă de părinte. Numai cu Căpitanul nu glumea. Cu pipa în colțul gurii, bonom, era deosebit de plăcut. Dragostea bătrânului înțelept dădea peste pahar ori de câte ori se găsea în fața vreunui fapt deosebit de demnitate sau vrednicie leigonară. Căpitanul și senatul legionar îl aleseseră, cum am mai spus, șef al partidului, la a cărui conducere venise cu toată energia și experiența lui de luptător.

*

 

– Parcă numai dumnealuio îi place tămâioasa! răspunse după puțină vreme Nicoleta, strivin cu plăcere și ea un bob gustos în gură.

– Avem niscaiva obligații Căpitane?

– Nu le-aș zice chiar așa. Dar strugurii noștri și-au făcut reclamă!

Recoltarea a durat cam o oră. După ce am așezat coșulețele la rând lângă masă, ne-am spălat și așteptam să vină Ilarie cu camioneta.

Soarele începuse să se mărească în diametru și să se roșească. Alecu a desfăcut cu grijă cutia și a scos vioara pe care a început întâi ușoare acorduri, după care cu siguranță și căldură a pornit romanța “Vânt de seară”.

„…În zbor trec peste mine anii

Departe-ntre străini mă frâng

Îmi plâng de milă măghiranii

Și romanițele mă plâng,

Tu vântule cu șoapte line

Ce aromești a busuioc

Du-mi către alte zări cu tine

Și vis și dor și nenoroc

Vânt de seară, vânt de seară

Vânt hoinar de cireșar

Du-mi tristețea mea amară

Vânt de seară, vânt hoinar…”

Glasul de bariton al doctorului Banea – lângă cel al Nicoletei delicat și ușor, domina împrejurul. Vioara suspina cuminte sub degetele fine ale prințului Cantacuzino. Vocea de tenor a Capitanului seconda cu multă sensibilitate și echilibru formația încropită în fugă. Se cânta încet, reținut.

Ce frumos cânta Căpitanul! Înlemnisem cu ochii pe el, care bătea ușor tactul pe marginea mesei. Arcușul în mâna străvezie a executantului luneca ușor, cunoscător și melodia ploua din belșug peste noi, duioasă, purtată parcă de un vânt de seară…înțelegător, care-și făcea de lucru printre amarul frunzelor de nuc.

Era un scurt moment de pace, atât de rar la oamenii aceștia care porniseră cu trup și suflet într-o luptă cu fărădelegea în țară, luptă ce avea să-i strivească.

Frumos cânta Căpitanul! Oare din acel sfârșit de vară din 1937, din toată acea înserare plină de frumusețe, o mai fi avut vreodată ocazia să cânte? Nu cred. Era sortit să fie copleșit de tristețe, de obidă. Bănuia poate, că cei pe care se hotărâse să-i arate ca pe niște gheare ale hidrei, îi pregăteau ștreangul. Eșecurile și ura contemporană îl presau, mereu mai crude, mereu mai viclene. Vântul de seară se alinase. Vraja încă plutea, învăluindu-ne. Eu cel puțin parcă nu mai puteam respira. Vioara s-a pornit din nou, parcă nesigură la început, după care un fior de jale strecurat în inimi, un tânguit de doină…

„Geme Jilava, neagra-nchisoare…

C-a fost sortită pentru români…”

Nicoleta și-a șters ochii, iar Căpitanul privea în sus căutând parcă ceva printre frunzele neliniștite, oftând. Bărbia se mișca abia zărită, iar Comandantul Banea sfărâmase între dinți o mlădiță de viță și-și frângea degetele.

Alecu Cantacuzino nu era numai un luptător de teama căruia știau multe vârfuri ale Siguranței, chiar și Carol al II-lea începuse să se teamă. Nu era numai un prinț de viță pentru care onoarea era suprema virtute, dar era cum vedeam acum, și un sensibil artist. Avea o frunte lată deasupra căreia părul începuse să se rărească, iar pe obrazul palid fiorul viorii pare că punea peceți de emoție.

