Trântirea României din 1989, Revoluţie sau Retrovoluţie? Agenturile străine în evenimentele din 1989 şi 1990 (I)

Cornel-Dan Niculae
Incorect Politic
Ianuarie 13, 2024

Trântirea României din 1989, Revoluţie sau Retrovoluţie?

Agenturile străine în evenimentele din 1989 şi 1990

– Cazul Coen Stork, vectorul cel mai agitat al agenturilor străine şi promotorul din 1990 al urii perpetue împotriva -Securităţii

 Cornel-Dan NICULAE

 

Coen Stork a fost până în 1993 agentul străin sub acoperire di­plo­matică, promotor al urii acerbe împotriva Securităţii române, ură ajunsă şi propagată până azi, aceasta în­gre­unându-i lui Stork perma­nent acţiunile din 1988 de până în 1990, prin Direcția a III-a (Contra­spionaj). Dar el acuza Securitatea că acti­vea­ză în continuare, chiar şi când România nu mai avea nici un serviciu de siguranţă, ca rezultat al „revoluţiei“ adusă şi de el în 1989, urmată de vânătoarea de securişti.

 

Agent Helsinki Watch, respectiv C.I.A.-Soros

De bucurie că Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat la Târgovişte în 25 decem­­brie 1989, peste câteva zile, de revelion, ambasadorul olandez Coen Stork a dat o petrecere la reşedinţa sa de la Bucureşti.

Cine era acesta, în realitate?

Înainte să cadă de la putere, Ceauşescu dădea vina în discursul său din 20 decem­brie 1989 pentru revoltele „anti-socialiste“ din ţară pe „agen­tu­rile de spionaj străine care au organizat toate acestea împotriva patriei noastre“ şi pe „cer­curile reacționare“ formate din românii care „îşi vând ţara pentru un pumn de dolari sau pentru alte valute“.

Cea mai dinamică figură a acestor agenturi fusese Coenraad Frederik Stork (1928-2017) sau, cum îi spunea toată lumea, Coen Stork.

Ajunsese în această postură prin faptul că, înainte de a veni ca ambasador al Olandei în România, el devenise membrul al Comitetului Olandez Helsinki (Dutch Helsinki Com­mittee sau Netherlands Helsinki Committee/N.H.C.), înfiinţat în 1987 ca filială a Helsinki Committee for Human Rights. Începând cu acelaşi an, 1987, Occidentul s-a su­pra­­pus efor­­­turilor Uniunii Sovietice de înlăturare a lui Ceauşescu şi „a început o cam­pa­nie care scotea la lumină toate racilele regimului ceauşist“. „Lumea liberă“ a devenit brusc inte­re­sată de viaţa tot mai grea din România, ziarele şi televiziunile au început să facă reportaje şi in­terviuri, „disi­denții“ (corect zis: oponenții) erau la mare căutare pentru a acorda in­ter­viuri publi­­caţiilor occidentale sau pentru a lua cuvântul la diverse evenimente culturale.

Organizaţia Helsinki Human Rights Watch acţiona în prim plan.

Această organizaţie, cunoscută şi ca Human Rights Watch sau Helsinki Watch era, aparent, un ONG privat american înfiinţat în 1978 şi con­sacrat „moni­to­rizării punerii în aplicare a Acordului de la Helsinki pe întreg blo­cul co­mu­nist“ privind „încălcarea drep­turilor omului“. Având Central Intelligence Agency (C.I.A.) în spate, era una din forme­le răz­­­­bo­iului rece ale capitalismului împotriva lumii comu­­niste, iar mag­na­tul iudeo-jidov George Soros, prin a sa Open Society Foun­dation, a fost din­tot­dea­u­na unul dintre finanţatorii prin­cipali ai organizaţiei. Când în 2010 bătrânul Soros a acordat acestei Helsinki Human Rights Watch 100 milioa­ne de dolari S.U.A., pe o pe­rioa­dă de zece ani, pentru a se ex­tin­de la nivel inter­na­ţi­onal, el a spus: „Human Rights Watch este una dintre cele mai efi­ci­ente orga­ni­zaţii pe care le susţin“.

În anul următor înfiinţării Comitetului Olandez Helsinki, Coen Stork venea amba­sa­dor la Bucureşti, îndeplinindu-şi misiunea între 1988 şi 1993, implicându-se decisiv nu numai în dărâmarea regimului lui Ceauşescu şi a socialismului de orientare „comunistă“, dar preocupîndu-se şi de modul cum să evolueze România „post-revoluţionară“.

Când, în ianuarie 1988, Coen Stork ajungea la Bucureşti ca ambasador al Olandei, el a cultivat o mare prietenie cu maghiarii din România, pre­cum cu Domokos Geza, dar a con­lucrat şi cu spionajul maghiar reprezentat de Ernö Rudas. În afară de aceş­tia a con­tac­tat şi „disidenţi“ români, unii dintre aceştia fiind, însă, de fapt, iudeo-jidovi (sau „evrei“, cum era declarată originea lor sau a  părinţilor lor în actele de cadre comuniste).

 

          Mulţi „disidenţi“ cu origini iudeo-cosmopolite

Securitatea îl informa pe Nicolae Ceauşescu în noiembrie 1989: „Din date certe re­zul­tă că după recenta reuniune la nivel înalt a N.A.T.O. de la Bruxelles, guvernul Olandei pre­conizează următoarele orientări privind relaţiile cu România: «intensificarea campaniei pro­­­pa­­gandistice de denigrare a realităţilor din România şi stimularea, prin toate mijloacele, inclusiv prin posibilităţile Ambasadei Olandei la Bucureşti, a elementelor protestatare din ţara noastră; sprijinirea în continuare a organizării în Olanda de manifestări antiromâneşti, îndeosebi pe tema pretinsei ne­res­pectări a drepturilor omului şi a programului de moder­ni­za­re a localităţilor; tole­ra­rea pe mai departe a activităţii grupurilor iredentiste-maghiare [revi­zioniste ale gra­ni­ţelor româno-ungare – n.n.] din Olanda.“ (D.S.S./SIE/ Nota raport 00286 din 11.11.1989, în volumul compus din docu­men­te Dosarul de securitate al unui amba­sador. Coen Stork, Humanitas 2013).

Peste alte trei zile Securitatea îl informa din nou pe şeful statului că „Recent, C.I.A. a în­fiinţat o organizaţie denumită Trust Organization, care îşi propu­ne: încurajarea şi spriji­ni­rea mişcării de dizidenţă în ţările socialiste; organizarea şi dirijarea activităţilor informative în rândul emigraţiei originare din aceste ţări; iniţie­rea unor acţiuni îndreptate contra statelor socialiste prin intermediul elementelor ostile din rândul emigraţiei sau al dizidenţei… acti­vităţile fiind finanţate de C.I.A. şi serviciile speciale ale ţărilor membre ale N.A.T.O. Instruirea acestora este făcută de un grup special constituit din foste cadre ale serviciilor de informaţii din ţările socialiste, care au trădat, între acestea numărându-se şi Pacepa… Potrivit datelor ce le deţinem, pentru viitor, organizaţia îşi propune să-şi concen­treze acţiunile cu prepon­de­renţă împotriva României şi Cehoslovaciei.“ (DSS/CIE nota 00444/814/14.11.1989; deta­lii şi pe site-ul S.R.I. – intelligence.sri.ro/ -, în articolul „Enigma defectorilor-transfugi din fostul bloc estic comunist din Europa“, unde se arată că Trust Organization al C.I.A. a  fost vinovat şi de o „adevărată maree de defectori-trans­fugi din fostul Bloc Estic comu­­nist către Occident“, între care şi Pacepa.)

Iar Ion Mihai Pacepa, fostul şef-adjunct al Securităţii, care a trădat fugind în S.U.A. în 1978, iar în 1989 coordona acţiunea C.I.A. asupra României, era de ori­gine „evreu slovac“, aşa cum iudei aveau să fie şi mulţi dintre cei racolaţi în România ca „disidenţi“ de către agenturile străine. Într-un dosar provenit din arhi­vele Siguranţei Ge­ne­ra­le a României se face aceeaşi precizare despre tatăl lui Pacepa: „slovac-evreu“ (general Neagu Cosma, Cum a fost posi­bil? Cârtiţa Pacepa, București, 1996, pag.13-14).

*

Stork a început să cultive relaţii subversive de dărâmare a regi­mu­lui cu iudeo-bolşe­vicul Silviu Brucan, cu iudeo-găgăuța Mariana Celac (sora lui Sergiu Celac, pionul globa­lismului după 1989, ai căror părinţi se numi­seră Cealik înainte de a se „româniza“), ori cu Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu. De aceea a şi intrat sub supra­ve­ghe­rea Direcţiei a III-a, de contra­spionaj, a Se­cu­ri­­tăţii, pe care a vrut după 1989 să o pe­depsească.

„Am sta­bi­lit contacte şi legături permanente cu aceşti disi­denţi – Brucan, Celac, Dinescu, în 1988-1989 -, îi in­vitam de­se­ori duminica la reşedinţa mea, să servim masa îm­pre­ună. Pentru mine, aceste întâlniri erau foarte importante“, avea să declare Coen Stork într-un interviu acordat revis­tei „22“ în 2007, precizând şi că legăturile acestea îi fuseseră furnizate de „prietenul“ Hugh Arbuthnott, amba­sa­dorul Marii Britanii la Bucureşti.

„I-am cunoscut pe Mircea Dinescu, pe Andrei Pleşu, pe Mariana Celac şi pe cîţiva prieteni de-ai lor, Mihai Oro­vea­nu, Anca Oroveanu, Ascanio Damian. Am reuşit destul de repede, prin ambasa­do­rul britanic. Ceva mai tîrziu şi pe Silviu Brucan, dar aceea a fost o întîlnire foarte scurtă, fiindcă se pregătea să plece în Anglia, apoi în Statele Unite şi la Moscova. Am stabilit împreună că vom avea întîlniri regulate aşa cum avea cu amba­sa­do­rii britanic şi ame­ri­can, o dată pe lună sau cam aşa. Atunci cînd s-a întors am stabilit exact; oricînd, dar nu seara, a spus el, căci nu dorea să iasă prea tîrziu“ (Coen Stork în dialog cu Gabriel Andreescu, editura ALL, 1993.)

Mai vechi „conspirator“ (cum s-a autodescris ulterior) în legătura agen­tu­ri­lor stră­i­ne, a C.I.A. cu precădere, Brucan (Saul Bruckner, ca iudeu/jidov sau „evreu“) a plecat, imediat după întâlnirea cu Stork, să aranjeze răsturnarea lui Ceauşescu cu liderii lumii de la Washington, Londra şi Moscova. Anca Oroveanu, altă disi­den­tă de-a lui Stork, este fiica lui Leonte Răutu, un sinis­tru iudeo-bol­şe­vic, ca şi Brucan, dintre cei care au impus sama­volnic comu­­nismul în România, pe numele său real Lonea Oighenstein sau Lev Nikolaievici Oigenstein, iar Mihai Oroveanu, jidov şi el, era soţul Ancăi Oroveanu.

Brucan mai era, în afară de Stork, în contacte permanente cu amba­sa­do­rul S.U.A. la București, Roger Kirk, cu Michael Parmly, consilier politic al amba­sa­dei americane, cu ambasadorul britanic Hugh Arbuthnott sau cu atașatul de presă britanic Alper Mehmet.

*

Rolul lui Coen Stork era să întreţină atmosfera anti-ceauşistă şi să trans­mi­tă presei occidentale textele împotriva regimului dictatorial semnate de inte­lectuali români (din România socialistă). El este, bunăoară, cel care a scos prin curier diplomatic din România, la în­ce­putul lui 1989, interviul acordat de Mircea Dinescu ziaristului francez Gilles Schiller şi publicat apoi, în martie 1989, în coti­dianul Libération, citat masiv după aceea la Radio Europa liberă, post ascultat de milioane de români în ţară. Acuzele lui Mircea Dinescu fac valuri în toată lumea şi, drept urmare, Dinescu este pus sub arest la domi­ci­liu, ceea ce se con­ta­bilizează tot împotriva regimului.

Securitatea îl urmărea, dar nu avea permisiunea să intervină. Iată o frază din conţi­nutul unei note informative a Securităţii: „Coen Stork, ambasadorul Olan­dei la Bucureşti în 1989, s-a im­plicat direct în acţiunile antiromâneşti. În luna martie 1989 a primit la reşedinţa sa pe Brucan, susţinându-l în acţiunile sale… am­ba­sadorul cultivă cu insistenţă inclusiv prin vizite frec­vente la domiciliu, pe cei cunoscuţi cu probleme de securitate, prin­tre care Andrei Pleşu, Mircea Dinescu…“  (Dosarul de securitate al unui ambasador. Coen Stork, Humanitas, 2013, volum compus din documente, op.cit.).

Stelian Tănase intrase şi el în legătură cu Coen Stork, căruia îi promisese să-i trans­­mită o scrisoare de protest a „disidenţilor culturali“ îm­po­­triva regimului Ceauşescu, pe care un grup de 18-20 de scriitori urma să o semneze, pentru a ajunge în noiembrie 1989 la postul occidental de radio Europa liberă (tutelat de C.I.A.), concepută să comple­teze Scri­sorea deschisă a celor șase activişti im­por­tanţi ai P.C.R., în frunte cu Brucan.

„Scrisoarea celor şase“ veterani comunişti anti-Ceauşescu fusese cerută lui Brucan şi de către Stork, conform amintirilor lui Sorin Alexandrescu („Interviul prof. univ. dr. Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade…“ în Adevărul, 2015), fiind semnată de Gh. Apostol (care a şi redactat-o şi a cărui etni­citate este con­tro­versată, fiind considerat în trecut iudeo-jidov către de români, dar teza a fost res­pinsă de istorici), de Alexandru Bârlădeanu (iudeo-găgăuz de al lui Brucan, tova­răş în Uniunea Sovietică în echipa bolşevică a lui Gheorghe Gaston-Marin, cu nume­le real Gheorghe Grossman, şi a lui Leonte Răutu, născut Lev Oigenstein), de Corneliu Mănescu, cele­brul anti-ceauşist Constantin Pârvulescu (căsătorit cu Ana Toma, născută Grossman, ca „evreică“, fidela Anei Pauker), de Silviu Brucan însuşi şi de Grigore Răceanu (căsătorit cu evreica Ilona Popp, căreia i-a crescut copilul făcut cu fostul lider jidov al filialei din România a Cominternului, zisă „Parti­dul Comunist Român“, Andrei Bernath, lichi­dat de către un comnado SS con­co­mi­tent cu restul cremei jidovești bolșevice „române“, în 1944, în lagărul de la Rîbnița, în Trans­nistria).

„Scri­soa­rea celor șase“ a fost apoi difuzată de posturile de radio B.B.C. și Europa liberă pe data de 11 martie 1989.

Însă „Scrisoarea“ de la Stelian Tănase nu a ajuns, în realitate, niciodată la Europa  Liberă. Conform lui Ioan Buduca, căruia Securitatea i-a confiscat un exem­­plar al scri­so­rii, Stelian Tănase a făcut un joc ambiguu, deconspirând şi ne­trans­­mi­ţând nici el scrisoa­rea. Un alt exemplar fusese predat, cam târziu, către Agota Kuperman, „foreign service officer in the U.S. Department of State“ şi ataşat cultural la ambasada U.S.A. în Bucureşti.

*

Legăturile lui Stork cu vechii ilegaliştii iudeo-comunişti din România se realizau şi prin fiii acestora, precum Alexei Florescu (1950-2012), medic psihiatru şi psiholog la Spi­ta­lul de Urgenţă, fiul lui Mihail Florescu (pe numele său real, iudeo-khazar, Iacobi Iancu), bătrânul Florescu fiind un nomenctaurist comunist în regimul lui Ceauşescu, dar şi lup­tă­tor în Spania în anul 1937, în echipele iudeo-bolșevice, alături de Walter Roman („evreu maghiar“ născut Ernő Neuländer, tatăl lui Petre Roman, premier al României im­pus de Brucan lui Iliescu din decem­­brie 1989), Gheorghe Stoica (pe numele său real, iudeo-jidovesc, Moscu Cohn), Petre Borilă (un bulgar cu numele real Iordan Dragan Rusev, căsă­torit cu Ecaterina Abraham, „o comunistă mili­tantă de origine evreiască“) şi alţii.

În 1988, Securitatea raporta despre Stork că „încearcă să-şi di­ver­si­fi­­ce cercul de relaţii în rândul românilor, folosind în acest scop contactele cu medicul Florescu Alexei şi soţia acestuia, Florescu Tomniţa, arhitect, prin intermediul cărora a cu­noscut şi perma­nen­­tizat contacte cu alte persoane ce activează în domeniul cultural-artis­tic…“, pe care să le activeze ca grup de susţinători de disidenţă ai lui Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Ana Blandiana şi Silviu Brucan-Bruckner (cf. Dosarul de securitate al unui ambasador…).

Stork a mărturist că la echipa ambasadorilor occidentali care acţionau ca nişte con­ju­raţi pentru dărâmarea lui Ceauşescu, la un moment dat s-a alăturat şi ambasada sovie­ti­că (deşi aceasta acţiona mai demult, separat de occidentali): „Era totuşi sfîrşitul verii lui 1989. Probabil că primise chiar instrucţiuni de la Moscova. Pro­ba­bil că şi sovieticii în­ce­peau să fie interesaţi de drepturile omului. Cred că de aceea domnul Filipov, diplomatul de la Ambasada Uniunii Sovietice, a venit la mine, probabil şi fiindcă mă ştia informat în astfel de probleme.“ În spatele acestui limbaj artificial, se înţelege că a existat un schimb de contacte şi o corelare de eforturi a agenturilor occidentale cu cea sovietică.

 

Agenţi sovietici „cazaci, kazari“ la Timişoara în 1989

Mărturia îi aparţine revoluţionarului timişorean Marius Ghilezan, apre­ciat în prezent, în general, ca un analist, editorialist şi jurnalist onest şi corect. Astfel, el a relatat în decem­­brie 2023 cum i-a văzut la Timişoara, la „revoluţie“, alături de el şi de prietenii săi, pe agenţii „cazaci, kazari“ ai sovieticilor. Textual a spus că „reformaţii de la biserica lui [László] Tokés ne chemau încă din martie [1989] să venim la ei… eram 20-30 la Tokes în 15 decembrie (1989, dată şi loc când, la Timișoara, „…a început Revoluția“ – n.m.), majo­ritatea de la ei, restul noi, din galeria lui Poli… În 16 [decembrie]… Eram [la început] foarte puţini, 20-30 de oameni… Ne plim­bam de nebuni [ca să scoatem lumea]…, [când] îi spun lu’ prietenul meu Ilie Stepan, zic: «Băi, sunt nişte civili foarte solizi», zic: «Nu cred că o să recunosc niciodată pe ăia pe care i-am văzut». Erau în diferite colţuri. Aveau mutre de cazaci, de kazari sau cazaci, cum se cheamă ăştia, blonzii ăia înalţi, de numai… [spu­nând aceasta, Ghilezan se înfoaie şi imită nişte inşi foarte solizi, numai muşchi – n.n]. Am zis că n-o să recunosc niciodată, iată că recunosc după 34 de ani. Când s-a adunat o masă consistentă de oameni, în jur de 2000, ne-am dus iarăşi în complexul studenţesc…“ (Radu Ghilezan în emisiunea Culisele Statului Paralel de la Realitatea Plus din 21 decembrie 2023 ora 19, de la minutul 3:30 la 4:40).

Ghilezan mai relatase, însă, despre prezenţa agenţilor străini/sovie­ti­ci agitatori sau provo­ca­tori la Timişoara:

„Pe la 18:00 [în 16 decembrie 1989] a început să se strige: «Jos Ceaușescu!» Dan Zăgănescu a strigat pentru prima oară: «Jos comunismul!». Dan era fiul celebrului pro­fe­sor universitar Zăgănescu. Eu eram cu Ilie Stepan, coor­do­natorul trupei rock ProMusica. La un moment dat am zărit în jurul farmaciei mai mulți bărbați ciudați. Erau blonzi, cor­po­lenți și foarte ciudați. E pentru prima oară când recunosc – pe lângă faptul că am fost primul tefelist din România – și că băie­ții erau din trupe de comando kazace. Pe la 18:00 a început să se strige: «Jos Ceaușescu!». Se adunaseră vreo 8000 de oameni. Am plecat spre Județeana de partid, făcând un ocol prin Complexul studențesc“ (M. Ghilezan în articolul din 16.12.2021 „Timișoara, 16 decembrie 1989: Relatarea lui Marius Ghilezan, acum un reputat jurnalist, din mijlocul evenimentelor de atunci“ pe impact.ro).

Şi foşti şefi ai Securităţii (în frunte cu generalii Iulian Vlad şi Mihai Caraman), şi rapoarte S.R.I. ul­te­rioare sau Larry Watts, istoricul american consilier al C.I.A. (care nu reliefează, însă, şi de acţiunile serviciilor secrete occidentale împotriva României socia­lis­te), au susţinut că în România au fost prezenţi, cu începere din luna decembrie 1989 (sau chiar şi mai devreme), în afară de zeci sau sute de agenţi maghiari, un număr însemnat de membri ai trupelor speciale de diver­si­une şi cadre ale spionajului sovietice, ca „turişti“, ca şi an­grenarea unor ase­menea lup­tători sovietici G.R.U. şi K.G.B. în operaţiunea de răsturnare a regimului lui Nicolae Ceauşescu şi de pre­lu­are a puterii politice din România de către echipa lui Ion Iliescu, Brucan şi Militaru. De la un număr de 4.000 de asemenea luptători sovietici, câţi estimase generalul Stănculescu, după „desecretizarea“ (?) unor „docu­­­mente C.I.A.“ s-a relevat de către Larry Watts numărul de 37.000 de „turişti sovie­tici“ care ar fi acţionat atunci. Ponderea general ac­ceptată este, însă, de 20 de mii până la 25 de mii (v. articolul „În 1989 şi 1990, timp de aproape un an, au acţionat în România 25.000 de spioni KGB“ publicat pe epochtimes-romania.com în 23.12.2012).

 

Ambasador participant şi instigator la „revoluţie“

Lui Stork, „Colegii ambasadori i-au admirat curajul în zilele revoluţiei, când, de­pla­­­­sându-se peste tot pe două roţi [cu bicicleta, prin Bucureşti], era o ţintă perfectă pentru con­­trarevoluţionari“ (Dennis Deletant, în prefaţa la Dosarul de secu­ri­tate al unui ambasa­dor: Coen Stork).

Împreună cu personalul ambasadei, Stork a fost prezent, incitând la rebeli­une, şi la mitin­­gul organizat de Ceauşescu în 21 decembrie 1989, mitingul fatal lui, despre care şeful Secu­­rităţii, Iulian Vlad, avea să spună că „s-a aflat că au venit mulți de la Timișoara, cu trenurile din timpul nopții, care, chiar dacă nu se făcea mitingul, aveau de gând să organi­zeze demonstrații în București. Au venit și din alte părți ale țării. Cu siguranță că au participat la miting și o parte dintre cei 16.000 «turiști» sovietici, despre care se știa că sunt atunci în țară. Au mai fost, de asemenea, și diplomați de la mai multe ambasade acre­ditate în țara noastră, în primul rând de la cele ale Olandei și Marii Britanii. Când s-a spart mitingul, unii dintre diplomații care incitau la violență au fost scoși din mulțime și con­duși la Miliția Capitalei. Am ordonat să îi identifice pe baza legitimației oficiale, după care să le dea drumul, să nu-i rețină“ („Moartea generalului Iulian Vlad și ultimele sale confesiuni“, în revista Periscop, a cadrelor în rezervă și retragere din S.I.E., articol repro­dus în Evenimentul zilei din 2 octombrie 2017).

În seara aceleiaşi zile, 21 decembrie 1989, însă, Coen Stork a fost în Bucureşti şi la baricada de la Inter, ridicată de protestatarii anti-Ceauşescu. Îndemna oamenii să reziste şi îi îndemna să dă­râ­me regimul lui Ceauşescu. „Am vorbit cu românii din stradă, am luat numele, nu­me­rele de telefon şi adresele unor oameni“, spunea Stork, arătând că în 21 decembrie a fost prezent în cele mai fierbinţi puncte din Capitală până la miezul nopţii (când a început să se tragă asupra manifestanţilor).

Personalul ambasadei olandeze a fost la baricada din 21 decembrie 1989 de la Inter împreună cu personalul ambasadei Franţei. A fost stabilită şi de către „Comisia Senatorială de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989“, care a funcţionat între 1990 şi 1996, „im­pli­carea unor cetăţeni străini în grupurile de manifestanţi de la Inter şi Piaţa Univer­si­tăţii. Mai întâi li s-a semnalat prinderea unor cetăţeni străini (occidentali) în rândurile mani­fes­tan­ţilor“. „Generalul Vasile [Milea] a plecat pe la 11 noaptea pe platou, pentru că a fost in­format că între cei reţinuţi se aflau şi doi diplomaţi francezi, care erau în atenţia Direcţiei IV [a Securităţii]… ca să vadă ce se întâmplă cu ei şi chiar a şi spus: «Dom’ne, vedeţi cum facem». I-a şi raportat generalului Vlad că ăştia doi să nu fie îmbarcaţi în maşini şi duşi la Jilava“ (Arhiva Senatului României cu documentele care au stat la baza elaborării Rapor­tului Comisiei senatoriale, Stenograma nr. 90/4 mai 1994, care conţine audierea colo­nelului Goran Gheorghe, pag. 5).

O Notă a Securităţii (nota 001S0762 din 22.12.1989 a Direcţiei a III-a a D.S.S., a Securi­tăţii) ra­por­ta chiar despre prezenţa lui Stork la manifestaţia de la baricada de la Inter: „Este de menţionat că Sandahl Eric şi Benaxeteguy Bernard, ataşaţi militari adjuncţi la Ambasada Franţei, au intrat în rândul demonstranţilor din faţa Hotelului Inter­conti­nen­tal. Ulterior, ei au fost re­ţi­­nuţi cu alte elemente şi conduşi la organele de miliţie pentru cercetare… În rândul demon­stranţilor de la Hotelul Intercontinental s-a aflat şi amba­sa­do­rul Olandei… A dat mai multor per­soa­ne numărul de telefon 33.25.27 de la reşedinţa sa, solicitându-le să-l sune pentru a-l informa cu desfăşurarea în continuare a lucrurilor“ . („Raportul Comisiei Senartoriale privind acţiunile desfăşurate în Revoluţia din decembrie 1989, volumul 1/2013“,  pagina 35).

Numele unuia din ataşaţii francezi de la baricada de la Inter se pare că e menţionat greşit, cel corect fiind probabil Ckes Bernard, cum apăruse în nota  00180755 din 18.12.1989 a Direcţiei a III-a a Securităţii despre implicarea în revolta din Timişoara:

„Diplomaţii francezi Jean Michel Dumond, prim-consilier şi Delumeau Pascal, ataşat de presă, au perfectat întâlniri cu diplomaţii unguri Rudas Ernö, consilier, şi res­pec­­tiv ataşatul de presă Oros Miklos, ce vor avea loc la Amba­sada Ungariei. Totodată, pentru diplomaţii vest-germani, între care însărcinata cu afaceri Geisler Kuss Cristiane şi ataşatul de presă, Brambach Klauss, se vor deplasa la orele 13:00 la cantina Ambasadei Ungariei din strada I.C. Frimu nr. 20 pentru a servi masa în compania colegilor unguri.” Ataşatul militar francez Ckes Bernard, împreună cu cei doi adjuncţi ai săi, au plecat la orele 13:00 cu auto­turismul Aro CD-902 cu destinaţia Timişoara. De asemenea, Howard şi Dennis Curry, ambii secretari II la secţia politică a ambasadei S.U.A., vor pleca la Timişoara la orele 13:00“ (op. cit. „Raportul Comisiei Senatoriale…“).

*

După ce în seara de 21 decembrie 1989 a început să se tragă asupra revoltaţilor cu armele (armata efectua foc în sus, dar forţe ne­iden­tificate au tras şi în oameni), iar lumea a rupt-o la fugă, agentura sovietică, care cuplase cu Stork cu câteva luni înainte, cu ordin de la Moscova, a intervenit oprind oamenii şi îndemnându-i să se întoarcă la baricadă. Aşa a fost „Cazul Rosetti“, relatat de generalul Ştefan Alexie, şeful Contraspionajului Secu­rităţii, ultimul prim-adjunct al generalului Iulian Vlad, care avea să spună în 2004: „Eram în anticamera biroului lui Iulian Vlad…, aveam staţiile deschise şi pe frecvenţa noastră şi pe frecvenţa Miliţiei… Stând pe staţie în noaptea de 21 spre 22 decembrie, unde­va între orele 01:00 şi 02:00, intră pe comunicaţie un echipaj de miliţie din Piaţa Rosetti.

Era în momentul în care se evacua lumea de la Inter. Lumea speriată a luat-o pe bule­vard în jos. Echipajul comunica însă că în zona Rosetti au fost opriţi de o maşină Dacia, cu număr de TC (transport consular). Cei din maşina TC strigau la oameni: «Înapoi, înapoi!» S-au dat jos din maşină şi au început să-i dirijeze înapoi spre Piaţa Universităţii. Miliţi­enii au raportat numărul maşinii. Noi aveam evidenţa, astfel că am aflat repede: maşina aparţinea Consulatului U.R.S.S. [Uniunii Sovie­ti­ce]. Cel care ştie exact este un tip de la miliţie, Marin Bărbulescu (comandantul Miliţiei Capitalei, n.a.)“ (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 4, partea a II-a, «Revoluţia din decembrie 1989» – o trage­die româ­nească“, pagina 302).

*

Dimineaţa de 22 decembrie i-a găsit în sediul Ambasadei S.U.A. de la Bucureşti – pe atunci la doi paşi de baricada de la Inter – pe cei mai radicali diplomaţi occidentali anti-ceauşişti, în frunte cu Coen Stork, unde spre prânz s-au bucurat de vestea, încă ne­publică, a evacuării lui Ceauşescu, cu elicopterul, de pe clădirea Comitetul Central al Parti­du­lui Comunist. Dacă duşmanul fugea, tre­bu­ia ca oamenii lui să ia puterea, aşa că Stork s-a dus glonţ la Mircea Dinescu acasă, pe care l-a trimis la Televiziune, „unde a dat naţiunii marea veste, devenind un simbol al Revoluţiei“ (cum a intrat Dinescu în istorie).

Dinescu a parcurs drumul de acasă până la Televiziune pe o tanchetă, la invitaţia lui Domokos Geza, nomenclaturist comunist şi şeful nedeclarat al ungu­rilor din România, alt acolit conspirator de-al lui Stork, legat şi de serviciile maghi­are de informaţii, care au acţionat mai ales la Timişoara şi la Târgu Mureş.

Pe aceeaşi tanchetă era urcat şi actorul Ion Caramitru, un afiliat al am­ba­sadorului Marii Britanii (Caramitru a recunoscut ulterior în faţa „Comisiei Senato­ri­a­le pentru Cer­cetarea Evenimentelor din Decembrie 1989“ că Hugh Arbuthnott, amba­sa­dorul britanic, i-a faci­litat şi „o vizită la Londra cu puţin timp înainte de revoluţie“). Toţi aveau să facă spectacolul revoluţionar transmis în direct de Tele­viziunea Română, unde Domokos Geza era ca la el acasă, la secţia maghiară. Figură foarte populară ca actor, Caramitru e cel care a strigat prin televizor: „Fra­ţilor, am învins!“, după ce mai înainte, off-line, îi spusese lui Dinescu: „Mircea, te prezint și tu scrii, arăți, arăți că lucrezi la un apel!“ (sau „Mircea, fă-te că lucrezi!“, cum a rămas în memoria folclorică), dar care nu a fost în stare decât să strige şi el: „Am în­vins, am învins!“, acompaniat de corul celor admişi în studioul tv.

          Am fost şi eu (C.D.N.) acolo, în curtea Tele­viziunii Române, chiar atunci – ajuns con­comitent cu coloana de protestatari, deşi făcusem un ocol în viteză venind dinspre C.C. –, şi am văzut că doar unii aveau acces în Tele­vi­ziune, acces permis restrictiv de către nişte orga­­ni­zatori ai „revoluţiei“, despre care s-a spus apoi de către res­ponsabilul TVR Teodor Brateş – iudeo-jidovul care a condus Studioul 4 al televi­zi­unii, de unde se transmitea – că erau con­duşi de către „revoluţionarul“ C-tin Bebe Ivanovici, acesta fiind folosit, însă, ca aco­pe­rire, fiind un impostor, zic alţi „revo­luţionari“, precum Doru Mărieş, deşi Bebe Ivanovici a con­tribuit ulte­rior şi la „eliberarea frau­du­loasă, la jumătatea anilor ’90, a 43.000 de certi­fi­cate false de revoluţionari“ („Moartea lui Păunescu l-a reînviat pe Bebe Ivanovici“).

          În câteva ore, tot controlul la Televiziune şi ce transmitea aceasta era asigurat de „Consiliul Militar Superior“, instalat la etajul XI şi constituit iniţial ad-hoc de către căpi­ta­­nul Mihai Lupoi, care, fiind şi beat (cu lichior, avea să spună el), l-a anunţat în direct către ţară ca fiind noul ministru al Apărării pe generalul Nicolae Militaru, agentul sovie­ti­ci­lor (agent G.R.U., serviciul de spionaj al Armatei Roşii). Tot atunci, alături de Lupoi, în­cân­­tat de gestul acestuia, Mircea Dinescu a strigat la tele­vizor către naţiune: „Armata e cu noi!“, cu „revoluţia“.

Era ora 14³⁰, iar anunţul cu Militaru ministru, comunicat de căpitanul Lupoi, era făcut în prezenţa şi cu acordul lui Ion Iliescu şi al lui Brucan. „Decretul“ de numire a generalului Nicolae Militaru în func­ţia de ministru al Apărării fusese chipurile deja sem­nat la nici trei ore de la „fuga lui Ceauşescu“ cu elicopterul (în care a fost urcat mai de­gra­­bă forţat, în împrejurări în care era implicat şi gene­ralul Stănculescu, care, el însuși, şi chema­se eli­copterul pe clădire).

La TVR erau alte improvizaţii manipulatorii, aşa că scena cu Lupoi vor­bind la tv l-ar fi scos din sărite pe generalul Victor Stănculescu, care ar fi exclamat: „Cine naiba l-a tri­mis p’ăsta acolo!“. (Într-un interviu dat ziarului Adevărul în no­iem­­brie 2009, Mihai Lupoi „a recunoscut“ că avea întâlniri pe­ri­o­dice cu şeful din Bucu­reşti al reţe­lei G.R.U., servi­ciul de spio­naj al armatei sovietice: „întâlnirile mele cu Maiorov, şeful G.R.U. de la Bucureşti, pe care le recunosc… Nu le-am as­cuns niciodată. Am fost la el acasă, a fost la mine acasă… eu am avut la Armată dosar de presupus agent brita­nic…“).

Stănculescu avea să declare însă că el nu l-ar fi vrut atunci pe Iliescu în fruntea ţării (cum nu-l voia nici pe Militaru la Apărare), ci pe Mihai Botez, disi­dentul ameri­ca­nilor şi soţul iudeo-găgăuzei Mariana Celac, sora lui Sergiu Celac, ea fiind unul din primii recruţi ai lui Coen Stork, alături de Brucan. Infor­maţia că generalul Stănculescu l-ar fi vrut pe Mihai Botez în fruntea României e dată chiar de el în interviul intitulat „Victor Atanasie Stănculescu: Lovi­tura de stat din decem­­brie ‘89 nu a fost dată pentru Iliescu“, acordat de gene­ra­l în aprilie 2013 soro­şis­tei Sabina Fati pentru România liberă, interviu în care Stănculescu, deşi re­cu­noştea legăturile sale mai vechi cu serviciile secrete occidentale, cu ataşaţii mili­tari şi ambasadele străine, pretindea că a luat hotărâ­rea să îl tră­de­ze pe Nicolae Ceauşescu abia în zilele de foc din decembrie 1989 „şi pentru că eram în pragul unui război civil [şi]… ţara era plină de agenţi străini… Invazia era mai mare decât forţele implicate în repre­siune… 4.000 de oa­meni [numai agenţii mili­tari sovietici – n.m.] erau prea mulţi pentru capa­ci­tatea Secu­ri­tăţii de urmărire opera­tivă (v. aici: interviul cu Stănculescu, şters de România liberă).

Mihai Botez avea să apară curând şi ca variantă de premier al opoziţiei în 1990, cu Ion Raţiu preşedinte (cu care era în mai vechi legături), prin înlăturarea lui Iliescu printr-o lovitură militară gândită în ianuarie-martie 1990 de comandorul Nicolae Radu, care făcuse parte şi din conspiraţia generalilor din 1984 (care îi mai implica – cf. Securităţii – şi pe generalii Ion Ioniţă şi Nicolae Militaru), îndreptată împotriva lui Nicolae Ceauşescu, când Raţiu ar fi trebuit să plătească muniţia necesară loviturii, procurată din Occident.

Ante­ri­or, Mihai Botez și soţia sa, Mariana Celac, apă­ruseră ca opozanţi „disidenţi“ şi în dosarele Securităţii de urmă­rire din anii ’80 a iudeo-comuniştilor Strelisker Beatrice şi Virgil Ioanid (tatăl apologetului holocaustist Radu Ioanid, concomitent turnător politic al Securităţii), ca și în cel de urmărire a lui Marcel Fabri, directorul Centrului Demografic ONU-România (CEDOR, „Centre de Démo­graphie de l’ONU en Roumanie“) între 1979 şi 1983.

*

Dar oamenii sovieticelor G.R.U.-K.G.B. s-au mişcat mai repede în decem­brie 1989 decât agenţii occi­den­tali care îl aveau în interior pe generalul Stănculescu, folo­sin­du-se mult mai în forţă de Televiziune. Cu Ceauşescu scos din scenă, Silviu Brucan (Bruckner) a încli­nat decisiv balanţa spre Moscova sovietică, cuplând cu Ion Iliescu şi girându-l.

„Consiliul Militar Superior“, dirijorul TVR inventat de aventurierii conspi­ra­ţi­ei, a fost preluat, apoi, de generalii conspiratori Victor Atanasie Stănculescu (legă­­tu­ră a servi­ci­i­lor brita­ni­ce) şi Nicolae Militaru (legătură a sovieticilor). Acest „con­si­liu militar“ s-a sub­ordonat apoi nucleului conspiratorilor, auto-intitulat „Con­si­liul Frontului Salvării Nați­­­o­nale (C.F.S.N., zis iniţial „Comitetul de Salvare Naţio­nală“), în care cele mai auto­ritare personaje erau Ion Iliescu (agreat mai ales de sovie­tici, de americani fiind agreat doar pentru momentul acela) şi Silviu Brucan (agreat de toate „agenturile străine“).

Din partea Televiziunii, „revoluţia“ era redactată „în direct“ de către Teodor Brateş, care se numise Froim Bernard la naștere, ca iudeo-jidov (încă un iudeu în scena­riul eveni­men­telor!), fiind redac­­tor-șef adjunct în decembrie 1989 la pro­gra­mul Actualități din TVR, care se pusese imediat în subordinea lui Silviu Brucan (Bruckner). Potrivit documentelor Parti­dului Comunist, căru­ia îi aparţinea, „Brateș vorbește limbile franceză și rusă și este de naționali­tate evreu“ (v. „Cine este Teodor Brateș, personaj cheie al Revoluției din 1989 și ultimul mare propagandist al TVR“).

În aceeaşi zi, 22 decembrie 1989, ziua „fugii“ lui Nicolae Ceauşescu de la C.C., în America (S.U.A.), Sandra Pralong, după ce cu o zi înainte se întâlnise cu George Soros, a fost im­pli­cată într-un grup care s-a orga­nizat să plece în România, spon­so­ri­zat ca multe acţiuni ale organizaţiei al cărei repre­zen­tant semi-secret la Bucureşti era Stork, Helsinki Watch, finanţată de George Soros. „De ne­crezut era scopul deplasării membrilor or­ga­ni­za­ţiei HW, despre care am auzit cu urechile mele în seara de 22, la Sandra acasă la New York – avea să spună mama ei într-o carte de memorii – … delegaţia mergea la Bucureşti să se asigure că foştii călăi comunişti şi securişti aveau să fie judecaţi con­form legilor, aşa cum se în­tâm­plă în America. Era tema pre­­dilectă a lui Soros şi a orga­ni­zaţiei HW…“ (Sanda Budiş, „Fata tatei şi mama fetei. Istoria unei vieţi între România şi Elveţia“, Bucureşti 2012).

La graniţa României cu Ungaria se aflau staţionate în plină „revoluţie“ coloa­ne de  vehicule olandeze (cerute de Stork) şi franceze, venite cu „aju­toare“ pentru români, iar în 22 decem­­brie se emitea „celebra decizie a C.F.S.N. de a deschide frontierele pentru a permite intrarea de aju­toa­re umanitare. Este interesant că acestea aşteptau la frontieră – de exemplu, coloa­ne franceze şi olandeze, la frontiera de Vest a României – încă din ziua de 22 decembrie, când Ceauşescu mai era încă în sediul C.C. Este posibil ca generalul Guşă să fi avut anu­mi­­te informaţii încă de timpuriu, încă de la Timişoara, pentru că el vine la şedinţa crucia­lă din 22 decembrie, ora 16.00, la M.Ap.N. şi cere expres închiderea fronti­erelor şi trecerea grănicerilor înapoi la Armată. Ştia povestea cu ajutoarele umanitare, sub acoperirea cărora puteau intra în ţară şi „musafiri nepoftiţi“ (A.M. Stoenescu, op. cit., pagina 669.)

Încă din Rechizitoriul din 2019 al Secției parchetelor militare realizat în dosarul nr. 11/P/2014 (dosarul penal intitulat generic „Revoluția română din decem­brie 1989“) se arăta că „fără un ordin superior, cadrele militare aflate în paza frontierei de stat nu ar fi deschis în mod benevol graniţele ţării, aşa cum a sugerat fostul ministru al apărării [gene­ralul Militaru]. Aşadar, o astfel de decizie trebuia să vină dinspre Consiliul Militar Supe­ri­or [cel de nimeni ales sau numit şi plasat la TVR – n.n.] organism aflat în subordinea C.F.S.N. şi liderilor acestuia“ (aflaţi în contact şi cola­borare cu agenturile străine). Iar „ana­liza ste­nogramei depoziţiei generalului Militaru scoate în evidenţă că acesta, fără a fi întrebat cu privire la responsabilii deciziei de deschidere a frontierelor, îi aduce în dis­cuţie, dis­cul­pându-i, pe Iliescu Ion şi Roman Petre“.

*

Toţi aveau să fie implicaţi în câteva zile, direct sau indirect – Stork (prin disidenţii recrutaţi de el anterior), George Soros, Brucan, Ernö Rudas (şeful agen­turii maghiare în România) – şi în apariţia şi finanţarea Grupului de Dialog Social (G.D.S.), un fel de cor­citură de Înţe­lep­ţii Sionului şi de Cahal Suprem la un loc şi cu goyimi, suprapus peste români ca să le ghideze moral „demo­­cra­ţia“ nou impusă în România.

În acele zile din decembrie 1989, conform mărturiei unui lucrător din secţia maghi­ară a Televiziunii Române, agentul Ernö Rudas a fost în Studioul 4 al Televiziunii („Stu­di­­o­ul Revoluţiei“), îm­pre­ună cu Domokos Geza şi cu ambasa­dorul de atunci al Ungariei în România, Szucs Pal, care, împins de Rudas, a transmis felicitări românilor pentru „alun­ga­rea dictatorului“ (Ceauşescu).

Pe 26 decembrie, la o zi după împuşcarea lui Ceauşescu, Coen Stork a mers şi el la Televiziune. „M-am dus către Studioul 4, unde se aflau Felicia Meleşcanu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan şi Doina Cornea. A fost pentru mine un moment fantastic… Când au terminat, m-am dus spre ei, ne-am îmbrăţişat, apoi m-am gândit că era rândul meu să vorbesc“ (în direct), îşi aminteşte Stork.

Coen Stork a intrat în direct la TVR alături de Bernard Kouchner (un iudeo-jidov/ aşkenaz de origine khazară după tată, care la acea vreme era minis­tru secretar de stat pe lângă prim-ministrul Franţei) şi a ţinut un discurs în care „a felicitat naţiunea română pentru elibe­rarea de dictatură“.

„Totul a culminat cu Revelionul. Am organizat o petrecere, fără ceilalţi diplomaţi şi fără colaboratorii mei, acasă la mine, cu toţi prietenii, vechi şi mai recenţi: familia Dinescu, André Glucksmann, câţiva jurnalişti, Domokos Geza, o mulţime de oameni fas­ci­nanţi. Ion Caramitru a venit şi el şi m-a rugat să-i dau o sticlă de şampanie ca să o bea cu o femeie frumoasă pe care a întâlnit-o, şi i-am dat“. Aceasta era chermeza pentru a săr­bă­tori căderea lui Ceauşescu, de fapt, asasinarea lui.

Iar ineditul André Glucksmann, prezent la chermeza „revoluţiei române“ dată de Stork, era şi el un agent ideologic-doctrinar al răz­bo­iului rece. Fiu al unui iudeu jido-khazar din Cernăuţi (Czernöwitz), Glucksmann a renunţat la ideologia mar­xis­tă pe care o îmbră­ţi­şase în tine­reţe şi, stabilit în Franţa, era, alături de Bernard Henri-Lévy (un iudeu sefard algerian) şi de Alain Finkielkraut („evreu polon“), unul din liderii de bază ai mişcării „Nouveaux Philosophes“ (New Philosophers), grupare care a născocit un nou vocabular politic menit să slu­jească şi activis­mului „human rights“ („drepturilor omului“), necesar acţiunilor Helsinki Watch, pentru care era în misiune Stork la Bucureşti.

 

„Trădătorul securist“ Dumitru Mazilu, omul lui Coen Stork şi al agenturilor, cooptat prin O.N.U., cere „Moarte Securităţii“

Coen Stork a mărturisit că, sub regimul Ceauşescu, „alt «ocrotit» de către amba­sade era Dumitru Mazilu, care mult timp a fost de necontactat. Decisesem, patru dintre amba­sade, americanii, britanicii, canadienii şi noi, să încercam să-l vizităm în noiembrie ’89. Nu chiar ambasadorii, ci reprezentanţi ai ambasadelor. În ziua şi la ora prevăzută, re­pre­­zentanţii ambasadelor s-au întîlnit undeva lîngă casa lui Dumitru Mazilu. S-au lovit însă de forţe poliţieneşti enorme…“ (Cel mai iubit dintre ambasadori. Coen Stork în dialog cu Gabriel Andreescu, carte-interviu, Bucureşti 1993).

Fiind un mecanic agricol (tractorist?!) de la Buzău, viaţa lui Dumitru Mazilu s-a schimbat când în anii ’50, la 20 de ani, a fost recrutat să facă un curs de câteva luni la Şcoala de Ofiţeri de Securitate. Începe o carieră astfel şi ajunge chiar director al Școlii de Ofițeri de Securi­tate de la Băneasa, iar din 1974 ajunge să lucreze în misiuni diplomatice ale Ministerului de Externe, devenind reprezentantul României la Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.), din 1978 până în 1985.

Dar O.N.U. îl angajează ea însăşi şi, din 1984, Dumitru Mazilu devine membru al sub­comisiei Națiunilor Unite pentru Combaterea Discriminării și Pro­tecția Minorităților, cu sediul la Geneva, în Elveția, care urmărea şi acuza inclusiv România. Cum vom vedea mai jos, la capitolul „Coen Stork, «agenturile» şi dizidenţa maghiară din România“, în 1989 statul român îi re­proşa lui Stork că Olanda s-a asociat, în calitate de coautor, la rezoluţia deni­gratoare la adresa României iniţiată de Suedia la Comisia de la Geneva privind drep­turile omului.

Însuşi Dumitru Mazilu scrisese, ca din partea comisiei O.N.U., „raportul critic des­pre situația drepturilor omului în România“. Securitatea română intervine şi, din ordi­nul autorităților de stat din România, Mazilu este oprit să mai părăsească țara pentru a fi îm­piedicat să se prezinte la Organizația Națiunilor Unite și să publice raportul, fiind pus din 1986 sub stare de arest la domiciliu.

Mazilu a reușit, însă, să-și trimită clandestin – pe filiera „agenturilor străi­ne“ – raportul la Geneva, în aprilie 1989, fiind publicat oficial de Națiu­ni­lor Unite în 10 iulie 1989. Anexa la document, intitulată „O privire specială asupra cazului României“, pre­zin­tă o imagine foarte critică la adresa regimului Ceaușescu, subliniind că „foamea, frigul și frica au fost puse în slujba subjugării oamenilor și a distrugerii valorilor umane“.

Când „revoluţia“ din decembrie 1989 ajungea la Bucureşti, în care şi Stork a fost foarte activ, Securitatea a hotărât să-l scoată pe Dumitru Mazilu din oraş şi, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, sub arest, l-au ridicat de acasă, împre­ună cu soția și copilul, și i-au dus pe toți trei la Alexandria. Au fost cazaţi decent, nu în arest, ci în regim hotelier, dar la două-trei ore după plecarea lui Ceaușescu din 22 decembrie 1989, Mazilu apare în sediul C.C.-ului bandajat la cap și cu niște plasturi pe față, strigând: „Am scăpat. Am ieșit din beciu­rile Securității, iată cum arăt. Priviți ce mi-au făcut!“

Tot din acel moment, zice Coen Stork, „în primul rînd am încercat să uşurăm con­tactele între oameni şi instituţii… Dumitru Mazilu a sunat imediat ce şi-a preluat funcţia şi mi-a mulţumit pentru încercarea de care am mai pomenit. Acelaşi lucru s-a întîmplat bine­înţeles şi cu ambasadorii american, canadian şi britanic“. Gabriel Andreescu îi repli­că lui Stork: „Mi se pare interesant că în prima fază a C.F.S.N. cele mai importante şi mai pozi­tive decizii au fost luate chiar de Dumitru Mazilu“. „Se poate“, răspunde Stork (op. cit.).

Proclamația-program a F.S.N., citită la televiziune în 22 decembrie 1989, aparţine lui Mazilu şi lui Silviu Brucan, duşmanii de moarte ai Securităţii. Se vede din caseta video de la C.C. a lui Adrian Sârbu că toată lumea îl suţinea pe Mazilu, inculsiv cascadorii revo­lu­ţionari ai lui Segiu Nicolaescu, la rândul său prietenul generalului Stănculescu.

Dumitru Mazilu devenise vicepreşedinte al „Structurii“, al C.F.S.N., sau „vice-preşe­dinte al României“ („Vice-President of Romania in 1989“), cum apare în biografia lui Mazilu de la O.N.U. (pe press.un.org).

Fostul şef al Securităţii Iulian Vlad avea să acuze: „După cum știți, după câteva zile [pe 12 ianuarie 1990] a continuat mascarada… [D-tru Mazilu] s-a urcat pe tanc cerând moar­te securiștilor, apoi ne-a dat și în judecată pe mine, pe g-ral Stamatoiu, pe col. Rădulescu și col. Manea. Patru din cei aproape 25 de ani de condamnare îi am din procesul intentat de el“ („Moartea generalului Iulian Vlad și ultimele sale confesiuni“, în revista cadrelor în rezervă și retragere din S.I.E., Periscop, articol reprodus în Evenimentul zilei din 2 octombrie 2017).

Căci conducerea Securităţii fusese arestată de Armată, la cererea lui Brucan, în primul rând, şi apoi azvârlită în închisoare, deşi în prezent ea, Securitatea, este cea acu­za­tă insis­tent că l-ar fi „trădat“ pe Ceauşescu. Mitingul din 12 ianuarie 1990 era, decla­rativ, „zi de doliu național pentru eroii Revoluției“, şi devenise o mare manifestație în București în care, în afară de „Moarte securiștilor!“, cum striga împreună cu mulţimea, Mazilu urcat pe un tanc, se scanda şi pentru reintroducerea pedepsei cu moartea în România.

„Ca vicepreședinte al C.F.S.N., Dumitru Mazilu coordona Procuratura și Organele de Justiție, numindu-l pe nemernicul de Gheorghe Robu în locul lui Nicolae Popovici la Procuratura Generală. Despre acest Robu s-a spus că a făcut atât de mult rău într-un an cât n-a făcut instituția respectivă în toată existența ei“ (Iulian Vlad, op .cit.).

 

„Ali Baba“ Stork şi cei 40 de C.F.S.N.-işti, nucleul „Structurii“ conspiraţioniste

Înainte de 1990, Silviu Brucan i-a păstorit pe mulţi prin Academia „Ştefan Gheor­ghiu“, unde le preda marxismul, ca viitoare cadre comuniste, dar principala componenţă a Con­si­liu­lui Frontului Salvării Naţionale, creat de el şi de Iliescu în 22 decembrie 1989, la Televiziune, a fost compusă, cel puţin ca importanţă, din legăturile „agenturilor străine“, precum legăturile lui Stork sau ale ser­vi­­ciului de spionaj maghiar.

Domokos Géza, de exemplu, a făcut parte, alături de Mircea Dinescu şi de alţi oponenţi („disidenţi“), din gruparea care înainte de Revoluţie frecventa recepţiile lui Coen Stork (deşi Stork avea să spună că el şi Geza doar îşi plimbau câinii împreună, ca să înşele vigilenţa Securităţii), iar acum intra în Consiliul Frontului Salvării Naţionale (C.F.S.N.), „organ de con­­­­ducere provizoriu în­fiinţat în zilele Revoluţiei“, care a cuprins, în forma iniţială, 40 de „revo­luţionari“, între care şi „securistul trădător“ Dumitru Mazilu, duşman de moarte al Secu­ri­tă­ţii, ei aparţinând preponderent „agenturilor“ şi Armatei.

În afară de Dinescu şi de Domokos Géza, mai sunt de menţionat, ca importanţă, László Tőkés – declanşatorul evenimentelor de la Timişoara cu con­cursul serviciilor de spi­onaj străine -, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Dan Deșliu, Ion Caramitru, Petre Roman, Aurel Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexan­dru Bîrlădeanu, generalul Victor Atana­sie Stănculescu, căpi­tanul Mihail Lupoi, Constantin (Bebe) Ivanovici, Cazimir Ionescu, Dan Marțian, Gelu Voican Voicu­lescu, Doina Cornea, Ana Blandiana, Károly Király (agent maghiar şi sovietic!?), gene­ralul Ștefan Gușă, generalul Gheorghe Voinea sau căpitanul de rangul I Emil Dumitrescu (mai cunoscut, apoi, drept „amiralul revo­luţiei“ şi ca „Cico“ Dumitrescu). Câţiva au fost puşi acolo şi doar pentru imagine bună, precum Doina Cornea, străină de maşinaţiuni de culise, deşi fostă oponentă („disidentă“) în con­tact cu Stork şi ea, iar conspiratorii mai mici au primit alte funcţii în maxim un an de zile.

– * –

Un controversat video-documentar, realizat în 1998-1999 de Cornel Mihalache pe baza arhivei TVR, „Vreau rația mea de adevăr“, privind mani­pulările politice din 1989-1998, care a stârnit mânia Armatei şi a unor celebri „lideri de opinie“, asociază cu probe imbatabile acest Consiliu F.S.N. cu „Structura“ ocultă pe care a născut-o „revoluţia“ şi care a condus România după 1989:

„De 9 ani de zile [din decembrie 1989 – n.n.], România este condusă invizibil de o structură. Structura n-are partid sau n-are numai un partid. Este formată de câţiva oameni cu relaţii, ca o pânză de păianjen care duce în toate terminalele puterii. Ei sunt prezenţi fizic şi psihic printre noi, îi vedem la televizor, ne întâlnim cu ei pe stradă, sunt în pagi­ni­le ziarelor. Teoretic poate fi oricine. În diverse posturi cheie din structurile administra­ti­ve, în Justiţie, în structurile mili­tare, în structurile politice. În orice caz, sunt specialişti în diversiune şi în dezin­formare. Pe ce ne bazăm. Să începem cu o ştire Mediafax din 1 martie 1999. Procurorii militari au identificat mai multe persoane, militari şi civili, care, în tim­pul revoluţiei din decembrie 1989, făceau parte dintr-un anumit grup de putere care a creat diversiunea cu teroriştii pentru a putea stăpâni situaţia.

Singurul grup de putere pe care îl cunoaştem este C.F.S.N. Cei 40. Logic, aceste persoane la care se referă procuratura militară sunt printre cei 40… acuzaţi de instigare la omor şi instigare la distrugere. Dar ei au câte două braţe. Braţul informativ-diversionist şi braţul înarmat al revoluţiei. Instrumentele lor trebuie căutate printre cei care au apărut în acele zile şi nopţi pe ecranul Televiziunii şi, respectiv, printre cei care au tras…

Nu putem ajunge decât la o singură concluzie, pe care ziarul Ziua o spune: Procu­ra­tura a înţeles, în sfârşit, că în decembrie 1989 a fost o lovitură de stat. Şi nu una normală, ci una militară, pentru că, cităm, «aceste acţiuni ale aşa-zişilor terorişti nu trebuiau decât să justifice manevre militare de apărare a unei noi puteri, instalate printr-o lovitură de stat mascată într-o revoluţie». Deci acest grup de putere, această Structură este vinovată de diversiunile din acele zile, de masacrul de la Otopeni, de cel din faţa Ministerului Apără­rii Naţionale (cu cei de la U.S.L.A.), de cei 89 de morţi de la Televiziune, de cei din sediul Comitetului Central…

Revoluţia avea nevoie de morţi, de victime, dar şi de terorişti care să fie prinşi, mai mulţi morţi decât vii. Şi pentru cei din urmă [«teroriştii»] au fost aleşi cei din Ministerul de Interne, de la trupele de Securitate, de la U.S.L.A….

[Documentarul prezintă după această prezentare o secvenţă cu o trans­misie direc­tă din 23.12.1989 din «Stu­di­­oul revoluţiei» de la Televiziunea Română:

Teodor Brateş pe post: Avem o informaţie, coloane blindate sunt, aceşti terorişti…

Marius Opran suflă spre Brateş: «Anti-terorişti»…

Teodor Brateş: «Anti-terorişti», de fapt terorişti, care «anti-terorişti»? Terorişti…

Marius Opran: Da! (şi dă aprobator din cap spre Brateş, cu un zâmbet viclean, apoi se aprobă amândoi dând din cap)

Teodor Brateş: Aceste detaşamente criminale se îndreaptă spre clădirea Radio-Tele­viziunii…

Diversionist de lângă Brateş: Pentru rebeliune…

Teodor Brateş: Securiştii acum să-şi răscumpere vina în faţa poporului şi să apere această instituţie, care este cu adevărat a poporului…

Marius Opran aplaudă frenetic.]

Cine este acest om [îmbrăcat civil] – continuă întrebările documentarului – care apla­udă transformarea anti-teroriştilor U.S.L.A. în terorişti? O spune el singur. «Dragi prieteni, dragi români. Sunt locotenent-colo­nelul Opran Marius din Armata Română… Sunt aici cu aprobarea şefilor mei, a locţi­i­to­rului tovarăşului general-loco­tenent Victor Stănculescu …».

După evenimente, Opran devine vicepreşedinte al P.D.S.R., iar mai târziu, în 1998, este cel care aduce contractul cu Bell Helicopter în România, contract pentru care se zbat foarte multe interese“ (din documentarul video „Vreau rația mea de adevăr“, la docuart.ro)

– * –

Marius Opran a fost răsplătit de „Structură“ cu funcţia de general de brigadă S.T.S., după ce mai întâi „revoluţia“ îl face să devină secretar de stat în M.A.I. şi consilier al lui Ion Iliescu. La data jocurilor pe care le-a făcut la Televiziune în decembrie 1989, Opran ar fi fost ofiţer acoperit al D.G.I.A. (spionajul militar), deşi nu recunoaşte aceasta.

Am mai arătat (în cărţile din trilogia Războiul Nevăzut) că afacerea Bell Helicopter implica mai mulţi iudeo-jidovi („evrei americani“ sau israelieni) şi partici­parea unor companii israeliene, cu care Marius Opran devenise intim în anii ’90, oferin­du-le protecţie. Când infractorul israelian Sorin Shmuel Beraru a avut necazuri în România începând cu anul 1999 şi a dorit să-şi recu­pereze 500 de mii de dolari pe care îi vărsase într-o firmă creată în Cipru de Ma­ri­us Opran, a vor­bit cu Adrian Năstase (şef la P.S.D. atunci) şi în câ­te­va luni a primit banii înapoi. Când a început să aibă necazuri penale pentru pri­va­ti­za­­rea CICO-S.A. (Halele Obor), Beraru a încercat o întâlnire cu preşedintele Ion Ili­escu în iunie 2001, pe când era deja fugit din Ro­mâ­nia, fiind urmărit prin mandat inter­na­ţional de arestare. Pre­şe­din­te­le Iliescu se afla la Bruxelles, la Hotelul Excelsior, când Beraru l-a su­­nat pe mobil pe Ma­rius Opran, care îl însoţea pe pre­şe­­din­­te, cerându-i aran­ja­rea unei întâlniri cu Iliescu.

