Vaccinul a fost un succes răsunător? – Vedere spre un posibil viitor

Alexandru Inspirație
Incorect Politic
Aprilie 3, 2021

Vaccinul a avut un succes răsunător. După ce s-a terminat campania de vaccinare, într-adevăr rata de mortalitate a fost de 10% printre vaccinați, dar în mare parte au fost bătrâni sau bolnavi, deci probabil nu au murit din cauza vaccinului și chiar dacă ar fi așa, nimeni nu putea să demonstreze. Chiar dacă ar putea, ei bine, producătorii vaccinurilor au imunitate juridică prin acordurile semnate cu guvernele țărilor.

În orice caz, pandemia s-a sfârșit, acest lucru e cert.

Desigur, purtatul botniței și măsurile restrictive au continuat să fie impuse; motivul fiind că în timp ce pandemia a fost cu siguranță înfrântă, virusul continuă să existe pe undeva în forma sa naturală și este vital ca măsurile de protecție să fie în vigoare în continuare pentru a evita o posibilă revenire a bolii.

Și ce? Oamenii s-au obișnuit așa cum s-au obișnuit cu multe alte lucruri înainte. Cu ce diferă purtatul unei măști față de purtatul unei centuri de siguranță sau a unei caschete de protecție? A fi forțat să stai în casă trei luni de zile pe an era oare atât de diferit față de a fi forțat să lucrezi la birou cinci zile din șapte? Regulile sunt reguli, legea este lege, iar aceste reguli nu erau așa de rele ca și unele din trecut.

Cu toate astea, exista ceva care dădea autorităților motive de îngrijorare. În timp ce oamenii în majoritatea lor s-au supus campaniei obligatorii de vaccinare, erau câteva grupuri care au refuzat, folosind argumente religioase sau de sănătate, găsind refugiu în comunități rurale, trăind independenți de sistem. Au abandonat telefoanele mobile pentru a nu putea fi urmăriți atât de ușor și, de vreme ce banii fizici au fost aboliți, s-au întors la un sistem de comerț bazat pe troc.

La început, autoritătile i-au ignorat; cei mai mulți oameni îi vedeau ca pe niște țărani proști, “anti-vaxxeri” așa cum erau ei numiți în vremurile pre-știintifice. De vreme ce era improbabil ca mulți oameni să opteze pentru un astfel de trai greu, departe de confortul și comoditatea traiului urban, aceștia nu erau văzuți ca fiind un pericol.

Totuși au inceput să apară zvonuri, chiar și în orașe, despre comunitătile micuțe unde nimeni nu purta botniță și locuitorii dansau, zâmbeau, mâncarea era delicioasă si naturală, iar oamenii se îndrăgosteau și procreau în mod natural, total diferit față de concepția artificială “în tub”, impusă de stat.

Sigur că aceste povești erau în totalitate false, dar autoritățile nu puteau permite ca niște basme să fie acceptate de populație. Așa că au început să-i persecute pe “sălbaticii nevaccinați”, cum le spuneau sau “renegații liberi”, cum se numeai ei înșiși.

Comunitătile lor au fost împrăștiate. Liderii au fost arestați. Plantatul de semințe organice, nemodificate, a devenit ilegal.

Era periculos, au recunoscut autoritătile. Culturile nemodificate genetic nu erau sigure și puteau duce la boli și defecte la nașterea pruncilor. Mulți oameni care au trăit în aceste comunități rurale libere au fost arestați și vaccinați cu forța sau împușcați în încleștările cu Securitatea.

Dar în final nu era posibil să aresteze sau să vaccineze forțat pe toată lumea. Acum, ascunși printre cetățeni, folosind certificate false de vaccinare, trăia un număr necunoscut de persoane nevaccinate, pe care autoritătile nu le-au putut localiza și identifica.

Una dintre ele era o tânără domnișoară, Maria, care a fost născută într-un grajd, chiar literalmente, fără să fie vaccinată vreodată. Când culturile organice au fost interzise și pământul confiscat de corporațiile care făceau agricultură mecanizată, ea a fost forțată să se mute într-un orășel unde a subzistat predând cursuri de artă. De când era mică a învățat să picteze și să deseneze, era chiar talentată. Putea să și cânte, chiar bine.

Ea avea un certificat de vaccinare fals care arăta identic cu cel real. În timp ce bio-testul ar putea determina dacă într-adevăr și-a făcut sau nu vaccinul sau “înțepătura”, cum era denumirea populară, ea era foarte atentă să nu ajungă într-o situatie în care să fie necesar orice test.

Vreme de câțiva ani, Maria și alte sute de oameni ca ea au supraviețuit astfel, dar nu era ideal și nici ușor. Înainte, de bine, de rău, renegații puteau trăi liberi în propriile comunități, sub propriile reguli, dar acum erau forțati să se ascundă, să poarte botnițe ca ceilalti, să se supună directivelor , așa că ce rost avea? Dacă nu puteau trăi liberi, de ce să nu se înțepe ca restul și să trăiască normal?

Maria se gândea la asta uneori. Însă le-a promis părinților ei – care au murit într-un schimb de focuri cu securiștii care vânau renegații – că va rămâne mereu fidelă idealurile lor. Astfel că a refuzat compromisul. Știa sau spera că tirania curentă nu va putea fi menținută permanent. Voia să creadă că e posibil ca într-o bună zi să fie liberă din nou.

În final, au prins-o. A fost greșeala ei prostească; se afla afară și o patrulă de rutină a abordat-o când a realizat că si-a uitat certificatul fals acasă. În nod mormal nu s-ar fi întâmplat, dar și-a cumpărat o nouă geacă și și-a uitat certificatul în buzunarul celei vechi.

Era ilegal să te afli în public fără certificat vaccinal, așa că i-au scanat brațul. Nu au găsit semne cum că s-a vaccinat, iar un bio-test nu a găsit urme de anticorpi în organismul ei. Neputând explica motivul, neavând un certificat valid de vaccinare – știa că acel fals ar fi fost analizat la microscop și depistat – a fost dusă la închisoarea din localitate, apoi mutată într-o închisoare federală.

“Există o cale ușoară de a ieși de aici”, spuse Colonelul Florian Țurcan-Vexler, șeful Unității Împotriva Rezistenței la Vaccin. “Doar fă-ți înțepătura și vei fi liberă.”

“Niciodată”, a răspuns Maria. “Va trebui să mă înțepi cu forța dacă vrei să fiu vaccinată.“

Sigur că autoritătile puteau dispune vaccinarea forțată, era legal după ultimele modificări ale Constituției. Dar Florian nu voia acest lucru. Nu…ea trebuia să aleagă vaccinul de bună voie și nesilită de nimeni. Nu doar pentru că în caz contrar ar fi putut ajunge martir și să inspire rebelii, nici pentru că oamenii au început să creadă că ceva nu este în regulă, ceva este chiar sinistru cu privire la vaccin; ci pentru că Florian credea că a câștiga prin persuasiune era mai moral decât a câștiga prin forța, astfel era convins de dreptatea lui.

Nu putea pricepe încăpățânarea cu care Maria refuza vaccinul. El, ca și mulți alții, a ales benevol să se înțepe. Ca membru din clasele sociale superioare, i-a amintit ei, el nu era obligat să îl facă la acea vreme și totuși s-a oferit voluntar. De ce? Pentru că credea în lege și ordine, dar deasupra tuturor, credea în vaccin.

Era sigur că mai devreme sau mai târziu o va putea convinge că reticiențele ei cu privire la tratamente medicale erau cauzate de o traumă din copilărie de pe vremea când își ducea traiul aspru în mediul rural și din cauză că și-a văzut părinții murind ca bandiții, împușcați de securiști.

Insă Maria era într-adevăr foarte încăpățânată. A refuzat toate opțiunile ce i s-au oferit. A preferat să stea în închisoare decât să-și vândă sufletul prin compromisul vaccinării. A refuzat să vadă psihiatrul. Așa că a rămas luni întregi în închisoare.

Într-o zi, în celula ei a intrat gardianul care i-a adus o carte pe care a cerut-o din librăria închisorii – Nesupunerea Civică, de Thoreau. A început să citească și a găsit un bilet scris de mână, pus între primele pagini. “Când primești masa de seară, mai cere sare.” mesajul era semnat “Un prieten“.

