Un Legionar în Armată – Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (2)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 11, 2024

Un Legionar în Armată – Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (2)

Mânile se înalţă spre cerul albastru şi din piepturi iese svâcnit formula de deschidere a şedinţei. Se discută despre felul cum trebuie să ne facem educaţia aici la şcoală, despre cântecele noastre şi frumuseţea lor. etc. Odată închisă şedinţa, aşa ca pentru despărţire, îi tragem o „Sfântă tinereţe legionară”, cântec nou care ne place foarte mult.

Când să terminăm, apare de după colţul grajdului locotenentul de serviciu, Purcaretti, şi cu şapca dată pe ceafă se apropie de noi.

—Ne-am ars Radule, îi şoptesc eu lui Zus, care se uită foarte calm spre locotenent.
— Nu cred. D-l Colonel Tulescu a fost şeful batalionului în care a luptat, în primul război mondial, tatăl Căpitanului şi Căpitanul. Nu ne face nimic. La un pas de noi s’a oprit locotenentul şi ne întreabă:
— Ce cântec aţi cântat?
— Sfântă tinereţe legionară, răspunde scurt şi răstit Caradan.
— Ia mai cântaţi-l odată.

Ne uităm uimiţi unii la alţii, dar, la un semn al lui Caradan, cântăm din nou cu şi mai multă energie. Pe la colţurile grajdurilor au apărut capete curioase de elevi, care nu se apropie din cauza locotenentului.

Frumos cântec, zice locotenentul. Vreau să spun, frumos ca melodie, căci cuvintele nu le-am înţeles. Cântaţi prea cu gura închisă şi pe mine mă doare o măsea, aşa că mi-am pus vată în o ureche. De aceea nu prea ştiu ce aţi cântat. Ne zâmbeşte vesel şi pleacă mai departe. Ne împrăştiem şi noi pe la companiile noastre.

În fiecare Vineri seara avem câte o şezătoare cu cântece, recitări şi câte ne mai trăznesc prin cap. Fiecare companie are săptămâna ei. Azi e la rând compania a 3-a. Sala geme de elevi. In faţă stă Colonelul Tulescu şi cu Maiorul Ciobanu, comandantul batalionului de elevi. Urmează apoi ceilalţi ofiţeri ai şcolii cu familiile lor şi câţiva ofiţeri invitaţi de la Regimentele 29 Dorobanţi şi 4 Artilerie grea. De pe scenă se aude o lovitură de gong şi sgomotul din sală amuţeşte. Deodată aud, parcă venind de undeva de departe, cântând „Urlă duşmanii’n cărare…”.

Mă ridic în picioare şi mă uit în jur speriat. Zus de lângă mine mă trage din nou pe scaun şi îmi şopteşte:

— Cântă cei de pe scenă.

S-a ridicat cortina. Scena prezintă un câmp de luptă. În jurul unei oale cu ciorbă, aşezaţi pe vine sau trântiţi pe jos, un pluton de soldaţi îşi mestecă încet cina. După aceea cântă cu toţi câteva marşuri vechi. La un moment dat se dă alarma. Toţi se reped spre partea stângă, unde e aşezată linia de rezistenţă. Pocniturile de arme de tot felul umplu sala. Mulţi din apărători cad la pamant.

Până la sfârşit duşmanul e respins. Cei patru ramaşi, din întreg plutonul, adună pe cei morţi în rând, îşi scot căştile din cap şi cântă lin şi trist:

Plânge printre ramuri luna
Nopţile’s târzii,
Tu te-ai dus pe totdeauna
Şi n’ai să mai vii.

Am uitat că sunt la teatru şi o lacrimă grea se: prăvale pe obraz la vale. A doua zi nu se discuta decât despre frumuseţea scenei de teatru şi cântecele auzite.

Au trecut nouă luni de cătănie. Cursurile şi instrucţia s’au terminat. Acum ne stă înainte încercarea cea mai grea; manevra. Într’o dimineaţă, pe la orele cinci şi jumătate, am plecat spre Moineşti, echipaţi pentru răsboiu. Dimineaţa pe răcoare, marşul era plăcut. Prima etapa, cam de vreo şaizeci de km. trebuia făcută în marş neîntrerupt. După vreo oră de marş, a apărut soarelele care începu să dogorească din ce în ce cu mai multă putere. Era doar luna Iulie. Sudoarea a aparut pe toate frunţile şi setea a început să facă victime. Mă apropii de o fântână ca să beau puţină apă. Mă simt tras de poala tunicii. Când mă întorc, dau cu ochii de Ilie Dorneanu.

— Ce-i Ilie, de ce nu mă laşi să beau niţică apa.
— Nu bea că o să-ţi facă rău.
— Dar mi-e uscată limba în gură de atata sete.
— Hai, cu o bucăţică de zahăr şi alta de lămâie, setea se potoleşte mai uşor şi nu-ţi fac rău; şi mi le întinde pe amândouă.

În adevăr, lămâia mi-a astâmpărat setea. Coloana s’a cam deşirat. Nu se ţine cont de vreo formaţie, fiecare merge cum poate. Spre amiază se văd multe mutre slăbite rău. Căldura a devenit înăbuşitoare. Sunt complectamente ud de sudoare. În spate am puşca mitralieră, care trage destul de greu, iar în mâni patru arme de la patru camarazi care abia se mai mişcă. Locotenentul nostru, deşi fără nimic, e aproape gata să cadă. Fac vreo câţiva paşi mai mari şi îl ajung.