În vânzările economiei româneşti din anii ’90, sforile le trăgeau de la amba­sada S.U.A. de la Bucureşti iudeo-jidovii Alfred Moses şi Michael Einik (amba­sa­dorul şi ataşatul comercial, stabilit acum cu afaceri în România, a cărui soţie este „evreică bulgăroaică“). Einik s-a stabilit în România şi s-a aso­ci­at în afaceri, în firma Cube Consulting, cu generalii (r.) Decebal Ilina şi acelaşi Marius Opran. Sediul Cube Con­­sul­­ting s-a aflat până 2017 chiar în luxoa­sa vilă a lui Marius Opran de pe strada Ana Davila 43, lângă Palatul Cotroceni (aceas­tă aface­re a fosi­lelor Armatei apare şi în articolul „Ciupeli de la buget pe filiera americană“, publicat de Eve­ni­mentul zilei în 2008).

Einik este apropiat şi de fostul ministru C.D.R. Dudu Ionescu, consilier prezi­den­ţial din 2015 şi până în prezent, responsabil cu ser­vi­ciile secrete în Adminis­tra­ţia pre­zi­den­ţială a lui Klaus Iohannis, Dudu Ionescu fiind, la propriu, angajat director de repre­zen­tanţa din România a companiei iSrae­lie­ne Elbit Systems cu începere din anul 2000 până când a ajuns consilierul lui Iohannis. Elbit era parte la afacerea Bell Helicopter din anii ’90, sus­ţi­­nută de Opran, în timp ce, în acelaşi timp, Dudu Ionescu era ministru la Apărare şi Interne.

*

Abia din 2019 inclusiv Parchetul General stabileşte ceea ce este prezentat în documen­ta­rul din 1999 despre „Structura“ care a acaparat România prin diversiuni, crime şi lovitură de stat, dar cauza nu a mai fost judecată niciodată până în prezent, căci ar confirma că, de peste 30 de ani, România a fost ocupată de o conspiraţie. Parchetul General spune în comu­ni­catul de „Trimitere în judecată – dosarul Revoluției“ că grupul de decizie politico-militară al C.F.S.N. a luat deciziile importante cu caracter politic şi militar, urmărind „ac­cederea la puterea politică a unui grup preconstituit și legitimarea politică în fața popo­ru­lui român, printr-o amplă şi complexă activitate de inducere în eroare (diversiuni şi dez­informări), coordo­nată de unii componenţi ai Consiliului Militar Superior (structură aflată în sub­ordi­nea C.F.S.N.), ac­ceptată şi asumată de factorii deci­zi­onali ai C.F.S.N., care au declanşat şi coordonat in­du­cerea în eroare, în virtutea unei înţelegeri cu noua forţă poli­ti­că a ţării, vizând in­sta­u­ra­rea unei psihoze gene­ralizate a tero­rismului pentru a crea nume­roase situa­ţii de foc fra­tri­cid, trageri haotice, ordine mili­tare contradictorii etc. Din cerce­tări a rezultat că psihoza tero­ristă a fost indusă cu intenţie prin diversiuni şi dez­informări şi a provocat, după 22.12.1989, un număr de 862 de decese, 2150 răniri, lipsi­rea gravă de libertate a sute de persoane, vătămări psihice. Aceste con­secinţe tragice au fost mult mai grave decât cele ale represiunii exer­citate în intervalul 17-22.12.1989, ora 12:00“ (din comunicatul Parche­tului, dar conspiraţia, încă vie, a făcut ca dosarul să nu fie judecat, fiind mereu fentat).

– * –

Silviu Brucan a creat în 27 decembrie 1989 şi o „Comisie de Politică Externă“ a aces­tui Consiliu al conspiratorilor (C.F.S.N.-ul), adică a noii puteri, în care el era preşe­dinte, restul comisiei fiind constituită din unii membri ai „Grupului Trocadero“, respectiv pri­vi­legiaţii informaţiilor din peri­oa­da „comu­nis­tă“ de la Insti­tutul de Economie Mondială (I.E.M., unde a fost crescut şi Mugur Isărescu), de la A.D.I.R.I. (Asocia­ţia de Drept Inter­na­ţional şi Relaţii Internaţionale) sau de la I.S.P.S.P.N. (Institutul de Ştiințe Politice şi Studi­ere a Proble­mei Naţionale, cu sediul la etajul 7 al Academiei „Ştefan Gheorghiu“), principalele insti­tu­ţii cu acces la informaţii, lite­ra­tură de specialitate şi dezbateri de ultima oră din Occident, in­ter­zise restului românilor. Majori­ta­tea beau, înainte de 1990, la câr­ciuma Trocadero de lângă I.E.M. (vis à vis de Universitate), când treceau pe la job să îşi ia leafa, de două ori pe lună, şi de aici numele grupului.

Câţiva dintre cei aduşi în decembrie 1989 la Comisia de externişti de către Silviu Brucan-Bruckner („Comisia de Politică Externă“ a „Structurii“ C.F.S.N.) sunt: Vasile Secăreş – de la A.D.I.R.I. -, Mugur Isărescu, Dan Mircea Popescu, Dorin Rusu, Adrian Năstase, Ioan Mircea Paşcu, Teodor Meleşcanu, Victor Babiuc, Dorel Şandor sau Vladimir Pasti (intrat mat târziu, în primăvara lui 1990). Acestora li s-au asociat şi alţii, în timp, precum Bogdan Baltazar, un iudeo-jidov care a participat din plin, la vârf, la „privati­za­rea“ (înstră­­i­narea) eco­no­miei României după 1989.

Componenţa Comisiei – stabilită de Secăreş şi Brucan – a fost aprobată („nu a avut nici o obiecţie“ când i s-a pre­zentat lista care conţinea „Grupul de la A.D.I.R.I.“) de către „rezidentul C.I.A.“ de la ambasada S.U.A. la Bucureşti, adică principala dintre „agen­tu­rile străine“ care diri­gu­iau „revoluţia“, avea să recunoas­că Secăreş în articolul „După 30 de ani. Vasile Secăreş, unul dintre personajele cele mai influente ale anilor ‘90, dez­vă­luie…“, din 11 septembrie 2020, din Ziarul Financiar. Se înţelege de aici că externiştii „Struc­turii“ (C.F.S.N.) erau asociaţi sau supuşi C.I.A. şi altor „agenturi străine“, şi că dacă puterea era în mâinile oamenilor sovieticilor, economia şi politica externă urmau să fie dirijate din umbră de americani.

Ei şi sub-structurile pe care le-au creat şi asociat, relaţional şi structural, inclusiv în Armată, sunt „externiştii“ care au im­pus viitorul României până la condiţia ei de colonie a Occidentului şi a Israelului, via aderarea la N.A.T.O. Exemplificator despre ceea ce au însem­nat aceste structuri ale externiştilor este evoluţia în Armată a unuia Hari Bucur-Marcu (denigra­torul copilului patriot Rareș Prisacariu în anul 2023, câştigător al concur­sului „Românii Au Talent“), băgat atunci în sforile acestor conspi­ra­tori asociaţi servi­ci­i­lor secrete străine, care au con­fis­cat puterea în România în 1989. Militar ca pregătire[1], dar cu un trecut cam obscur înainte de 1990, el spunea că, în ianu­a­rie 1990, s-a „alăturat unui grup de patru ofițeri care formau prima struc­tură de relații militare internaționale, alte­le decât spionajul militar, în cadrul Marelui Stat Major“.

O asemenea acţiune şi selecţie de ofiţeri a fost condusă sau aprobată de generalul-colonel Vasile Ionel, destituit în urmă cu ceva ani de către Ceauşescu în dosarul agenților stră­i­ni G.R.U. (spionajul militar sovietic) în România, „Corbii“, dar „rechemat în cadrele active ale armatei printr-un decret din 28 decembrie 1989 semnat de către preșe­dintele Consi­liu­lui Frontului Salvării Naționale, Ion Iliescu“ (acelaşi „Consiliu“ fantomă, al „agen­turilor străi­ne“), şi numit, totodată, prin acelaşi „decret“ neconstituţional (C.F.S.N. fiind nu­celul unei conspiraţii, nu o structură Constituţională) șef al Marelui Stat Major al Arma­tei Române, funcţie pe care a îndeplinit-o până în aprilie 1991.

Vasile Ionel a fost adevăratul șef al rețelei K.G.B.-G.R.U. în România (ceea ce în­seam­nă că se coordona cu Silviu Brucan), conform generalului Victor Atanasie Stănculescu, alt conspirator, dar al serviciilor secrete britanice (şi americane, după unii).

Tot Vasile Ionel, şeful lui Hari Bucur-Marcu din ianuarie 1990, fusese însărcinat şi cu organizarea „procesului Ceaușeștilor“ (nu Stănculescu fusese tartorul principal, cum cre­zu­se Ceauşescu, nedumerit), Silviu Brucan-Bruckner şi Gelu Voican Voiculescu cerân­­du-i să-i suprime fizic pe Elena și pe Nicolae Ceaușescu. Vasile Ionel împreună cu Silviu Brucan s-au ocupat şi au impus şi arestarea şi con­dam­na­rea şefului Securităţii, generalul Vlad, şi a şefilor contraspionajului militar.

Schimbând stăpânii, în decembrie 1990 generalul Vasile Ionel a condus prima dele­gație militară română primită la sediul N.A.T.O., însoţit şi de Hari Bucur-Marcu, dema­rând colaborarea cu N.A.T.O., „cu mandat de la președintele Ion Iliescu și primul-minis­tru Petre Roman“ (Neulander). Cât timp Vasile Ionel s-a ocupat de Armată în anii ’90-’91, au fost puse bazele unei serii de cola­borări privind tranzacţiile de arma­ment cu isra­e­li­e­­nii. Tot generalul Vasile Ionel este cel care a preluat la Marele Stat Major toţi „tero­­riş­tii străini“ înarmaţi din timpul „revoluţiei din 1989“. Dintre aceştia, au existat „date certe“ privin­du-i pe şase israelieni înarmaţi până în dinţi, prinşi în zona B-dlui Miciurin. Deşi trebuiau anche­taţi şi chiar judecaţi de Tribunalul Militar, general Vasile Ionel i-a eliberat grab­nic la cere­rea Am­ba­sadei Israelului de la Bucureşti (ziaristul Ioan Itu de la Tinerama, care s-a ocupat de cercetarea acestui subiect, a fost arestat fără motive temei­nice ulterior; cazul a fost relatat şi de Pavel Coruţ, colonel al serviciului de contra­infor­mații militare a Armatei Române, până în februarie 1990, când a fost trecut în rezervă de către generalul kaghebist Nicolae Militaru).

La Statul Major condus de Vasile Ionel, Hari Bucur-Marcu se ocupa formal de „asi­­gurarea psihologică“ (manipulare şi propagandă) în cadrul direcţiei „Relaţii Militare Inter­na­ţionale“, până când, în 1994, a înființat şi condus „Biroul Plani­ficare și Operații N.A.T.O./PfP“ al acestei direcţii (cf. cv-ului propriu).

Cei pe care Hari Bucur-Marcu îi invocă drept garanţii acţiunilor sale N.A.T.O. sunt „preşedintele Iliescu, precum și miniştrii de Externe și ai Apărării din perioada 1990-1996“, urmaţi de preşedintele Emil Constantinescu, „împreună cu premierii, cu miniștrii de Externe și ai Apărării din perioada 1997-2000“.

În spatele acestor funcţii ministeriale invocate stau oameni din structura de Externe a C.F.S.N. creată de Brucan, precum Victor Babiuc. De exemplu, când, în 1997, Hari Bucur-Marcu începe să lucreze în Ministerul Apărării la programele de parteneriat efectiv cu N.A.T.O., ministru era Victor Babiuc (de două ori ministru al Apărării între 1996 și 2000, fost ministru la Justiție și la Interne), zis Mossadiuc de către serviciile româneşti, precum S.P.P., datorită relaţiei speciale pe care o promova cu Israelul. Babiuc a fost membru al Grupului Trocadero preluat de Brucan.

Tot nişte externişti de-ai lui Brucan au creat şi „Centrul de Studii N.A.T.O.“, o afacere privată ong-istică personală, de vânza­re de „diplome N.A.T.O.“ (neacreditate de N.A.T.O.), care a funcţionat din 2002 „sub egida Ș.N.S.P.A.“ Ei sunt Vasile Secăreş, Cornel Codiţă şi jidovul Vladimir Pasti; primul, Secăreş, fiind fostul secretar al organi­za­ției P.C.R. de la Aca­de­­­mia „Ştefan Gheorghiu“, de pregătire a cadrelor comuniste, pe care a transformat-o ulte­rior în Ș.N.S.P.A. (de aceea Ș.N.S.P.A. este poreclită „Fane Ideologu’ 2“), şi, „la revo­lu­ţie“, în 22 decembrie 1989, „membru fondator al Frontului Salvării Naţionale“ şi vice­pre­şe­dinte al acestuia, deci membru al „Structurii“ restrânse. Cornel Codiţă, „unul dintre co-autorii diver­selor documente programatice ale C.F.S.N.“ – „Struc­­tura“ ocultă de aca­pa­rare a puterii în 1989 –, a fost avansat şi el general de brigadă (ca şi conspiratorul diversionist Marius Opran), deşi nu a fost nici­odată un militar adevă­rat[2], fiind şi consilier al lui Victor Babiuc la Ministerul Apărării, toţi trei (cei doi şi Pasti) fiind şi membri de bază ai filialei româneşti a Clubului de la Roma, filială condusă de Mugur Isărescu. Ca între trocaderişti şi oameni ai „Structurii“!

Iar „coordonatorul aca­de­mic“ al „Centrului de Studii N.A.T.O. din București“ a fost nimeni altul decât Hari Bucur-Marcu, cel adus în ianuarie 1990 la Statul Major să con­tri­buie prin manipularea psi­ho­lo­gică (a populaţiei!?) la aservirea Armatei române către N.A.T.O. (la un moment dat, Hari Bucur-Marcu intervenea făţiş şi pe blogul pro­fe­sorului Ion Coja ca să atace spiritul naţionalist). Statul român le-a plătit sute de mii de euro (poate chiar milioane) pentru „specializarea în N.A.T.O.“ a angajaţilor din Ministerul Apără­rii sau din Serviciile Speciale, deşi nimeni de la N.A.T.O. nu recunoştea (nu îşi asuma) diplomele.

 

Rezidenţa C.I.A. la Bucureşti a acceptat şi avizat com­po­nenţa externiştilor de la comisia specială a „Structurii“ (C.F.S.N.). Au dis­trus România aplicând „soluţiile… dezastruoase“ primite din exterior ori de la „agen­turi“.

Pe Mugur Isărescu, chiar Secăreş şi „Structura“ uzurpatoare a puterii (C.F.S.N.) l-ar fi in­staurat la Banca Naţională, după cum arăta Secăreş în articolul „După 30 de ani. Vasile Secăreş, unul dintre personajele cele mai influente ale anilor ‘90, dezvăluie…“ din 2020 din Ziarul Financiar:

«După Revoluţie, se trăgea încă în Bucureşti, o parte sau cam tot grupul acesta ne-am întâlnit la ADIRI – noi la etaj, la parter, oamenii care refăceau PNŢCD-ul – şi apoi la IEM, unde Dijmărescu era deja director (sau cam aşa ceva) – în glumă, am spus atunci că ar putea fi vorba de „grupul de la Trocadero“, deşi nu am călcat în restau­rantul de lângă IEM – ca să stabilim ce facem mai departe: grup de expertiză sau intrăm în poli­tică?! Ni s-a alăturat atunci şi Alin Teodorescu, care avea să plece la GDS.

            Lucram nu doar în Palatul Victoria (şi mai apoi la Patriarhie), ci şi în diferite baze ale armatei, care asigurau şi liniştea necesară, şi confidenţialitatea…

Aşa că a apărut imediat întrebarea: cine sunt „băieţii“ ăştia – care nu erau chiar „băieţi“, aveam vreo 40-42 de ani… Asta pentru că se puseseră deja etichete: în peisajul vremii unii erau oamenii ruşilor sau ai francezilor, ai americanilor… Brucan îi avea în spate şi pe americani, şi pe ruşi… la puţină vreme am avut o discuţie cu rezidentul C.I.A. din ambasada ame­ricană – care ar fi trebuit să ştie cel mai bine aceste lucruri – şi atunci când a fost vorba de „numele de pe listă“ care proveneau din aşa-numitul Grup de la ADIRI, nu a avut nici o obiecţie…

Cine îşi mai aduce aminte că înainte de a pleca la Washington, Mugur Isărescu a fost membru al Comisiei de politică externă a CFSN? Apoi membru al parlamentului provizoriu – e vorba de CPUN, din partea CFSN, alături de mine, de Ioan Mircea Paşcu, de Adrian Severin, Dan Mircea Popescu, Adrian Năstase şi alţii – ca „independenţi“… Rămânând, noi toţi, membri ai Comisiei de politică externă. În ce mă priveşte, deveni­sem, în 27 decembrie ’89, vicepreşedinte al acestei comisii şi împreună cu colegii deja men­ţi­onaţi „ne băgam nasul“ din primele zile în hotărâri de politică internă, pentru că „aveau implicaţii externe“…

           [De la ministerul de Externe, Sergiu] Celac, prietenos, dar nu prea încântat că „îi stăteam în spate“, ne numea ironic „cabinetul 2“…

           Cum aveam să aflăm mai târziu, nu câştigasem o revoluţie, ci „pierdusem un război“ – războiul rece. Aşa că i-am trimis o scrisoare preşedintelui CFSN, Ion Iliescu, în care afirmam că nu s-au spus şi nu s-au făcut o grămadă de lucruri… „ruptura cu vechiul sistem şi cu ideologia care a stat la baza sa“… Mai târziu, tot noi, „inde­pen­den­ţi“, totuşi, am făcut programul FSN…

           Mugur Isărescu a plecat la Washington pentru a restabili relaţia noastră cu FMI şi BM şi desigur cu S.U.A. (clauza şi celelalte). După alegeri, mulţi membri ai acestui grup au intrat în parlament şi apoi în guvern, iar cealaltă jumătate a constituit echipa de la Cotroceni – aveam să conduc noua administraţie prezidenţială, iar Ioan Mircea Paşcu, Dan Mircea Popescu, Ioan Talpeş şi Florin Vasilescu mă secundau în departamentele de politică externă, politică internă, securitate naţională, drept şi administraţie publică…

Adesea soluţiile pe care le aveam în vedere derivau din sfaturile primite de la in­stituţiile internaţionale de la Washington. Și atunci, şi mai târziu, am avut destule în­do­ieli în privinţa unora dintre soluţiile primite „de afară“. Unele aveau să se dove­deas­că dezas­truoase. Ideea era însă că „ei ştiu“ ce trebuie făcut. Mult mai târziu avea să ne spună de pildă Jeffrey Sachs – la Clubul B.N.R. – că, de fapt, „nu prea ştiau“, iar unele abordări erau eronate…

Imediat după alegeri [mai 1990] a început să ne preocupe problema băncii cen­tra­le şi a sectorului bancar. Am avut o discuţie cu Ioan Mircea Paşcu despre soluţia reche­mării lui Mugur Isărescu de la Washington pentru a prelua conducerea BNR. De fapt, ideea a fost a lui Puiu Paşcu…» (Paşcu fiind îndeobşte cunoscut ca agent C.I.A.).

Distrugerea fabricilor şi uzinelor româneşti, prin închiderea sau sabotarea lor de către guvern, pe ideea că oricum „industria României este un morman de fiare vechi“ (cum se exprima premi­erul Petre Roman din 1990) este numai una din „terapiile de şoc“ (teore­ti­zată şi cerută României chiar de Jeffrey Sachs) sau din soluţiile economice dezastru­oase apli­cate de „Structura“ de putere ocultă, aservită din start „agen­tu­rilor de spionaj străine“.