Vioara sensibilului interpret din seara aceea o mai fi tremurat vreo doină, vreun cântec de jale? Nu mai știu…

Doctor avocat Ion Banea, umăr la umăr cu camaradul său de vis și de luptă Alecu Cantacuziono avea să cadă sub rafala nemiloasă de mitralieră printre cei treisprezece de la Râmnicu Sărat; inima, sufletul și mintea lor îi puseseră hotărât, până la jertfă, în slujba crezului lor.

Dinspre drum s-a auzit un claxon scurt: „Căpiroara” de la volanul căreia ne chema la treabă Ilarie, șoferul Căpitanului.

Am adus cosulețele pline pe platforma mașinii și ne-am urcat și noi.

Căpitanul și cei doi au rămas acolo sub mângâierea „vântului de seară” să pună la punct cine știe ce probleme și precis nu așa de senine ca cele ce le-am descris până aici.

Și iată că îmi vine în minte o întâmplare care își are hazul ei.

Întâmplarea ne-a fost povestită chiar de eroul ei, cu hazul și harul cu care nu mulți sunt înzestrați. Era la o masă de prânz la Casa Verde și-l aveam ca oaspete pe Radu Gyr. Avea marele poet un dar de povestitor cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Te vrăjea.

– Eram într-o permisie după niște manevre în care regimentul meu era la pământ. Soldații epuizați, ofițerii nu mai puțin. Colonelul – om de treabă – mi-a văzut „starea de rezistență” și mi-a zis:

– Sublocotenent Radu Demetrescu!

– Ordonați, d-le colonel!

– Acasă cinci zile! Și să vii refăcut! Executarea!

Am făcut stânga împrejur răsuflând ușurat sub zâmbetul înțelegător al colonelului. Cu dorință grabnică de refacere am intrat în prima cârciumă rupt de oboseală, de foame si mai ales de sete. Nu mă așezasem bine că „cioroii” au și pornit spre masa mea. Probabil că uniforma și starea mea generală i-a îndreptat spre mine. Vioristul s-a aplecat spre urechea mea si m-a întrebat:

– Aveți vreo preferință coane?

Era numai ochi bulbucați, cu arcușul în aer, gata de atac.

– Mestre, știi „Vânt de seară”?

– Haoleo! Mânca-ți-aș ochișorii! Cum să nu!

Și au „atacat” un „Vânt de Seară” de-ți venea să fugi! Cu melodia o mai dregeau, dar când au trecut la cuvinte…ce să mai spun! Am început să privesc atent în farfurie, încercând să nu-i mai aud.

Am scos suta de lei și i-am dat-o sârguinciosului „capel-maistru” care continua să zgârie minunata romanță.

– Gata băieți, mulțumesc! E bine!

Șeful vădit jignit de nemulțumirea mea – încercasem să-l fac să creadă că mi-a plăcut dar se pare că nu am reușit – a luat disprețuitor bancnota și către ai săi:

– Hai mă de-acilea, ce știe prăpăditul ăsta de Radu Gyr? și către mine:

– Domnule, dumneata știi cine a scris cântecul ăsta? Am săltat din umeri.

– Păi vezi? E a lui Radu Gyr domnule! Ai auzit de el?

– Nu…

– Se vede! S-a îndepărtat disprețuitor. Un pârlit de ofițeraș! Ce putea el să știe de Radu Gyr?

M-am ridicat salutând respectuos formația și am ieșit însoțit de zâmbetele compătimitoare ale „artiștilor” al căror șef se părea că le spune:

– Uite mă! Un ofițer român, intelectual, să nu știe cine este unul dintre cei mai mari poeți de azi! Să nu prețuiască el „Vânt de Seară” cântat de mine!

Cred că e necesar să precizez că pe melodia amintită, tot el, sau poate altcineva, a scris cutremurătorul cântec legionar „Căpitane, Căpitane, din pumnu-ți greu tu fă ciocane și sfarmă zidurile tari…”

De aceea înclin să cred că nici romanța, care nu are nimic din lupta legionară, nu s-a mai cântat. E undeva înregistrată la radio, la televiziune, dar cine îndrăznește să cânte „Vânt de Seară”?

Cine?

Fragmente din cartea “Un an lângă Căpitan”, de Ilie Tudor.