Cine putea fi? Era nedumerită pentru că au trecut ani de zile de când a avut contact cu cineva din vechea comunitate. În acea seară, când gardianul i-a adus cina, i-a cerut să-i aducă niște sare în plus. Gardianul n-a afișat vreun semn de recunoaștere sau suspiciune; i-a adus sarea într-o solniță mai butucănoasă. Nu era nimic neobișnuit la ea. Maria a deschis-o și pe fundul ei a găsit o cheiță magnetică și încă un bilet.

Prin bilet aflase că poate deschide celula cu cheia găsită și că toți paznicii au fost fie mituiți, fie “adormiți”. Putea evada în siguranță. Instrucțiuni suplimentare i-au indicat cum să ajungă la o cabană în pădurea de lângă oraș, unde va putea să se alăture vechilor colegi din mișcarea de rezistență.

A așteptat până la miezul nopții când totul era tăcut. A încercat cheia. Poarta s-a deschis. A ieșit tiptil din celulă, apoi a părăsit închisoarea fără a fi tulburată.

A urmat instrucțiunile, acoperindu-și fața cu o mască și părul cu un voal pentru a nu fi recunoscută. S-a temut că va fi oprită de o patrulă în timp ce părăsea orașul, de vreme ce prezența Securității era constantă și uneori se implementau stări de asediu în care n-aveai voie să te afli pe stradă după ora 20:00. Cu toate acestea, a văzut doar un grup mic de milițieni și i-a evitat fără probleme.

A umblat vreme de ore; în bilet era scris că trebuie să evite transportul în comun. Era deja dimineață când a ajuns la destinație, câteva zeci de kilometri în afara localitătii.

A bătut la ușă. Niciun răspuns. Când a pus mâna pe clanță, ușa s-a deschis. A intrat, foarte atentă, nevrând să perturbe liniștea stranie. În sfârșit a văzut pe cineva, un bărbat care ședea pe fotoliul din cameră, cu spatele spre ea. Purta o geacă cenușie și o pălărie neagră.

“Ai ajuns în sfârșit” a spus el. Maria părea să recunoască vocea, dar nu putea fi sigură. Era oare cineva din vechea ei comunitate?

Apoi s-a întors spre ea. Era Florian Țurcan-Vexler.

A fost o capcană, desigur. Ideea era să-i dea speranțe pentru ca apoi să le zdrobească, o formă de tortură psihologică practicată și la Pitești, un joc elaborat de-a șoarecele si pisica. Acum că a încercat să evadeze și să se alăture unei mișcări de rebeli bandiți, putea fi acuzată de răzvrătire și uneltire împotriva regimului democrat-sanitar. Pentru acestea putea fi judecată de un tribunal militar și condamnată la moarte.

Ceea ce s-a și întâmplat.

I s-a oferit amnistie completă în schimbul vaccinării, dar Maria a refuzat. Dacă trebuia să moară, mai bine să moară fără compromis, ca și părintii ei. Ca și Sfântul Ioan, Constantin Brâncoveanu sau vechii martiri creștini, mai bine să fie aruncată în cușca cu lei decât să-și vândă sufletul.

N-au putut-o convinge să se înțepe, dar nici nu voiau s-o transforme într-un erou martir al cauzei rebele, chiar dacă era vorba de un eroism nebunesc. Așa că au hotărât ca execuția să aibă loc în secret, iar pentru povestea oficială vor spune că a refuzat de repetate ori vaccinul, n-a fost imună la virus și în final s-a îmbolnăvit și a murit.

Astăzi, Maria va fi împușcată. A refuzat toate propunerile de a-și cere scuze, a refuzat chiar și ultima masă. Mai mult, a refuzat să fie legată la ochi; nu voia să-și acopere chipul nici măcar un milimetru.

În timp ce călăii își ridicau carabinele, Maria nu se temea. Vântul care bătea în rafale îi făcea părul auriu să fluture în timp ce ea îi privea pe soldați cu un zâmbet încrezător. Maria știe că îi pot ucide trupul, dar nu-i pot atinge sufletul.

În timp ce aștepta sosirea gloanțelor, Maria începe să cânte, amintindu-și de copilărie, un cântec pe care mama ei a învățat-o și pe care la rândul ei l-a cântat înainte să fie ucisă.

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câine-nlănţuit.