Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 13, 2024
Un Legionar în Armată – Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (3)
Evreul până şi pe copiii mici îi învaţă de cine nu trebue să se păzească şi pe cine să lovească. Ai noştri Românii, chiar când sunt mari, habar n’au cine le este duşman şi care e prietenul. Pentru ei sunt toţi egali. Ce-i doare pe ei că literatura noastră e înstrăinată. Cui nu-i place să nu citească. Ce-i doare pe ei că aproape întreg comerţul e în mâna lor? Dacă ei sunt „deştepţi”, n’au decât să profite. Numai aici în Moineşti, un mic exemplu, nu există nici o prăvălie de creştin; toate sunt evreieşti.
Cauzele conflictului dintre tineretul român şi evrei
Sunt multe şi printre ele nu se numără „antisemitismul de origine rasială”, aşa cum ei şi politicienii pe care i-au corupt susţin, ci lupta lor asiduă ca să stăpânească economia, comerţul, politica internă şi externă, să distrugă tradiţiile, religia şi cultura Poporului românesc. Până la apariţia Gărzii de Fier şi până la consolidarea ei în sufletul neamului, studenţii români erau insultaţi şi atacaţi violent de studenţii evrei; este firesc că studenţimea română, în pieptul căreia clocoteşte trecutul viteaz al neamului care l-a zămislit, acum se apără. Altfel, nu ar fi demnă de strămoşii care au izgonit glorios, de-a-lungul istoriei, toate lighioanele care au vrut să se pripăşească pe glia neamului românesc.
Soarele s’a ascuns după pomi şi atmosfera s’a răcorit plăcut. Un miros de pere parfumate umple tot aerul. Masa s’a terminat şi rândurile s’au format. Compania strânsă pe cap, e gata de plecare spre cantonament. Iosef,elevul major al companiei, face numărătoarea, ş’apoi pornim prin praful şoselei spre casă. Străzile s’au umplut din nou de lume care respiră uşurată aerul răcoritor după zăpuşala zilei. Elevul major mă strigă:
— Popinciuc. Dă tonul la „Ştefan Vodă al Moldovei”.
Dau tonul şi la comandă începe cântecul. Dar nu-l mai cântăm aşa cum îl mistificasem noi pentru şcoala militară, ci aşa cum îl făcuse cel ce i-a dat numele. Un fior străbate întreg orăşelul. Elevul major încearcă să ne oprească. Dar nimeni nu-l ascultă. Când vede că nu reuşeşte, lasă compania şi pleacă singur la cantonament pe o cale lăturalnică. Evreii au intrat în panică. Trag obloanele la prăvălii şi se închid in casă. Pe ici, colo, se văd feţe pline de bucurie. Sunt Românii noştri, săracii, care simt că asta e pentru dânşii, că lor nu le aduce nici un pericol, ci numai bucurie şi dreptate.
A doua zi, la raportul companiei, atmosfera e încărcată greu. Căpitanul Averescu, care-l înlocuise pe Zămescu, se plimba încruntat dintr’o parte în alta prin faţa companiei. La urmă ne întreabă:
— Cine a dat tonul la „Ştefan Vodă al Moldovei”?
— Eu! Înaintez şi mă opresc în poziţie de drepţi, cu ochii în ochii Căpitanului.
— De ce ai dat tonul?
— D-le Căpitan. Eu dau tonul întotdeauna la toate cântecele.
— Cine ţi-a dat ordin să dai tonul?
— Elevul major Iosef.
Elevul majur Josef se prezintă:
— De ce ai ordonat să dea tonul, elev?
— D-le Căpitan, „Ştefan Vodă” e un cântec care fost cântat deseori. Când am auzit alt text, am încercat să-i opresc, dar n ’am fost ascultat. Atunci am lasat compania şi am venit singur acasă.
— Cine a cântat? mi se adresează din nou mie Căpitanul.
— Cred că toată compania.
— Cine n-a cântat? se adresează el companiei care stă smirnă în faţa lui. Nimeni nu se anunţă. Tăcere de mormânt.
— Va să zică aţi cântat cu toţii. Bine, d-lor. Dar de ce aţi cântat? Mi se adresează din nou mie.
— D-le Căpitan, vedeţi D ‘vstră toate mutrele ăstea de jidani ghiftuiţi că ne taie drumul pe ori unde trecem, în timp ce românii noştri se văd lipsiţi de pâinea zilnică aici, într’un ţinut unde petrolul, cea ma mare bogăţie a ţării noastre, curge pe pârâie la vale? Tristeţea văzută-n ochii românilor ne-a îndemnat să cântăm. Nu ştiu dacă dumneavstră ne puteţi înţelege.
— Ba vă înţeleg foarte bine.
Şi parcă vocea lui nu mai e aşa de aspră. Apoi se adresează companiei:
— Elevi, D-l Colonel vă roagă să nu-l forţaţi ca să vă pedepsească, înainte de a fi el pedepsit. El se bucură că voi, nădejdea acestui neam, voi tineretul, aveţi înţelegere şi simţiţi durerile neamului. Dar nu uitaţi că de aia sunteţi la armată şi că armata nu face politică. Armata e a întregului neam românesc. De altfel e drept că evreii nu sunt români şi deci n’aţi contravenit cu nimic.
Râde şi ne dă liber pentru a lua masa. Alături aburesc cazanele cu ciorbă şi cu macaroane. Mâncăm şi râdem bucuroşi că chestia s’a terminat fără multe dureri de cap. Între timp am aflat că rabinul ar fi cerut Colonelului nostru pedepsirea întregei companii şi că Colonelul l-a dat afară din birou. Tătuca Tulescu nu s’a desminţit nici de data aceasta.
Într’una din Duminecele acestei lune de manevre, am luat masa pe câmp cu toată şcoala. Noi elevii stăm mai la o parte, iar ofiţerii cu nevestele lor într-o poiană de fagi şi aluni în jurul unei mese mari. Când masa era în toiu, apare pe coastă un ţânc de vreo 12 ani, cu pantaloni scurţi şi cu un braţ plin de ziare.
— Ce-i mă ţâncule cu tine aici? îl întreb eu.
— Ce să fie, D-le Ofiţer. Am venit să vând ziarele acestea şi să câştig şi eu un ban.
— la vino încoace. Dar să nu-mi spui D-le Ofiţer, că încă nu sunt.
— Nu-i nimica. O să ajungeţi. … .
Îi cumpăr un ziar şi încep să-l răsfoesc. În mijlocul lui dau de un titlu cu litere groase de o şchioapa: „Asasinarea lui Mihail Stelescu de către zece legionari” . Bine că i-au venit de hac şi ticălosului acestuia, ma gândesc eu.
Trădarea ne-a sugrumat aproape toţi oamenii noştri mari. Trebuie să se termine odată cu ea. Căzuse primul trădător al Legiunii.
— Mă ţâncule.
— Da, domnule.
— Vrei tu să vinzi toate ziarele?
— Cum să nu vreau!
— Atunci du-te acolo în poiana unde stau ofiţerii şi strigă cât poţi: pedepsirea lui Stelescu de către legionari!
Zis şi făcut. În vreo câteva minute ziarele au fost vândute toate. Eu mă trag în umbra unei tufe de aluni în apropiere de masa ofiţerilor şi ascult. Doamnele sunt indignate de atâta barbarie.
— Cum să omori d-le un om în spital! E ceva nemaipomenit. Ş apoi nu se ştie dacă nu cumva el a avut dreptate!
Colonelul Tulescu tace. O parte din ofiţeri e revoltată, iar alta e indiferentă. Deodată îl aud pe maiorul Ciobanu:
— Chestia nu e aşa de uşor de rezolvat. Gândiţi-vă D-vstră, unde am fi azi noi Românii dacă Avram lancu, Horia, Tudor şi mulţi alţii nu ar fi fost trădaţi. Nu mă intereresează dacă Stelescu a avut sau nu dreptate; sau dacă Legionarii au dreptate. Eu constat un lucru: Stelescu a trădat. Cred că asupra acestui punct suntem de acord cu toţii. Dacă e scuzabilă ori nu trădarea lui, nu discut. Pentru mine un singur lucru contează: a trădat. Şi orice trădător trebuie să-şi ia plata. De aceea cred eu că bine au făcut că l-au pedepsit.
Printre elevi, fiind majoritatea legionari, bucuria e mare.
În ultima săptămână de manevră se fac tragerile de concurs. Grupa 1. din plutonul nostru a luat premiul întâiu şi eu la fel. L-am câştigat cu tragerea la mitralieră. Zilele s’au scurs repede şi manevra s’a terminat. Cu trenul ne-am întors înapoi la şcoală. De aici am plecat in concediul de vară pe care l-am petrecut la Leliţa Măriuca. După aceea a venit luna de stagiu la regiment. Aici l-am cunoscut pe Slt. Beldie, în exil se cheamă N. S. Govora, în al cărui pluton de mitraliere am stat o săptămână. Tot aici am luat contact direct cu soldatul român. Bun şi cu tragere de inimă, tare de virtute şi răbdător ca o vită. După luna de stagiu ne-am întors din nou la şcoală pentru examene. Nu mai făcem instrucţie. Ne plimbam dintr un dormitor în altul, discutam şi mai repetam cele învăţate.
Examenul l-am trecut bine şi iată-ne din nou adunaţi tot batalionul ca să ne luăm rămas bun de la ofiţeri. Acum suntem toţi civili. Ne vorbeşte Colonelul, dându-ne sfaturi pentru viaţă şi îndemn la muncă rodnică pentru neam. Dă mâna cu fiecare. Eu sunt cu cămaşa verde.
— Nici n’ai ieşit bine pe poartă şi te-ai şi făcut legionar, îmi zice Colonelul.
— Eu şi aici tot legionar am fost, D-le Colonel.
— Bine, bine. Mă bucur că v’aţi simţit bine subt conducerea mea şi că plecaţi cu o impresie frumoasă despre armata română…
— Să trăiţi, D-le Colonel, şi Dumnezeu să vă ajute să-i învăţaţi şi pe alţii aşa cum ne-aţi învăţat pe noi.
Gara e plină de elevi care pleacă în toate direcţiile. Cântecele legionare nu se mai termină. Pe la ferestrele trenurilor se strâng mâni de prieteni făcuţi aici la şcoală. Soarele apune după dealul plin cu vie şi în zare apare trenul care ne va duce şi pe noi spre Cemăuţul nostru drag. Greu a fost anul petrecut la şcoala militară, dar şi frumos, îmi trece mie prin cap, în timp ce trenul fuge pe liniile ce se pierd în zare.
Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc