Un Legionar la Închisoare (3)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 18, 2024

Un Legionar la Închisoare (3)

—Te rog să mă ierţi, D-le Judecător, dar eu am o părere foarte proastă despre judecătorii noştri.
— Asta e o insultă.
— Nu, Domnule judecător. Adevăr curat.
— Şi care e acest adevăr?
— Dacă vreţi numaidecât să-l ştiţi, adevărul e că judecătorii români au uitat că sunt funcţionari supuşi numai legilor şi s’au transformat în slugi ale guvernului, de frică să nu fie daţi afară sau mutaţi din loc în loc. De aceea am preferat să ne facem singuri dreptate.
— Ieşi afară.
— D-le Judecător, vă rog să vă adresaţi ceva mai frumos, că altfel nu plec.
— Te rog să părăseşti imediat această cameră.
— Aşa da. Bună ziua, D-le Judecător, sărut mâna dudue.

Cu capul sus şi pasul apăsat am trecut în camera celor interogaţi, lăsându-l pe Judecător să-şi şteargă liniştit sudorile. Cum intru, trebue să povestesc din fir în păr toată discuţia mea cu Judecătorul.

— Hei, tu ai fost domn cu el, zice Nemţanu; eu când am văzut că vrea să mă încurce în întrebări şi să scoată de la mine că am fost asociaţi, l-am băgat în mă-sa şi am venit direct aici.

Râdem cu toţii de năsbâtia lui Niţucă şi ne tot întrebăm ce va urma. Târziu noaptea, când toţi am fost interogaţi, apare secretara judecătorului plângând.

— Ce se întâmplă dudue? o întreabă Liviu Vişan.
— M’a pus să vă scriu mandatele de arestare şi eu nu vreau; şi un sughiţ cu lacrimi îi sguduie umerii rotunzi şi frumoşi.
— Scrie-le, duduie. Ne faci un serviciu. Aşa ajungem mai repede într’o celulă, căci nu ne mai ţinem de somn, o încurajează Orendovici.
— Nu le scriu nici moartă.
— Te dau afară din serviciu, duduie.
— Să mă dea. Mă duc servitoare, dar asta n’o fac.
— Dacă nu le scrii d-ta, le scrie alta, şi noi tot acolo ajungem. După multă insistenţă, s’a dus să le scrie.

De sus de la primul etaj am fost duşi la parter, la închisoare, care se află în acelaş edificiu cu Tribunalul. Aici încep formalităţile. Suntem înscrişi într’un registru mare, al răufăcătorilor, măsuraţi care cât e de lung, capul cât de gros, urechile cât de mari; ni se iau amprentele digitale şi dracu, îşi mai aduce aminte câte nu au mai făcut cu noi. Îndurăm în tăcere acest martiraj care ţine până aproape la ora unu noaptea. Ne ia apoi în primire un gardian şi ne conduce pe un coridor, ce răsună la fiecare pas ca o tavernă pustie, spre celula ce ne-a fost destinată ca locuinţă gratuită de către guvernul român.

Atmosfera e foarte apăsătoare şi plină de tot felul de miasme. Ne urcă la primul etaj şi ne bagă într’o celulă cu două geamuri sparte. Prin spărtura geamurilor intră zăpadă. Vântul se joacă ca la el acasă spulberând-o în toate părţile, sau cu o răbufnire, adunând-o lângă perete. În urma noastră uşa a căzut grea şi un lacăt mare a fost pus de pază la ţiitori. Lângă peretele din fund, un pat de scânduri mare, gol de ori ce fel de aşternut, ne va servi de loc de odihnă. Pe pereţi câteva policioare goale. Lângă uşă o sobă mare de tuci, dar rece ca ghiaţa. Lângă sobă, în colţ, un hârdău mare, acoperit cu un capac de lemn şi cu puţină apă îngheţată în el. Ne uităm unul la altul tăcuţi şi puţin cam trişti. De prin celelalte celule se aud gemete şi zăngănit de lanţuri, care ne cam dau fiori prin şira spinării. Îmi trag cu o smuncitură căciula mai adânc pe cap şi mă întorc spre ceilalţi, încercând să rup atmosfera asta grea.

— Da, hârdăul ăsta ce însemnătate o fi având?
— Mare de tot. Acesta e closetul nostru de azi înainte. Aici mănânci, aici te …faci, aici e întregul nostru univers, îmi răspunde Zelenschi.
— Asta s’o creadă ei. Sparg uşa când mă apucă nevoile şi ies afară, dar pe hârdău nu mă aşez. Mai ales că e incomod.
— Nu fii prost, mi se adresează Bujorel, nu zice şi nu încerca imposibilităţi. Uite ici, pe ăsta te aşezi, şi-mi arată un „ce” în formă de cerc pe care îl descoperise după hârdău. Au ştiut ei că tu eşti domn şi că la asemenea nevoi îţi trebuie comoditate.

Începem să râdem cu toţii şi ne întindem pe patul comun vârtos, îmbrăcaţi cum suntem. Dar somnul se sperie de frigul din celulă şi nu vrea să ne îmbrăţişeze deloc. Ne strângem cât putem unul de celălalt, dar vântul tot găseşte loc printre noi. Şi n’ar fi nimic dacă numai vântul ar găsi locul liber, dar îl găsesc şi ploşniţele.

— Ce mă-sa o fi asta ce se tot învârte pe obrazul meu, zice Orendovici.
— Ia, vreo ploşniţă ca la închisoare, îi răspunde Jitariu. . .

Eu tac şi mă uit în tavanul celulei format din vreo şase pereţi ce se adună la un loc, unde se află un cârlig solid luminat de razele lunei.

— Am găsit fraţilor, mă adresez eu celorlalţi.
— Ce ai găsit? mă întreabă Mateescu.
— Loc de spânzurat pentru cei ce nu se pot împăca cu gândul că vor fi eroi; şi le arăt cârligul.
— Ba mai bine spânzură vreun Judecător de Instrucţie, zice Nemţanu.
— Eu nam nimic contra, dacă prindem vreunul cumva pe aici.

Cu tot frigul şi foamea ce ne chinuie, spre ziua aţipim ceva. Ne trezim aproape îngheţaţi şi cu toţii începem a sări pentru a ne mai încălzi. Geamurile celulei noastre dau în grădina interioară a închisorii, unde se află capela închisorii. Din jur, prin gratiile celorlalte fereşti, ochi curioşi se uită după noi. Aici se ştia încă de ieri de după masă, când noi nici nu presimţeam, că vor fi închişi zece legionari. De pe ici, colea, câte unul mai glumeţ ne urează „bun sosit”. Noi răspundem pe acelaş ton de glumă.

Ne este foame şi frig. Lipim geamurile cu hârtie, curăţim celula cum putem şi, cam pe la ora zece, soseşte o oală de lapte cald, din care ies aburi şi pâine, trimise de D-na Hoinic, mama lui Bujorel. Până seara ne-au adus aşternutul de la cămin, mâncare, tutun şi cărţi de citit. Începem să ne aranjăm noua gospodărie. Zelenschi e neîntrecut. Găseşte deslegare pentru orice nevoie. Bujorel e cel mai norocos. Capătă şi o mătraţă, ca să aibă pe ce îşi chinui oasele, motiv pentru care toţi îl numesc Stelescu. Ba mai aflăm şi istoria celulei. Aici au stat închişi Ciprian Porumbescu şi cu camarazii lui pentru telegrama trimisă Regelui din România înainte de primul războiu mondial. Tot aici a stat închis Totu. Şi acum eram noi la rând. Ghiţă trebăluieşte de zor. A destinat o poliţă pentru tutunul ce a început să sosească de la cei de afară. A lipit o etichetă deasupra poliţei şi a scris cu litere mari C.A.M. Alte poliţe sunt destinate pentru alimente şi câteva pentru cărţi. A confecţionat la repezeală un cuier pentru haine, a trimis vorbă celor de afară pentru o lampă; în fine toată grija celor ce ne lipsesc o încarcă pe umerii lui.

— Tu, măi Ghiţă, parcă ai fi o „mămică”, aşa te îngrijeşti de toate, îl persiflează Bujorel din capul patului nou făcut, cu comănacul tras până deasupra ochilor.

De atunci Ghiţă a rămas cu numele de „mămica”.

După masă ne-au sosit lemne de foc; o căruţă întreagă. Le cărăm pe toate într’o celulă goală alăturată de a noastră şi îi tragem un foc, de soba se transformă în soare, de roşă ce e. Un deţinut de drept comun ne este destinat ca ordonanţă. E un ardelean dezertor, pe care Nicuţă îl porecleşte Giula; şi aşa a fost numit cât a stat între noi.

— Ce dată avem astăzi? întreabă Cezar dintr’un colţ.
— 18 Februarie 1937, îi răspunde Vişan. Dar de ce-ţi trebue data aşa de precisă, ori vrei să scrii vreun jurnal ca să ne treci pe toţi la nemurire?
— Scriu de toate, da tu nu trage nădejde, că pe tine nu te pomenesc.

Cu glume, ploşniţe, cărţi de citit, şedinţe şi drumuri pe la Judecătorul de Instrucţie, zilele trec. În una din ele se anunţă că vom fi chemaţi pentru confruntare cu Parascan. Noi nu prea avem chef să-l vedem. De acest bucluc însă ne scapă Nemţanu. Când am intrat în sala unde Parascan stă de vorbă cu Judecătorul Alaci, Nicuţă se repede să-l apuce din nou la bătaie. El se ascunde după spatele Judecătorului. A trebuit să intervină gardianul ce ne însoţea, să-l scoată pe Parascan afară. Confruntarea se terminase şi mandatul de arestare confirmat fără această formalitate.