Trei Saptămâni în Nordul Europei (III)

Dan Cristian Ionescu
Incorect Politic
August 19, 2019

Apărut și pe Justițiarul:

După ce am aterizat pe Arlanda, ieșind din vamă în sala de așteptare, îl văd cu ușurință în marea de așteptători ai călătorilor pe bunul meu prieten Ion (fost coleg de procuratură și de avocatură, rămas în Suedia în anul 1984, în urma unei vizite la cumnatul său) cu cei 1,92 m. pe care îi avea.

M-a dus la (deja) fosta lui soție, care se oferise să mă găzduiască. Din nou o cină românească, din care mai ține minte doar salata de boeuf.

După care a început o nebunie pe care nu o mai pot pune în ordine cronologică. Ion m-a dus peste tot (desigur, exagerez, dar îmi place să spun așa).

Din punct de vedere turistic, m-a dus cred că în primul rind la turnul TV din Stockholm, înalt de 155 m. (170 m. cu antena), care la ultimul nivel avea o “cafeteria”, de unde aveai o panoramă superbă asupra orașului și unde am băut o cafea (sau poate o bere? nu mai țin ,minte).

M-a dus în Gamla Stan (Orașul vechi), insula unde era biserica Sf. Gheorghe ( cu o statuie ecvestră a Sfîntului Mare Mucenic executată dintr-o singură bucată de lemn) precum și palatul regal (WC-ul de la parterul palatului putea fi folosit și de turiști, dar pe atunci stăteam perfect și cu rinichii, și cu prostata).

M-a dus la Millesgarden (Grădinile lui Milles, adică fosta proprietate a celebrului lor sculptor Carl Milles). Un muzeu excepțional, cu sculpturi în interiorul clădirilor dar și în afara lor, cu o grădină minunată și cu un locșor într-un colț în care era un băruleț cu terasă în care desigur că am băut o bere.

M-a dus la o terasă cu hamburgeri, nu mai mîncasem niciodată. Foarte buni, dar prețul m-a năucit, un hamburger mare costa 50 coroane (un dolar era 5,94 coroane) și însemna un hamburger pe trei etaje, o porție de cartofi prăjiți și o doză de Coca-cole, Sprite sau Fanta. Dacă duceai înapoi doza goală, primeai alta plină (la unele magazine, dozele goale se primeau înapoi plătindu-se pentru fiecare 50 ore, adică o jumătate de coroană).

Am fost și la un restaurant chinezesc, dar nu mă întrebați ce am mîncat și cît a costat, fiindcă nu mai țin minte.

Am trecut prin fața stadionului Rasunda, o amintire plină de mîndrie pentru noi, cînd în 1983, am învins pentru prima dată în deplasare Suedia, în preliminariile CM 1984, prin golul lui Cămătaru..

Din punct de vedere politic, trebuie să fac niște precizări.

Cînd am plecat din țară, erau în curs pretinse discuții asupra creerii în scurt tmp a unei opoziții unite.

Am plecat avînd o delegație scrisă din partea partidului meu (Partidul Socialist Liberal) pentru a contacta partidele politice din Suedia, am primit verbal același  acord din partea lui Corneliu Coposu (PNȚ -cd), Sergiu Cunescu (PSD, urmașul partidului istoric), Nicu Stăncescu (PUD) și Nica Leon (PLD) .

Leon îmi împrumutase  și o insignă de piept cu tricolorul, pe care în partea de jos, într-un mod foarte meseriaș, cineva atașase cuvîntul “golan” (termenul folosit de Iliescu la adresa noastră) încît credeai că așa a fost confecționată. Am purtat această insignă în permanență.

Ion mi-a făcut cunoștință cu Ana Maria Narti, româncă stabilită în Suedia, ziaristă la Dagens Nyheter (între 1999-2006 a fost membră a Riksdag, parlamentul suedez). Aceasta mi-a luat un amplu interviu pentru ziarul ei după care m-a dus la televiziunea suedeză și la postul național suedez de radio, unde am dat de asemenea ample interviuri. Interviul pentru TV a fost dat pe post după plecarea mea așa că nu l-am prins, dar mi s-a spus că au selectat din el mai mult de un minut, ceea ce era mult în cazul unui străin, insigna cu “golan” (explicasem semnificația) fiind în permanență pe ecran (Ana Maria promisese că îmi trimite o casetă video cu interviul dat pe post, dar se pare că a uitat).

Tot ea m-a dus la Partidul Social Democrat (cel mai longeviv partid de guvernamînt din Suedia), la liberalii suedezi și la un partid care mi s-a spus că ar fi fost echivalentul țărăniștilor noștri (îmi pare rău că nu mai știu unde am cărțile de vizită cu care m-am întors, avea în denumire și cuvîntul “field” sau ceva asemănător). M-am întîlnit cu conducătorii departamentelor de relații externe.

În toate interviurile acordate și în toate discuțiile politice purtate, spuneam cu mîndrie că în toamnă se va realize opoziția unită din România. Cînd  m-am întors în țară, am aflat că nu se mai realizează.

În după amiaza zilei de 23 august, văd la TV la programul de știri imagini cu noile violențe din București care aminteau de 13 iunie. Am fost sfătuit să cer azil politic în Suedia. Aveam toate șansele, mă cunoscuseră destui, dar locul meu nu era acolo, locul meu era în țară, să lupt.

Am și muncit în Suedia. Ion tocmai primise un apartament cu două camere. Ne-am dus la Ikea de unde și-a cumpărat mobila la pachet. Am adus-o la noua locuință și toată ziua am muncit la șuruburi să o asamblăm. După care, evident, am sărbătorit succesul.

Într-o zi am o surpriză. Zîmbind, gazda îmi spune că mă caută cineva la telefon. Mă duc foarte curios și răspund. Era o prietenă din România care după mineriadă reușise să obțină pentru ea și fiul ei viza suedeză, iar ajunși în Suedia au cerut azil politic. Se afla la Malmo. Cum a aflat că sînt în Suedia și cum a dat de mine, este o altă poveste.

A venit timpul să părăsesc Stockhomul și am hotărît că voi pleca la Malmo de unde în dimineața următoare, cu feribotul, pornesc spre Copenhaga. Pentru a ajunge la Otopeni, trebuia să mă îmbarc în avion la Kastrup. Aveam pentru Malmo două trenuri, unul “muncitoresc”, care pleca în zori și la care biletul costa cred că 240 de coroane și unul ”boieresc”, care pleca pe la ora 10 și la care cred că biletul era 420 de coroane. Oricît de bună îmi este memoria, uite că nu mai țin minte cu care tren am plecat.

Ajuns la Malmo, am fost întîmpinat în gară de prietena mea, care însă nu era singură ci împreună cu Stelian Maria și soția lui, care și ei solicitaseră azil politic, cazați cu toții pe vasul „Freedom” (ironia soartei!), transformat în lagăr pentru azilanți. Pentru cine nu știe, Stelian Maria a fost autorul celor mai multe texte ale cîntecelor din Piața Universității. Mi-am depozitat bagajele într-o casetă din gară și am plecat la plimbare. Nu pot să spun că am văzut ceva notabil, dar ceea ce nu pot uita este faptul că la un moment dat am ajuns la mare, la o plaje pe care mișunau cîinii. Am fost revoltat, dar mi s-a explicat că este plaja pentru cîini!

Despre ziua petrecută în Malmo am scris în „Codul lui Lucifer II”.

Cînd a început să se însereze, Stelian s-a dus la vapor de unde a venit cu chitara și cu o sticlă de palincă. Ne-am așezat toți 4 pe o bancă într-un parc și am început să savurăm palinca pe fondul cîntecelor minunate din Piață interpretate de Stelian. A fost o seară superbă, memorabilă!

La un moment dat însă companionii mei au trebuit să se retragă. Se apropia ora la care porțile lagărului naval se închideau, și nu ar mai fi putut intra. Am rămas singur și m-am pus pe plimbare.

Suedia este o țară considerată cu un popor rece, dar în Malmo locuitorii sînt mult mai meridionali. Pe străzile din centru cîrciumile aveau mese scoase și în mijlocul străzii, și toate mesele erau pline. Dar la un moment dat, ca la un semnal, toți s-au ridicat și au plecat. La foarte scurt timp, luminile s-au stins peste tot. De data asta, chiar rămăsesem singur!

În acele trei săptămîni mă obișnuisem cu disciplina nordică, astfel încît chiar dacă nu trecea nici o mașină, ca să traversez, așteptam culoarea verde a semaforului. Venind din centru spre gară, cînd să traversez,  stopul era roșu. Aștept să se schimbe, nu știu cît aștept, dar așteptam ca prostul. Pînă cînd văd că pe stîlp era un buton pe care am apăsat și s-a schimbat culoarea. Așa că, după miezul nopții, cînd nu trecea nici o mașină, am traversat regulamentar.

M-am dus în parcul de lîngă gară, m-am așezat pe o bancă și am așteptat să se facă dimineață. Eram sub un felinar, așa că am putut să scriu și niște vederi. Cînd s-a deschis gara mi-am luat bagajele, am fugit în port, am cumpărat bilet și m-am urcat pe feribot. Era o zi urîtă, rece, cu valuri mari, nu-mi doream decît să mă urc în avion. Feribotul m-a lăsat chiar la Kastrup și am fugit la îmbarcare. Funcționara mi-a cîntărit bagajele și mi-a spus că depășesc greutatea (cred că aveam vreo 53 kg. de bagaje) și că trebuie să plătesc în plus. Eram nedormit, obosit, flămînd, am întrebat plin de lehamite cît trebuie să plătesc. Cînd mi-a spus că 650 de coronae, mi-am revenit dintr-o dată! Îmi venea să îmi arunc bagajele prin sala aeroportului! Dar în loc de asta, le-am luat și am urcat la biroul Tarom. M-a ajutat Dumnezeu și de data asta, prietenul meu era acolo. I-am povestit problema, a desfăcut bagajele. În primul rind a scos un cojoc suedez gen Alain Delon, primit de la prietenul Ion, pe care l-a pus pe mine – la sfîrșit de august, eu mă întorceam în țară îmbrăcat cu un cojoc din blană de oaie! Apoi, mi-a mutat în bagajul de mînă tot ce era mai greu. În acest timp, își cerea scuze pentru faptul că în cele trei zile care le-am petrecut în Copenhaga la sosire, nu s-a gîndit să ne ducă la sediul Tuborg, unde turiștii străini sînt invitați să bea o bere la o masă pe care se pune un steguleț al țării lor. La cite am pierdut în viața mea, o bere gratis cu steagul în față chiar nu conta. Sediul Tuborg era pe Vesterbrogade, cea mai lungă arteră din Copenhaga, pe care m-am plimbat mult, dar nu știam de acest obicei prietenos.

M-am dus din nou la îmbarcare, și de data asta greutatea se încadra în barem. A mai fost însă ceva, după ce am trecut de control. Pînă să plec în Scandinavia petrecusem trei saptămîni la mare de unde mă întorsesem cam pîrjolit, în plus aveam o barbă, pe atunci, foarte neagră. Una peste alta, păream cam arab. Cineva s-a sesizat și am fost chemat pentru reverificarea actelor. Am trecut și peste asta, m-am urcat în avion și după două ore eram la Otopeni.

Am ratat în această vizită o serie de obiective pe care le aveam în vedere. Am stat în Copenhaga trei zile, vroiam să ajung la Elsinor, dar nu am reușit. Știu că era ceva legat de 80, dar nu mai țin minte dacă era vorba de 80 km. distanță de Copenhaga, sau 80 de coroane costa trenul pînă acolo. Oricum, de la cei care au fost la Elsinor, am aflat că în afară de tren sînt multe alte cheltuieli, castelul are mai multe construcții, și la fiecare trebuie să cumperi alt bilet pentru vizitare.

Am stat în Stockholm nouă zile, aș fi vrut să văd Universitatea din Uppsala, fondată în anul 1477, dar nu am reușit.

Cam așa mi se întîmplă mie. În 1991 am stat cinci zile în Praga, unde am vizitat cam tot ce cred că merita vizitat: Hradul, podul Carol, palatul Walenstein (unde am prins două recepții, una în saloane iar a doua în grădini), biserica Chiril și Metodiu (unde s-au ascuns atentatorii cehi care l-au ucis pe Heydrich), cele două cîrciumi ale soldatului Svejk  (U Fleku, unde am mîncat o excelentă mîncare picantă sîrbească și U Kalicha, în apropierea străzii Rumunska), etc. dar nu am reușit să ajung la Lidice.

În 1994 am stat tot cinci zile în Atena, unde am văzut de asemenea multe obiective (luînd parte și la o recepție la primărie). Mi-am dorit să ajung și la Pireu, vroiam să beau o bere la o terasă pe malul mării, dacă se poate, ascultînd Zorba. M-am dus în ultima seară la gară, aveam tren să mă duc, dar nu mai aveam tren să mă întorc.

Am vorbit despre prietenii cu care am fost la Sunvolden, dar nu le-am dat numele. Și nici nu le dau. Ce merită spus este faptul că ceilalți cinci, cu excepția mea, au ajuns în timp persoane importante, în general demnitari sau înalți demnitari.

Dan Cristian IONESCU