Tainele Kahalului III – De la Tacit la Napoleon I : Consideraţii istorice cu privire la « poporul ales»

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 3, 2022

De la Tacit la Napoleon I : Consideraţii istorice cu privire la « poporul ales »

Un eminent publicist, Alphonse de Toussenel, într-o lucrare intitulată Istoria feudalităţii finaniare, Jidanii regi ai epocii, publicată la Paris (1846)13, vorbeşte despre acest popor « ales » de Dumnezeu, calitate pe care seminţia lui Avraam şi-a atribuit-o din toate timpurile şi la care nu se gândeşte încă să renunţe :

« Eu nu acord titlul de mare popor unei hoarde de cămătari şi de leproşi ce trăiesc pe spinarea întregii umanităţi de la începutul lumii, care îşi poartă pe întreg pământul incorijibilul lor orgoliu, ura împotriva tuturor celorlalte popoare. Jidanii costituie o rasă mereu învinsă, pedepsită, robită, cu nostalgia sclaviei din Egipt, mereu dispusă pentru cultul Viţelului de Aur, în ciuda nenumăratelor semne de mânie ale lui Dumnezeu! Care din jidanii ce câştigă sute de milioane pe an ţine neapărat să revadă zidurile Sionului, după care se varsă oceane de lacrimi de crocodil ?

Dacă poporul jidănesc ar fi fost cu adevărat poporul lui Dumnezeu, nu l-ar fi ucis pe fiul acestuia şi nu ar continua să exploateze prin parazitism şi camătă pe cei răscumpăraţi de Cristos. Pe de altă parte, Dumnezeu nu i-ar fi blestemat să îşi poarte lepra, precum porcii slănina.

In numele carităţii, a raţiunii şi a credinţei, blestem tuturor religiilor nelegiuite care iau în deşert numele lui Dumnezeu! Căci aceste religii sunt invenţia acelor oameni inspiraţi de Satana, care şi-au făcut Dumnezei asemenea lor. Impietatea dogmei poate fi măsurată prin neomenia  acestor sectari.

Care popor s-a dovedit mai sângeros şi mai răzbunător, mai perseverent în ura şi în dispreţul său pentru restul omenirii decât poporul jidănesc? Oriunde ar trăi această rasă, ea nu se dedică niciodată unor activităţi utile sau productive; nu o preocupă altceva decât să înşele, să jupoaie naţiunile imprudente, care au primit-o în sânul lor[14] ».

In pofida filantropilor şi şarlatanilor liberalismului, popoarele ispăşesc cu trudă greşeala capitală de a fi acordat milă jidanilor. Milă imprudentă şi de plâns, a cărei primejdie a fost semnalată de marii gânditori ai tuturor timpurilor.

Tacit, cel mai ilustru istoric al antichităţii, s-a ridicat printre primii împotriva nelimitatului orgoliu şi a spiritului de înşelăciune care caracterizează poporul jidănesc. Bossuet nu
ezită să scrie: « că jidanii nu mai reprezintă nimic pentru religie şi pentru Dumnezeu, că este drept ca ruinele lor să fie împrăştiate în patru vânturi, ca pedeapsă pentru îndărătnicia lor ». Voltaire atacă jidanul prin epigrame.

Fourier condamnă acordarea drepturilor cetăţeneşti jidanilor, spunând: « Oamenii culţi şi civilizaţi nu au putut asigura ei singuri domnia înşelăciunii şi şmecheriei. Au fost chemate în ajutor neamurile de cămătari, această drojdie care nu produce nimic. Neamul jidovesc este necivilizat, trăieşte după principii patriarhale, nu are nici un suveran şi nu recunoaşte în secret vreunul, considerând înşelăciunea legitimă când este vorba de a trage pe sfoară pe cei de altă religie. Orice guvern care ţine la bunele moravuri trebuie să-i oblige pe jidani să presteze o muncă productivă. Când se va recunoaşte (lucru ce nu va întârzia să vină) că ştiinţa politică trebuie să se ocupe de reducerea numărului de negustori, pentru a-i aduce la o concurenţă adevărată şi loială, se va înţelege nebunia acestei filosofii care recurge la ajutorul unei rase total neproductive, mercantile, pentru a perfecţiona fraudele comerciale ajunse deja de netolerat ».

Acest profund gânditor, a cărui logică a dat lovitura de graţie comerţului anarhic, a anunţat cu cincizeci de ani înainte apariţia, în Statele Unite, a unei feudalităţi mercantile şi a domniei lui Iuda. De remarcat că guvernele Prusiei şi Rusiei (care nu pot fi suspectate de utopism), au fost constrânse acum douăzeci şi cinci de ani, prin forţa lucrurilor, să aplice supuşilor lor jidani principiile politicii expuse mai sus. Lucru cât se poate de normal : aceste guverne nu doreau o naţiune aparte în sânul popoarelor administrate de ele.

 

Napoleon I, în 1805, a adăugat, cu imperiala sa mână, nota următoare pe marginea paragrafului 12 al proiectului de reformă referitor la problema jidovească: “este absolut necesar să căutăm mijloacele de a restrânge specula practicată de jidani la bursă, pentru a extirpa această escrocherie organizată, astfel încât să dispară camăta exercitată de o corporaţie care, prin religia sa, prin moravurile şi tradiţiile sale formează o naţiune aparte în sânul naţiunii franceze[15]”.

Uitaţi-vă la musulmani. Ei nu au, ca noi, a reproşa jidanilor insultarea, judecarea, condamnarea, schingiuirea, răstignirea şi moartea mântuitorului lor. Cu toate acestea nici un popor creştin nu a arătat jidanilor atâta dispreţ cât le arată arabii şi turcii. De ce? Pentru că jidanul nu a vrut niciodată şi nicăieri să practice altă meserie decât negoţul şi camăta.

Jidanii au pus noi ipoteci pe toate statele, ipoteci pe care acestea nu vor putea niciodată să le ramburseze din veniturile proprii. Dominaţia universală la care au râvnit atâţia cuceritori, a ajuns în mâinile lor. Dumnezeul lui Iuda şi-a ţinut cuvântul şi a oferit victoria fiilor lui Macabeu. Ierusalimul a impus tribut holocaustic tuturor imperiilor şi popoarelor. O parte din venitul statelor, produsul muncii tuturor muritorilor trece în punga jidănească sub numele de dobândă la datoria naţională.

Nici un jidan nu face o treabă utilă cu mâinile sale. Alianţă posibilă între această rasă şi creştini nu există. Proba este că cei mai mulţi dintre jidanii distinşi renegă iudaismul.

Că poporul jidănesc a produs strălucite personalităţi în domeniul artei, al poeziei şi al ştiinţei, aceasta nu se poate contesta. Dar câţi dintre cei ce compun această elită, aşa restrânsă cum este, pot fi citaţi fără ca, prin chiar numele şi gloria lor, să amintească idolatria aurului, înnăscută la această rasă?

Că poporul jidănesc a fost dotat cu deosebite facultăţi organizatorice, nu poate fi negat. Dar cine poate tăgădui că folosirea acestor facultăţi superioare în scopuri necinstite îi
face şi mai condamnabili. Vulturii sunt păsări impunătoare, ce zboară la mari înălţimi. Le admirăm adesea zborul, dar asta nu ne împiedică să manifestăm repulsie şi silă pentru aceşti răpitori dezgustători ce se hrănesc cu cadavre. Pace muncitorilor tuturor naţiunilor! In lături însă cu aceşti paraziţi, cămătari, în lături cu jidanii monopolişti… aceşti fii ai Israelului, fii veritabili ai scribilor şi fariseilor care l-au răstignit pe Cristos.

Jidanul Creştinat Iacob Brafmann şi « poporul ales »

Să-l ascultăm acum pe Brafmann, rabinul nostru pocăit şi convertit la creştinismul ortodox rus. Iată ce spune Brafmann despre foştii săi coreligionari, în Cartea Kahalului, despre care am amintit mai sus.

« Născut şi crescut în religia iudaică, pe care am practicat-o până la 34 de ani, eram suficient de iniţiat în sursele ce aveam de consultat pentru a executa ordinele Sinodului din Sankt-Petersburg, privind căutarea mijloacelor pentru paralizarea influenţei constante şi active a jidanilor asupra coreligionarilor lor, care ar fi avut intenţia să devină creştini.

Relaţiile intime pe care le-am păstrat cu unii dintre foştii mei coreligionari mi-au uşurat sarcina de ordonare a unor importante documente, pe care le public în Cartea Kahalului. Ele dezvăluie cu claritate situaţia şi obiectivele vizate de jidani în general ».

Această culegere de documente, constând din scrisori, notiţe, acte, corespondenţe şi dispoziţii, este în măsură să ridice vălul ce ascunde misterul organizării interioare a societăţii jidoveşti. Ea permite, mai bine decât oricare dintre cercetările de până acum, scoaterea la lumină a mijloacelor secrete pe care le folosesc jidanii pentru a-şi asigura existenţa, ca şi poziţia influentă pe care o ocupă în Europa şi în întreaga lume.

Cea mai mare parte a acestor documente, cu totul necunoscute publicului, se compune din peste o mie de ordonanţe ale Kahalului (conducerea administrativă jidovească), şi ale tribunalului Beth-Din, autoritate judiciară impusă prin Talmud. Este vorba de două autorităţi ce adesea se confundă aproape, fiind formate cam din aceleaşi persoane, cărora li se supun jidanii şi ale căror porunci sunt executate orbeşte.

Importanţa şi semnificaţia acestor documente constă în aceea că dezvăluie mijloacele folosite de jidani în viaţa de toate zilele, arătând în ce măsură ele se îndepărtează de teoriile pe care le tratează Talmudul, teorii după care s-a format vechea societate jidovească şi care nu sunt pe deplin înţelese decât de cei crescuţi pe lângă sinagogă.

Talmudul nu stabileşte precis partea de autoritate atribuită Kahalului, respectiv tribunalului Beth-Din, în reglementarea vieţii comunităţilor jidoveşti. Doctrina care stabileşte conduita jidanilor de astăzi este cu totul nouă, fără o bază tradiţională scrisă. Ea este elaborată în mod capricios, după cum vom vedea din documentele ce vom prezenta şi prin care Kahalul a înţeles să impună anumite lucruri, o anumită conduită în viaţa jidovească de zi cu zi. Documentele clasate sub numerele 16, 64, 131 Şi 158 pe care le vom reproduce în capitolul IV, merită o atenţie specială. Ele stabilesc :

1. Că despotismul Kahalului interzice jidanilor să invite pe cine doresc la sărbătorile lor de familie, sau să-şi prepare hrana, respectiv băutura fără autorizaţie specială.

2. La întrebarea: “ce gândesc jidanii despre legile ţărilor în care trăiesc ?”, Talmudul răspunde: într-un loc, Din demalhute Din, că legile Cezarului trebuie să fie cele ale jidanilor. In altă parte, Talmudul arată că legile Cezarului nu sunt obligatorii pentru jidani decât în măsura în care ele se referă la persoana Cezarului. Legile ce privesc guvernarea ţării al cărui şef este Cezarul nu sunt obligatorii. De exemplu, hotărîrile tribunalelor judiciare şi administrative, care, sub nici un pretext, nu pot avea putere de constrângere asupra jidoviilor trăitori în acea ţară.

Alte ori, Talmudul rezolvă problema într-un sens exclusiv, susţinând teza Rabanom mikve malke (rabinii sunt Cezari). Aceste diferite texte din Talmud pot şi efectiv sunt adesea la fel de diferit interpretate. Astfel, fiind admisă interpretarea dată de Kahal, rezultă că jidanii ce îndeplinesc funcţia de judecători în tribunalele ţării în care locuiesc, nu-şi formează opiniile după codurile civile sau penale ce consfinţesc legile ţării şi nu iau hotărâri conforme acestor coduri. Ei trebuie să se conformeze prescripţiilor Kahalului, respectând opiniile apriori ale acestuia, sau ale tribunalului Beth-Din, asupra fiecărei cauze în parte.

3) Asupra acestei alte întrebări: “cum consideră jidanii proprietatea celor de altă religie?”, Tamudul răspunde de o manieră atât de ininteligibilă, amestecând albul cu negrul, că orice adept al lui Moise poate interpreta răspunsul după bunul său plac, îşi poate lua dreptul de a induce în erorare sau de a înşela orice individ de altă religie.

Actele şi documentele reproduse din Cartea Kahalului ne arată că, în fiecare district pe care îl guvernează în mod despotic, Kahalul acordă jidanilor hazaka şi meropie, adică dreptul de a exploata nu numai proprietatea imobiliară şi mobiliară a goymilor, dar chiar şi pe aceştia.

Intr-un cuvânt, documentele citate din Cartea Kahalului (şi din care dăm largi extrase), demonstrează că tribunalul Beth- Din şi Kahalul, care de multă vreme reglementează fără control viaţa personală şi publică a jidanilor, nu respectă deloc prescripţiile Talmudului, că ordonanţele date de cele două autorităţi evreieşti şi confirmate prin herem (anatemă, blestem) sunt respectate de jidani cu mai mare stricteţe decât legile cuprinse în Talmud. Aceste documente vor scoate la lumină obiectivele secrete ale vieţii interioare a comunităţilor jidoveşti. Ele arată prin ce mijloace şi pe ce căi ocolite au ajuns jidanii, în multe părţi, să ia locul, în lumea afacerilor, celor de altă religie, să adune mari capitaluri, să ipotecheze în favoarea lor toate proprietăţile imobiliare, să devină stăpânii comerţului şi ai industriei, acolo unde creştinii erau înainte stăpâni. Asta se întâmplă zilnic în provinciile occidentale şi meridionale ale Rusiei, în regatul Poloniei, în Siberia, în România şi chiar în câteva departamente din Franţa (scrisoarea lui Napoleon I din 29 noiembrie 1806, la Champagny), unde, în ciuda minorităţii populaţiei israelite, care nu depăşea 60.000 de suflete, o mare parte a proprietăţilor imobiliare şi mobiliare ce aparţineau creştinilor, au trecut în mâinile jidanilor, care abia dobândiseră drepturile civile. Cum au ajuns jidanii aici, ei care altă dată nu se bucurau de drepturi civile în Europa ?

Cea mai bună probă că jidanii îşi urmăreau scopurile cu mult înainte, fără a se lăsa descurajaţi de vreun insucces, este protestul recent al locuitorilor României[16], protest ce exprimă aceleaşi nemulţumiri ca şi plângerile adresate de creştini autorităţilor din Vilnius, în 1865, (Cf. Dubenski, Culegere de legi, p. 222). Iată de ce, mai multe ţări ale Europei ba au acordat, ba au retras jidanilor drepturile politice şi civile egale cu cele ale populaţiei autohtone. Lucrul nu este fără legătură cu pernicioasa lor influenţă şi intolerabila invazie în toate domeniile comerţului, industriei, a proprietăţii imobiliare şi mobiliare.

In sfârşit, documentele în chestiune arată de ce eforturile şi capitalurile sacrificate în secolul al XIX-lea, de mai multe guverne ale Europei, nu au putut schimba caracterul jidanilor şi parazitismul lor atât de dăunător popoarelor şi ţărilor.

Publicitatea dată acestor documente, gândurile inspirate de ele au îndemnat, în 1871, autorităţile civile ale provinciilor din nordul Rusiei să suprime instituţiile evreieşti ale Kahalului şi ale tribunalului Beth-Din.

Autenticitatea acestor documente este atestată de vechimea hârtiei pe care au fost scrise, de uniformitatea scrisului notarului care le-a redactat şi, în sfârşit, prin mai multe semnături care sunt perfect identice, pe documente cu date diferite. Ordonanţele Kahalului sunt redactate între 1794 şi 1833, fiind clasate cronologic în Cartea Kahalului, în perfectă conformitate cu originalele.

Examenul atent al acestor întrebări şi răspunsuri privind reglemetarea vieţii jidanilor conduce la concluzia că principalul obiectiv al activităţii Kahalului, ca şi al actelor ce decurg şi o consfinţesc este acela de a obţine o cât mai mare influenţă asupra jidanilor ca şi asupra creştinilor.

NOTE:

13. Alphonse de Toussenel, Les Juifs, Rois de l’époque, Histoire de la Féodalité financière, Paris 1847. Ultima ediţie, SERP-Librairie Roumaine Antitotalitaire, Paris, 2004 (NER).
Tainele Kahalului
33

14. A. Toussenel, op. cit., Gabriel de Gonet, Paris 1847, Introducere, pp.2- 4 (NER).

15. Algemeine-Zeitung. Der Juden-thumbs. 1841, p. 300 (Nota Autorului, NA).

16. La curent cu situaţia din România, autorul vorbeşte de protestul generaţiei Eminescu-Vasile Conta, în condiţiiile de după Congresul de la Berlin (1878), când Europa masonică şi-a intensificat presiunile pentru abrogarea articolulului 7 din Constituţie. Acest articol, încă de pe vremea lui A. I. Cuza, îngrădea şi reglementa accesul străinilor la drepturi egale cu cele ale Românilor, în România. Aspect prezentat şi analizat de G. Panu în Campanie contra Ţărei. Chestia evreiască. (NER).

Fragmente din cartea Tainele Kahalului