— Ţineţi-vă de umărul meu, D-le Locotenent, că de se întâmplă să nu ajungeţi la destinaţie, nu vă mai fac căpitan.
— Lasă Popinciuc, că ajung eu şi singur. Tu văd că duci destul de greu.
— Nu e chiar aşa de greu, D-le Locotenent. Vă rog faceţi-mi plăcerea şi sprijiniţi-vă de mine.

Mă ia de braţ, şi printre fâneţe, ogoare de porumb, grâu, cartofi, etc. înaintăm mereu. Nici o boare de vânt nu se simte. Vezi cu ochii cum joacă în aer căldura. Din vârful unui deluşor, zărim o moară aşezată pe marginea unui pârâu. Acolo este sfârşitul primei etape. Dar până acolo mai sunt vreo doi km. Şi soarele arde, nu altceva.

Setea e aşa de mare că gura mi s’a uscat de abia mai pot scoate vorbele. Picioarele sunt ca de plumb. Capul parcă ar cântări sute de kg. Te trage la pământ. Marginea şoselei pe care mărşăluim e presărată de elevi cărora li s’a făcut rău şi nu mai pot merge. De la plutonul nostru a rămas pe drum Ilie Roşea. Locotenentul abia se mai mişcă. E galben ca ceara.

— Nu mai merg măi Popinciuc. Nu mai pot. Lasă-mă aici, că vin eu după aceea.
— Nu vă las nici mort. Pierdeţi gradul de căpitan.
— Dă-l Dracului de grad. Nu mai pot.
— Puteţi, numai să vreţi. Uite colea e moara şi s’a terminat calvarul.

Îl iau cu stânga pe după mijloc şi, mai cu voia lui, mai târându-l, înaintăm mereu. Cu greu am ajuns la moară.

Sunt obosit mort şi mă doare spatele de raniţa cu mitraliera. Desfac pătura, o întind pe iarbă şi mă aşez lângă locotenent.

— Măi Popinciuc, mi se adresează locotenentul, bun băiet eşti.
— Bun, D-le Locotenent, numai Dracu-i rău că nu mă ia.
— De ce să te ia măi?
— Să scape lumea de mine. Ar fi multe de povestit, dar mai bine mâncăm ceva.
— Nu am poftă, sunt prea obosit.

Lângă noi curge apa limpede ca lacrima pe lătoc la vale. Mă scol şi caut un loc unde să ne spălăm. În apropierea morii, lătocul e sus de tot şi o şuviţă de apă curge printre scândurile lătocului mâncate de ani. Mă întorc înapoi, scot chiloţii din raniţă şi subt şuviţa de apă îi trag un duş de mă simt ca nou născut. Cu multă greutate îl conving şi pe D-l Locotenent să facă o baie. Apoi mâncăm ceva şi spre seară am pornit spre un sat unde am dormit toată noaptea. A doua zi mersul e mai domol. Etapele sunt mai scurte. Drumul e bun şi pe margini plin de cireşi şi vişini. Setea nu ne mai chinueşte.

Pe la orele patru după masă ajungem lângă Moineşti. Un târguşor ca un sat mai răsărit, aşezat pe o buză de deal, cu căsuţe mici şi albe, cu flori la ferestre, cu sonde de petrol răspândite în jur polog şi cu multe fete tinere şi frumoase. Ni se dă repaus şi ordin să ne curăţim ghetele, să ne bărbierim şi să ne pregătim de intrare în Moineşti. Pe la orele cinci, în perfectă ordine, cu muzica în frunte, intrăm în oraş. De prin case apare lumea. Babe bătrâne cu fuste lungi şi creţe şi cu şorţ alb, fete oacheşe şi cu flori în păr, bărbaţi cu frizurile răvăşite şi mustăţile răsucite şi copii cu picioarele goale ce se ţin cu cârdul după noi.

De pe marginea drumului vin râzând prin aer, cu miros dulce, florile svârlite de fete cu ochi frumoşi şi zâmbitori. Ofiţerii noştri râd şi tachinează pe cele mai îndrăzneţe. În mijlocul oraşului ne primeşte primarul cu pâne şi sare, după cum e obiceiul din străbuni, şi ne urează bun venit. Urmează apoi defilarea şi împărţirea la cantonamente. Compania I-a şi a 2-a cantonează la Şcoala Primară din marginea Moineştiului.

Mantale pe jos, peste ele pături şi, somn, băiete!

Instrucţia de războiu e frumoasă, tragerile la ţintă interesante şi serbările pe care le dăm noi în onoarea celor din oraş, atrăgătoare. Vremea trece văzând cu ochii, seara luăm masa la bucătăria şcolii, care e tocmai în cealaltă parte a oraşului. În ordine şi cântând, ne prezentăm la bucătărie. Fiecare îşi primeşte porţia, apoi aşezaţi pe iarbă în grădina alăturată bucătăriei, o mâncăm. Printre noi se învârt copii mici şi destui câni. Le dăm şi lor de mâncare. Printre copii e şi un pui de evreu cu perciuni. Unul dintre elevi îl întreabă:

— Ia spune mă urîtule, ai auzit tu de cuzişti?
— Am auzit. Mi-a spus acasă tata de ei.
— Şi ce ţi-a spus?
— Că nu sunt chiar aşa de periculoşi cum îi crede lumea.
— De ce nu’s periculoşi?
—Tata mi-a spus că printre ei sunt o mulţime cu care se poate face orice gheşeft.
— Dar de gardişti ce-ai auzit?
— Că sunt răi şi că, de ajung ei la putere, o să fie vai de capul nostru.

*

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc