Trei Saptămâni în Nordul Europei (II)

Dan Cristian Ionescu
Incorect Politic
August 19, 2019

Apărut si pe Justițiarul:

Am uitat să vă spun că la Sundvolden, delegația română s-a dublat – ne-am întîlnit și cu prietenii desemnați de ministerul justiției. Iar eu am reușit să schimb biletul de întors pentru Copenhaga cu unul de Stockholm (s-a putut întrucît distanța era mai scurtă, invers nu s-ar fi putut).

Joi 17 august, după ce în seara precedentă avusese loc plăcuta agapă de despărțire de bătrînul han medieval, ne-am urcat în autocare îndreptîndu-ne spre Oslo.

Dacă în zilele conferinței vremea a fost superbă, de data aceasta ne-am confruntat cu o ploaie rece, de toamnă, mocănească, însoțitoare permanentă pe timpul drumului și al vizitei prin capitala Norvegiei.

Prima escală a fost la Curtea lor Supremă de Justiție. Ceva inedit pentru noi: publicul stătea, ca la teatru, într-un balcon, în timp ce jos,  pe „scenă”, se aflau completul de judecată și părțile.

Apoi am fost să luăm prînzul, la un restaurant minunat, situat la marginea unei stînci  la o înălțime pe care îmi este greu să o apreciez, dar aș spune că circa 200 m. deasupra fiordului Oslo. Priveam în jos prin pereții exteriori din sticlă și vedeam vaporașele care circulau prin fiord mici ca niște muște.

Evident, mîncarea era norvegiană, deci dulce, deci nu-mi plăcea – dar nu asta era important. La un moment dat, participanții au început să toasteze. M-am simțit dator să fac și eu așa ceva și am considerat că cel mai potrivit este să toastez „Jos Iliescu!”. Deja ceilalți știau despre ce este vorba, așa că toți au repetat în cor (despre asta știu sigur că am mai scris undeva). Iată cum Iliescu a ajuns omagiat într-un anume fel și la Oslo!

De la restaurant am plecat în continuare și am mai vizitat două obiective, dar nu mai țin minte ordinea.

Primul a fost un penitenciar de maximă siguranță – avea cu totul 72 de locuri! O clădire modernă, cu două aripi, fiecare cu trei nivele, fiecare nivel cu 12 celule. Fiecare celulă era individuală, era prevăzută cu un hol și avea frigider (TV nu mai țin minte dacă avea). Totul sclipea de curățenie, iar la fiecare nivel din fiecare aripă exista o cameră pentru întîlnirile conjugale ale deținuților. Am vizitat și atelierul de tîmplărie în care deținuții desfășurau activitățile lucrative.

Și am mai vizitat arena pe care la Jocurile Olimpice de iarnă din 1952  au avut loc săriturile cu schiurile. Stăteam nedumerit, priveam în jos, într-un hău în fundul căruia era un cerc foarte mic și mă întrebam oare de unde coboară săritorii. La un moment dat m-am lămurit privind în sus. La mare înălțime deasupra mea era o pantă, pîrtia de pe care săritorii coborau pentru a ateriza în mijlocul acelui mic lighean! Iată ceva ce nu aș fi încercat în viața mea.

Cînd s-a lăsat seara ne-am dus în port și am urcat cu toții la bordul unui vas cu care am plecat  într-o croazieră prin fiord. Deja era furtună și hulă. Tot pe vas s-a servit și cina – iarăși ghinionul meu, masa însemna creveți și pui, ceea ce mie nu-mi plac (dacă ar fi fost oaie, porc  sau vită, era altceva!). Am ieșit pe punte, în furtună, să fumez în aer curat. Una dintre organizatoare (nu mai știu cine), îngrijorată, a venit să mă întrebe de ce nu mănînc, îmi este rău? I-am explicat că nu îmi plac creveții, mi-a spus că există și pui, i-am explicat că nu îmi plac nici puii. Ce-o fi crezut săraca? Că eu mănînc doar icre negre? Dar m-a lăsat în durerea mea.

Reveniți în port, a început ultima parte a programului. Participanții erau repartizați unor avocați norvegieni care urmau să ne găzduiască la ei pînă duminică.

Eu, împreună cu o tînără româncă, am fost preluați de familia Terje și Wenche Andersen (sper că nu mă trădează memoria) din  Fredrikstad. Ne-am urcat în mașina lor și am pornit spre sud. Ajunși la familia Andersen, nu mai știu dacă am mîncat ceva, dar sigur am ciocnit niște pahare. Acolo a venit și un prieten al lor, ziarist, care vroia să ne cunoască. Sobru, era foarte curios de felul lui și ne punea multe întrebări (mă gîndeam chiar că poate este un „infiltrat” în presă – deja știam că la „Scînteia”, 80 % dintre ziariști erau de la securitate). Sătul de mîncarea dulce norvegiană, am hotărît că a doua zi le gătim noi, românește!

Pentru noapte, am fost conduși la o altă vilă, a unor prieteni ai gazdelor care erau plecați în concediu. Aici am avut două nedumeriri.

Prima a fost aceea că luminile erau aprinse în toată casa. Mi s-a explicat că în Norvegia energia electrică este aproape gratis.

A doua, la ferestre nu existau nici perdele, nici draperii. Am aflat că în timp ce Norvegia era sub stăpînire daneză, un rege (nu mai știu cine) aflat într-o jenă financiară a impus o taxă nouă, datorată pentru mobila nou cumpărată. Cum norvegienii nu se înghesuiau să declare la fisc cumpărăturile, regele a interzis perdelele pentru ca fiecare cetățean care vedea prin geam că vecinul și-a cumpărat ceva nou, să poată să îl toarne. Nimic nou sub soare, vechi taxe noi și vechi turnătorii. Dar norvegienii erau relaxați, spuneau că dacă străinii se uită la ce se întîmplă în patul lor, nu este de rușine pentru ei, ci pentru privitori

Nu aveam la dispoziție numai vila ci și barul, bine aprovizionat. Am mai băut cîte un coniac.

Dimineața am profitat de telefonul lor pentru a suna la Stockholm să îmi anunț apropiata sosire (nu știu cum am reușit să nimeresc să sun, fiindcă nu sunasem niciodată internațional, dar am reușit). Apoi ne-am dus la Terje și Wenche.

Cred că am luat micul dejun, dar nu mai țin minte – probabil  că da,, după care împreună cu prietenul lor ziarist am plecat în „centru”. Fredrikstad este presărat pe o puzderie de insulițe.

Am mers întîi la redacția ziarului noului prieten, unde am găsit o mulțime de fotografii mari, de o calitate excepțională, referitoare la revoluția română! Am fost lăsat să iau și eu una, era cu un tînăr ostaș român, cu automatul la piept, stînd pe marginea patului din reședința familiei Ceaușescu.

Apoi am fost la un supermarket (primul în care am intrat în viața mea) de unde am făcut cumpărăturile pentru cina românească.

Conform înțelegerii, tînăra (pe atunci tinerele românce știau să gătească) s-a apucat să pregătească un borș de vită cu multe legume. Fiind ocupat cu altele, nu știu cum l-a acrit fiindcă nervegienii nu au nici borș și nici corcodușe, probabil a folosit lămîie – în orice caz, a ieșit excelent.

Terje s-a apucat să facă focul la grătar și să pună fleicile de porc. La grătar pe jar eu chiar nu mă bag, nu este specialitatea mea.

Cineva, nu mai știu cine, a făcut o oală de cartofi prăjiți.

Eu m-am apucat întîi de toate să fac un mujdei de usturoi iute și vîrtos de stătea în el lingurița în picioare (să zic așa), pentru cartofii prăjiți – o altă noutate pentru norvegieni.

Apoi m-am apucat să fac o cremă de zahăr ars. Ei nu aveau cuptor la aragaz ci cuptor cu microunde, ceea ce eu habar nu aveam ce este și nici nu știam cît să țin la căldură compoziția. Dar m-a ajutat Dumnezeu așa că fără să știu cît, am ținut-o exact cît a trebuit.

În sfîrșit, am făcut cafeaua mea, odinioară celebră printre invitații de pe vremea în care aveam vilă. Cînd caimacul începea să se ridice, „stingeam” cafeaua cu coniac turnat din belșug iar după ce o puneam în cești, deasupra aranjam frișca (pe atunci frișca era naturală).

Masa a fost un remarcabil succes românesc iar sobrul ziarist, cerînd cafea după cafea, și-a desfăcut cravata și nasturele de sus al cămășii, devenind foarte volubil.

Sîmbătă a fost zi de voie (spun asta fiindcă nu mai știu ce am făcut, în afară de faptul că de prînz am mîncat la un restaurant chinezesc de pe malul mării).

Duminică dimineață ne-am luat rămas bun de la Wenche, care ne-a spus că ne-a ales pe noi să ne găzduiască întrucît în venele ei curge și sînge românesc de țigan (de la ziarist ne luasem deja rămas bun) iar Terje ne-a dus la Oslo.

Aici, întîi de toate, am vizitat muzeul vikingilor, muzeul Kon-Tiki și muzeul Fram (am coborît pînă în fundul burții lui Fram).

După care ne-a condus la Fornebu. Aici mi-am luat rămas bun de la Terje, care s-a întors la Fredrikstad și de la partenera mea de bucătărie care a luat cursa de Copenhaga, iar eu m-am îmbarcat în cursa de Stockholm.

Începea o nouă aventură, de data aceasta și cu o puternică componentă politică.

Dan Cristian IONESCU