Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 6, 2024
Vaida Voivod – Memoriile legionarului Mardarie Popinciuc
Prigoana din 1933, în loc să înspăimânte, atrage. Tineretul doritor de ceva mai bun, flămând după un ideal măreţ, îngroaşă pe fiecare zi rândurile legionare. Deşi i se spune deschis cât de greu va fi drumul, câte lovituri va avea de suportat, nu se sperie şi rândurile legionare se multiplică. Îngrijoraţi de acest fenomen, camarila şi oamenii ei pun la cale ruperea lui Vaida de Iuliu Maniu şi înfiinţarea unui nou partid, cu nuanţă naţionalistă, care să atragă tineretul de la Garda de Fier.
D-l Vaida are consfătuiri cu Căpitanul şi face tot ce poate ca să câştige tineretul. Printre alte multe, îi cere Căpitanului să nu-l boicoteze. De aceea, în vara anului 1935, când Vaida îşi anunţă o adunare la Cernăuţi, Căpitanul ne dă ordin să-l primim bine şi să-l sprijinim. La terminarea şedinţei, Şeful Garnizoanei, Biceagă, ne spune:
— Camarazi, ne-a trimis Căpitanul ordin să-l primim pe Vaida Voievod, care vine să ţină o adunare în oraşul nostru, cu tot fastul posibil. Pentru acest lucru ordon: Camarazii Ioniţă, Grecu, Uşeriu şi Edu, îmbrăcaţi în cămăşi verzi, vor forma garda personală a D-lui Vaida. Camaradul Popinciuc va lua conducerea poliţiei legionare. Alege-ţi, te rog, băeţii care crezi că pot să te ajute.
M’a cam surprins această numire neaşteptată şi mă simt nesigur. Trec prin faţa frontului şi aleg, dintre cei mai voinici, pe Bontus, Cenuşă, fraţii Constantiniuc şi încă vreo câţiva. A doua zi ne prezentăm cu toţii la gară pentru primirea D-lui Vaida. Pe peron stă D-l Prof. Cândea, şeful vaidiştilor din Bucovina, discutând cu gradaţii legionari. În dosul gării s’a format frontul legionar. De o parte cei îmbrăcaţi în costume naţionale şi de cealaltă parte cei în civil. Eu mă sbat să pun ordine şi să ţin liberă intrarea spre gară.
Apare D-l Vaida. Scund, gras, cu mustăţi albe şi stufoase, se uită lung peste frontul legionar. Dinspre capăt răsună vocea camaradului Nenati: „Garda, drepţi! Pentru onor, înainte!” Mâinile bat pieptul în tact şi se înalţă spre cer. D-l Vaida, urmat de Prof. Cândea şi gradaţii legionari, trece frontul în revistă. Apoi se formează coloana. În faţă, într’o maşină deschisă, iau loc cei patru în cămăşi verzi. Urmează maşina cu Vaida flancată de către patru legionari din poliţie, iar în urmă se întinde, cât e strada de lungă, coloana legionară. Soarele luceşte vesel, cântecul legionar clocoteşte năpraznic şi coloana înaintează în cadenţă spre Piaţa Unirii.
— Dă-te domnule într’o parte din drum, strig eu unui civil ce stătea pe stradă şi nu pe trotuar.
— Păi eu sunt de la poliţie. Sunt comisar, îmi răspunde el.
— Poţi să fii ce vrei. Azi eu sunt chestor, şi-l împing în mulţimea ce râde.
Din maşina din faţă strigă Uşeriu:
—Trăiască D-l Vaida Voievod. Trăiască Garda de Fier.
Uralele lumii de pe margini nu se mai sfârşesc. Din Piaţa Unirii cotim spre Universitate şi Reşedinţă. La poarta Reşedinţei coloana se opreşte. D-l Vaida scoboară din maşină şi priveşte defilarea şirului de legionari ce trec cu fruntea în soare şi mâinile ridicate la cer, în clocotul de foc al cântecului. D-l Vaida rămâne la Prof. Cândea. Coloana legionară se întoarce şi în dreptul Universităţii se disolvă, întinzându-se o horă mare cât e strada de lungă şi lată.
A doua zi l-am dus din nou, cu acelaş fast, la Teatrul Naţional, unde avea să vorbească.
— Să iei seama la partea stângă a sălii, mă face atent Şeful meu de Cuib, Radu Zus, că acolo s’au postat cuziştii şi o să-ţi facă greutăţi.
— Bine, bine. Şi mă grăbesc spre capul coloanei. În piaţa din faţa teatrului, lume cât vezi cu ochii. Au fost instalate câteva megafoane pentru cei ce nu încăpeau în sala teatrului. Cuziştii din sală dau semne de prezenţă. Pe scenă apare D-l Vaida, flancat de cei patru camarazi în cămăşi verzi. Lumea se ridică în picioare, mâinile se înalţă spre cer şi din piepturi tinere şi doritoare de luptă izbucneşte cântecul:
Sculaţi Români la luptă bate ora din urmă pentru neamul românesc…
Cuziştii încearcă să cânte imnul studenţimii, dar sunt acoperiţi de puterea cu care cântă legionarii. Văzând că aşa nu le merge, încep să huiduiască. Mă simt tras de haină.
— Hai afară că au tăiat firul ce duce la megafoane, îmi spune Bontuş.
— Cine l-a tăiat?
— Nu ştiu. Cred că cuziştii, căci alţi adversari nu sunt pe aici.
— Imediat, un electrician să-l repare, şi tu să nu te mişti de aici. Firul a fost reparat, dar liniştea mea s’a dus. Cum fac să termin cu strigătele din sală şi să stabilesc ordinea? Văd că singura soluţie e să dau afară pe cuzişti din sală. Il chem pe Cenuşă şi-i spun să se ducă la Lauric şi să-l roage să dea ordin ca atunci când se aplaudă, să se facă cu putere şi timp îndelungat. Apoi, cu vreo zece camarazi, mă bag în sală, în spatele cuziştilor. Când încep apluazele, noi înşfăcăm fiecare câte un cuzist şi, afară cu el! Aşa, în câteva minute, sala s’a liniştit complect.
— Hai cu mine, camarade Popinciuc, îmi strigă din fugă Tarasevici luând-o spre loje. Îl urmez încă cu vreo câţiva camarazi. Tarasevici intră într’o loje şi noi după el. Aici stă fără grijă M.C. Panait, redactorul revistei Cioclii, care aruncă cu noroi în Mişcare la orice ocazie.
— D-le Panait, am onoarea să mă prezint, avocat Tarasevici, delegat al Centrului Studenţesc Cernăuţi în Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români, în numele cărora, primeşte: îi dă două palme şi pleacă. L-am dat şi pe acesta afară. De pe scenă se aude vocea lui Vaida:
— Ce vă uitaţi aşa speriaţi înapoi, ca găinile când dă uliul între ele? Nu vă faceţi griji că aici nu se întâmplă nimic.
— Mardarie, Robu e sus, într’o lojă. El i-a îndemnat pe cuzişti la desordini, se sbate lângă mine Nicu Hotinceanu, cu nasul lui de boxer şi cu ochi lucitori.
— Dracu l-a pus şi pe ăsta să vie aici. Hai la el sus.
Într’o lojă stă Robu, deputat cuzist de Rădăuţi, cu soţia şi o fetiţă mică în braţe, şi se uită speriat spre uşă.
— Cine te-a pus, Domnule, să faci ceea ce nici un om cu oleacă de obraz nu face? V’am stricat noi cândva vreo adunare?
— Nu! Dar aici e adunarea lui Vaida.
— D-l Vaida vorbeşte, numai. Adunarea e a noastră, a legionarilor.
Hotinceanu dă să-l prindă de braţ, dar el bagă înainte fetiţa, care începe a plânge speriată.
— Lasă-l Nicule, că ticălosul ar fi în stare să te lase să-i baţi fetiţa, numai să se salveze el. Ia-ţi domnule nevasta şi fetiţa şi pleacă. Ne socotim noi cu altă ocazie. A ieşit privind speriat în jur.
Adunarea a urmat şi s’a terminat în linişte şi în cântece legionare. Pentru seară, D-l Vaida este invitat la o petrecere populară în Roşa. Toate luminile în sală sunt aprinse. Pe scaune în jur stau mamele şi privesc cu ochii umezi odrasdele ce dansează, sau schimbă impresii asupra uneia şi a altuia. Îşi face apariţia D-l Vaida, urmat de D-l Ioaniţescu, Prof. Cândea şi o serie de gradaţi legionari. Dansul se opreşte, muzica începe un marş, iar dansatorii fac un coridor până la scenă. Băieţi şi fete, cu ochii plini de bucuria dansului, se ţin de braţ şi-l urmăresc pe D-l Vaida, care, cu mustăţile răsucite în lături, înaintează tacticos spre scenă. Apoi dansul îi cuprinde iar pe toţi. La un moment dat, mă cheamă Leliţa Cazacu, şefa cetăţuiei din Cernăuţi.
— Mardarie, vino să vinzi la licitaţie o tortă.
— Dă-o repede încoace. Mi se dă o tortă micuţă dar forte frumos gătită.
— Cu cât o dau?
— Cu cât poţi.
— Dar dacă o dau cu câştig bun ce capăt?
— O bucăţică de tortă.
— Numai atât?
— Bine. Şi un şpriţ.
— Bun. Să sune goarna linişte. Cel cu goarna de la muzică sună odată prelung, şi toată lumea îşi îndreaptă
ochii spre sală unde eu, suit pe un scaun cu torta în mână, încep:
— Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor. Vând o tortă la licitaţie. Cine dă cincizeci de lei, e a lui. Lângă
mine stă unul cu o pălărie ca să primească banii.
— Cincizeci şi unu, zice o fetiţă negricioasă şi svârle un leu în pălărie.
— Şaptezeci şi unu, râde un domn gras şi zvârle un pol.
— Grăbiţi-vă D-lor, că e făcută de mâni tinere şi cine are norocul să mănânce din ea nu mai îmbătrâneşte, laud eu torta.
— O mie şaptezeci şi unu, şi D-l Cândea svârle o hârtie întreagă.
— O mie şaptezeci şi doi, şi leul cade surâzând din mâna unei blondine.
—Trei mii şaptezeci şi doi, se aude o voce tânără întovărăşită de râsul D-lui Vaida, care îi dă două hârtii de o
mie ca să le pună în pălărie.
—Trei mii şaptezeci şi trei, şi leul lui Bădiţa Ţurcan concurează miile lui Vaida.
— Opt mii şaptezeci şi trei.
— Opt mii şaptezeci şi patru.
— Unsprezece şaptezeci şi patru, se aude vocea cam enervată a D-lui Vaida.
— Unsprezece mii şaptezeci şi cinci, nu se lasă Bădiţa Ţurcan.
— Cinsprezece mii şaptezeci şi cinci, şi miile au umplut pălăria. Emoţionat şi cu gândul că o supralicitare ar putea să aibe consecinţe neplăcute, închei licitaţia proclamându-l câştigător pe D-l Vaida, în uralele celor prezenţi.
— Aş vrea să văd un joc mai vioi, mai cu inimă, zice Vaida. Ca la comandă sala e numai un vârtej. Perechile se învârt nebuneşte, podeaua geme de răpăituri şi văzduhul e spintecat de chiote care îndeamnă şi mai mult la joc.
În dimineaţa răcoroasă, mergând spre casă în grup, unul zice:
— Frumoasă adunare a avut Vaida.
— Ba, eu cred că frumoasă manifestaţie legionară am avut noi, răspunde Biceagă.