Home / Educativ / Un Legionar la Închisoare (1)

Un Legionar la Închisoare (1)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 16, 2024

Un Legionar la Închisoare (1)

Un Legionar la Închisoare (1)

Abia sosit la Cernăuţi de la înmormântarea lui Moţa-Marin, prin faţa ochilor îmi colindă icoanele de ţărani cu părul alb şi ţărănci despletite, cu lacrimi în ochi. Cernăuţul îmi pare pustiu. Îmi lipseşte ceva. Am un gol în suflet care doare. Nici munca şi nici dragostea Artemizei nu-mi pot umple golul din suflet. Sunt trist. Seara a venit pe furiş şi întunericul a oblonit geamurile. Dau ultimele instrucţiuni pentru masa de a doua zi la cantină şi, cu o carte sub braţ, plec spre cămin. În coridorul căminului dau de câţiva camarazi de la cor: Bujorel Hoinic, Mircea Hoinic, Cezar Scalat, Liviu Vişan, Ghiţă Zelenschi, Ion Nemţanu, Spiridon Jitariu, etc. Sfătuiesc şi povestesc din drumul făcut prin ţară cu osemintele lui Moţa şi Marin.

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul! Dar de ce aţi barat drumul măi fraţilor?

Îmi răspund cu toţii la salut şi Mateescu adaugă:

— Are dreptate Mardarie că am barat drumul. Eu aş propune să mergem la mine în cameră, că este alăturea.

Intrăm cu toţii în camera cu două paturi de fer, un dulap, o masă, două scaune, o sobă şi câteva fotografii legionare pe pereţi. Luăm loc fiecare pe unde putem; icoanele din timpul drumului prin ţară cu sicriile lui Moţa şi Marin sunt subiectul de conversaţie obligată. Trăim încă subt impresia celor văzute şi simţite. Mai la o parte Ghiţă Zelenschi răsfoieşte nişte ziare. La un moment dat Ghiţă sare în picioare şi, indignat, zice:

— Mama mă-sii de porc. Cum e posibil să facă aşa ceva?
— Ce, Ghiţă?
— Citiţi aici şi-ţi vedea şi voi.

Ne asvârle un ziar, format mic, în patru pagini, care cade jos la picioarele mele. Mă reped după el, îl ridic şi văd că e „Cuvântul ţărănimii”. Când am văzut de ce ziar e vorba, m’a furnicat pe şirea spinării şi mă aştept la toate relele din lume. Ziarul acesta ne înjură de multă vreme. Pe pagina a doua a ziarului apare, cu litere mari, un articol al studentului Parascan, care zice în esenţă următoarele: Moţa şi Marin nu sunt eroi cum ar vrea să-i scoată legionarii. Ei nu au mers dintr’o convingere lăuntrică să lupte contra comunismului. Sunt doar două spirite de aventurieri, care de dragul aventurii au ajuns în Spania, unde au avut nenorocul să fie păliţi de o grenadă comunistă…

Prin faţa ochilor îmi trec rapid imaginile de iubire şi de credinţă aduse de întregul popor românesc celor doi mucenici creştini şi eroi legionari, şi gândul că se mai găseşte încă un om în România care să ia în glumă această jertfă, mă face aproape nebun. Acelaş lucru se petrece şi cu ceilalţi camarazi prezenţi aici. Toţi stau încruntaţi. O tăcere grea ne-a cuprins pe toţi. Parcă nu îndrăsnim să ne uităm unul în ochii celuilalt. După un timp, Ghiţă zice:

— Cine ştie unde locuieşte Parascan?
— Mi se pare că aici în cămin, îi răspunde încetişor Mateescu.
— Ia vezi în care cameră.

Mateescu pleacă să se intereseze şi tăcerea se lasă din nou grea şi apăsătoare. După vreo cinci minute se întoarce şi ne comunică:

— E în vizită la Suceveanu, chiar vizavi de camera asta.
— Atunci vino Liviu cu mine să-l aşteptăm aici afară şi să-l invităm să ne facă o vizită, se adresează Ghiţă lui Vişan, şi părăsesc amândoi camera.

Noi începem să discutăm despre pedeapsa ce trebue aplicată acestui specimen care n’ar trebui să fie înrolat în genul omenesc. Toţi sunt de acord că trebue să-i administrăm 25 la spate. După vreo zece minute se deschide uşa şi în cameră intră Parascan, împins din spate de Zelenschi şi Vişan. E un tip de statură potrivită, gras, cu haine gri, pantofi negri, palton negru cu blană, păr blond dat peste cap, nasul puţin cam câm, urechi mari, puhav la faţă şi cu doi ochi mici căprui, ce se uită speriaţi la feţele noastre încruntate.

— Ce vreţi, Domnilor, de la mine?
— Aproape nimic, i se adresează Zeleschi; şi îi pune ziarul dinainte. Cunoşti această fiţuică? Porcăria asta care numai venin varsă?
— O cunosc.
— Eşti corespondentul ei?
— Da. Mai scriu şi eu din când în când câte un articol. Sunt băiat sărac şi trebuie să-mi câştig singur existenţa.
— Dar articolul acesta despre Moţa-Marin nu ştii cine l-a scris?

Tace.

— Spune, mă ticălosule. Mama mă-tii de derbedeu. Şi palmele lui Niţucă Nemţanu se lasă greu pe obrajii puhavi de grăsime ai lui Parascan. Acesta tremură tot şi începe să strige:
— Ajutor… ajutor! Săriţi oameni buni că mă omoară!

Cu o palmă bună îi închid gura. Ghiţă îl apucă de umeri şi îl apasă din nou pe scaunul de pe care se ridicase.

— Spune, mă porcule, că te ia mama Dracului.
— Eu l-am scris.
— Şi câţi bani ai luat pentru aceasta? se amestecă în vorbă Mircea Hoinic.
— Zece mii de lei.

Iată cum cea mai mare jertfă este batjocorită în ţara românească pentru zece mii de lei! Şi cenzura românească, care lucrează de zor când nu trebuie, guvernul ţării româneşti, permit acest lucru!

— Desbracă-te repede, i se adresează Ghiţă, şi suiete ici pe masă, să-ţi dăm şi noi plata ce ţi se cuvine. El stă indecis şi tremură, dar când vede că Nemţanu se apropie din nou de el, îşi dă jos paltonul, haina, se descinge la pantaloni şi îi lasă să-i cadă pe vine, şi se uită rugător spre Zelenschi.
— Şi ismenele să le dai jos şi apoi, ici pe masă.

Ceea ce nu mă aşteptam, a făcut. Şi-a dat jos ismenele şi s’a suit pe masă cu faţa în jos. Mi s’a făcut o scârbă de aproape îmi vinea să debordez. Uite, domnule, cine are curajul să svârle cu noroiu în amintirea lui Moţa şi Marin. Un om care nu are măcar nici atâta demnitate ca să nu se desbrace singur în faţa noastră. Bine, bine, ar zice poate cineva, nu putea face altfel, pentru că voi eraţi mulţi şi el era singur.

Dar să fi fost sute de mii, eu tot nu m’aş fi desbrăcat; să mă fi desbrăcat ei!

Cezar, lângă robinet, udă o frânghiuţă luată din storurile de la fereastră şi împletită. Ghiţă şi Zelenschi, Liviu Vişan, Hoinic Bujorel şi Spiridon Jitariu încep să-i administreze cele 25 la spate lui Parascan. Mateescu a ieşit din cameră, pentru că nu putea suporta situaţia. Toma Victor îmi cere stiletul, ca să-i taie nasu lui Parascan. Bine înţeles, vrea să-l sperie mai mult.

La un moment dat Parascan sare după masă, se repede cu capul pe fereastră şi cade afară în zăpadă. Mircea Orendovici, ce tocmai intra în cămin, îi taie drumul spre stradă şi Parascan se refugiază în biroul Directorului Căminului, Prof. Vrânceanu. Dar a doua zi e iar pe drum, căci, afară de câteva sgârieturi ce şi-a făcut sărind prin fereastră, nu are nici o rană. Cele câteva vânătăi de pe partea dorsală nu sunt deloc periculoase.

Sâmbăta următoare (răsplata fu administrată Joi), am plecat cu Artemiza şi încă mulţi alţi camarazi, la un bal la Coţmani, un orăşel la vreo 40 de km. Aici dau de un fost coleg de liceu, Teleagă Ion, acum agent la poliţia din Cernăuţi, care începe să-i facă Artemizei o curte nebună. Artemiza nu mai poate de fudulă, lucru ce mă distrează destul. Spre ziuă Teleagă s’a cherchelit şi îmi caută pricină.

—Tu ce te ţii aşa fudul mă, crezi că e mare lucru de tine?
— Mă Ioane, de ce nu eşti băiet deştept? De ce vrei să te cerţi cu mine?
— Crezi că dacă ai bătut pe atâţia, poţi să mă baţi şi pe mine?
— Ioane dragă, eu n’am de gând să mă bat cu tine. N’am pentru ce.
— Crezi că Artemiza se uită la tine pentru că eşti băiat frumos?
— Asta-i treaba ei. Întreab-o pe ea.
— Dracu’ ştie ce a văzut ea la tine, că frumos nu eşti.
— Tu nu ştii că femeile sunt cam ciudate în privinţa gusturilor?
— Da ce te uiţi aşa de sus la mine, crezi că mi-e frică?
— Vezi-ţi de treabă Ioane. Eu am venit aici să petrec, nu să mă cert. Lasă-mă dracului pe mine cu Artemiza cu tot şi distrează-te şi tu.

Dar Ion al meu, în loc să mă lase dracului, îşi bagă arătătorul mânii drepte după gulerul cămăşii mele şi începe să mă strângă de gât. Încerc să-i desfac mâna, dar el nu lasă deloc.

— Măi Ioane, fii cuminte, că ne facem de râs. Se uită lumea la noi, măi frate.

El nici că aude. Strânge înainte. Cum a început să mă apuce şi de haină, o desbrac, căci e singura pe care o am şi mi-e frică să nu mi-o rupă. Nu apuc să dau haina jos şi el îmi rupe o mânecă a cămăşii. E singura cămaşe de sărbătoare ce-o am şi acum s’a dus şi asta naibii. Dar el nu se lasă numai cu atât. Îmi izbeşte un pumn în cap. Asta a fost prea mult. Cu o palmă între ochi îl trimit tocmai în uşa unui dulap care se rupe şi Ion, cu gulerul şi cravata mea în mână, cade în el. Din nasul lui Ion sângele a năpădit pe mine de mi-a umplut cămaşa şi obrazul. Artemiza mă cuprinde speriată de după gât şi mă roagă:

— Fii cuminte Mardarie. Hai acasă. Hai cu mine, că de nu vii, mor de frică.

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *