Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Martie 23, 2022

Prezentăm un fragment din cartea Tainele Kahalului, de Kalixt de Wolski, chiar cuvîntul înainte așa cum apare în ediția românească, tradusă și adaptată de Samizdatus Valahicus, tipărită la Cetatea Albă în 2005.

Viitor de Aur, nimeni nu mai are,
Samizdatul însă e în plină floare,
ISneBN-ul – tot o închisoare,
Fiarbă vinu-n cupe, spumege-n pahare
Bucureştiul Mare altă trebă n-are,
România crapă şi Românul moare !
Folclor după 22 Decembrie 1989

Tainele Kahalului

de Kalixt de Wolski

Cuvânt înainte

Kalixt de Wolski, nobil publicist rus din secolul al XIXlea, este total necunoscut publicului românesc. Nu suntem în faţa unui Dostoievski, a unui Gogol, Turgheniev, Tosltoi sau Puşkin. Kalisxt de Wolski nu a scris, romane, nici poezii. Printre contemporanii lui, Wolski era considerat un bun cunoscător al problemei sau chestiunii jidoveşti, opinie confirmată din plin de posteritate.

Pentru cei ce ştiu că ultimii patru sau cinci ţari au pierit de mâna Kahalului, că familia ultimului ţar a fost exterminată, în iulie 1918, la Ekaterienburg, de un comandou iudeobolşevic, Kalixt de Wolski înseamnă ceva. Numele lui nu trebuie să rămână necunoscut cercetătorului fenomenului iudaic, ce a marcat adânc istoria ultimelor două milenii.

In ce priveşte textul de faţă, Wolski are meritul de a fi întâlnit, remarcat şi studiat cu atenţia cuvenită o carte care, fără el, ar fi rămas multă vreme necunoscută. Este vorba de Cartea Kahalului, scrisă de rabinul Iacob Brafmann, pocăit şi călugărit la de 34 de ani, carte publicată în 1868 la Vilnius. După unii, cartea în chestiune ar fi apărut nu la 1868 ci la 1869 sau chiar 1870. Se prea poate să fie vorba de două sau trei tiraje diferite ale aceleiaşi ediţii. Pentru cunoscători, lucrul se înţelege de la sine. Iată de ce.

Cartea Kahalului nu putea trece neobservată de către comunitatea jidovească din Vilnius. Ei şi ? Conform bunelor lor obiceiuri, confirmate şi răsconfirmate de nenumărate ori, odată remarcată cartea, jidanii au cumpărat întreg tirajul. Apoi l-au distrus! Aşa s-a întâmplat la Iaşi, în 1803, cu Infruntarea Jidovilor, cartea lui Nuhăm-Neofit, rabin de Piatra Neamţ, pocăit şi răspopit el însuşi, călugăr la mânăstirea Neamţ, colaborator şi discipol al Mitropolitului Stamati, ce avea să plătească cu propria-i viaţă curajul de a-i fi binecu vântat publicarea. Cumpărat şi  instigat de Kahalul din Iaşi, Domnul Constantin Moruzi, ordonă retragerea din vânzare a cărţii Infruntarea Jidovilor şi arderea ei în public la Iaşi, în primele zile ale lunii martie, 1803. Ulterior, Infruntarea Jidovilor a cunoscut o serie de ediţii în română şi greacă, anumite părţi fiind traduse în italiană şi franceză, către sfârşitul secolului al XIX-lea. Ultima ediţie franceză a acestei controversate cărţi a fost publicată, împreună cu alte texte, în cadrul unui volum intitulat Le sang chrétien dans les rites de la synagogue moderne(1)…, sub teascurile Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris în noiembrie 2005. Infruntarea Jidovilor a rabinului pocăit Nuhăm-Neofit nu este singura carte ce ajută înţelegerea Cărţii Kahalului a lui Brafmann. Cam în acelaşi timp cu cartea lui Brafmann, Gougenot de Mousseau, ultimul secretar al regelui Franţei, Carol al X-lea, publica, la Paris, o monumentală lucrare, ce a cunoscut aceeaşi soartă cu Cartea Kahalului a lui Brafmann şi Infruntarea Jidovilor a lui Nuhăm- Neofit. Cartea lui Gougenot de Mousseau nu putea trece nici ea neobservată. Titlul ei este o revelaţie ce dă de gândit : Jidanul, Jidănimea şi Jidănirea popoarelor creştine(2). Apărută în 1867, la Paris, cartea lui Gougenot de Mousseau a fost cumpărată în întregime de către Alianţa Israelită Universală, care desigur a pus-o undeva bine! Nu formulăm teza că « poporul cărţii » ar putea fi amestecat în istoriile privind distrugerea cărţilor şi bibliotecilor altor popoare !

Bibliotecile popoarelor ard cu regularitate la cea mai mică răzmeriţă, dar nu poţi învinui «poporul cărţii » ! Doamne fereşte ! Să pedepsească inventatorii « holocaustului » cărţile prin ardere de tot ? Să le aducă jertfă lui Yahvé ? Dacă ar fi vorba de prepuţurile duşmanului, s-ar înţelege… Ce să faci cu ele  după ce le-ai cules de pe cadavrele duşmanilor căzuţi pe câmpul de luptă ? E normal să le frigi. Yahvé le preferă fripte, şi încă bine ! Noroc cu el, altfel nu am fi auzit de « holocaust » până în zilele noastre. Acesta este sensul iniţial al cuvântului, pe care autorii de dicţionare nu au primit încă ordin să îl treacă sub tăcere ! Ordinul însă va veni odată. Adevărat sau fals, dumnezeu sau drac, Yahvé e mare şi veghează la toate. Nu scapă un prepuţ ! Teologii mai liberi din frâu spun că acest Yahvé ar putea fi Dracu în persoană, dacă nu cumva Tată-său ! Dar asta-i altă problemă. Nu intenţionăm să criticăm nici pe jidani nici Israelul. De altfel, după unii, folosirea (practică) a acestui drept (teoretic) este mai mult decât delicată(3).

Puţine exemplare din Cartea Kahalului a lui Brafmann sau din Jidanul, Jidănimea şi Jidănirea popoarelor creştine (prima ediţie), a lui Gougenot de Mousseau, au ajuns până la noi.
Frământările din Franţa vremii (Comuna din Paris), cele petrecute în Rusia după 1917, explică îndeajuns lucrurile. In ce priveşte Jidanul, Jidănimea şi Jidănirea popoarelor creştine există o a doua ediţie, publicată la 1888, care nu a mai putut fi distrusă, după care s-au tipărit ulterior alte ediţii. Astăzi ea poate fi cumpărată prin internet, cu de 25 de dolari americani. Cartea Kahalului a lui Brafmann a fost tradusă în germană în urmă cu optzeci de ani(4). Cele petrecute în Europa, după pierderea celui de al doilea Război mondial, explică de ce nici ediţia germană nu se găseşte în librăriile specializate în vânzarea de maculatură. Totuşi, ediţia germană în două monumentale volume poate fi procurată, şi încă gratis, pe internet (https://aaargh.vho.org).

Cartea lui Brafmann a devenit însă cu adevărat cunoscută şi accesibilă datorită unui rezumat cu lungi citate după original, scris de Kalixt de Wolski şi publicat în franceză, sub titlul La Russie juive (Rusia jidovească), Paris 1887, editura Albert Savine.

Prezenta versiune românească a rezumatului franţuzesc al lui Wolski apare sub titlul, mai apropiat de cel al lui Brafmann, şi mai potrivit, de Tainele Kahalului. Sperăm ca această primă ediţie românească să nu rămână şi ultima. Ar fi de dorit ca ediţia germană a Cărţii Cahalului să fie tradusă în limba română, lucru posibil din punct de vedere tehnic, câtă vreme ea poate fi procurată de oricine de pe internet. Dacă Fundaţia Culturală Românească, Ministerul Culturii de la Bucureşti şi zecile de Institute culturale « româneşti », din diversele metropole ale lumii, ar face din când în când operă românească, traducerea lui Brafmann în română nu ar pune probleme. Pentru asta însă, un specialist în germană şi nu numai trebuie să muncească cel puţin şase luni. Românii plătesc impozite cu care culturnicii Ministerului Culturii continuă opera antiromânească a regimului iudeo-comunist, ce şi-a schimbat, precum lupul, părul, nu şi năravul ! Totuşi, internetul face dificilă munca cenzorilor, a călăilor de vocale, consoane, propoziţii, fraze, idei ! Se va găsi un voluntar să dăruiască românilor această carte, plătită de autor cu viaţa lui5. Scriind Rusia lui jidovească, Wolski a avut o foarte bună idee. Unii însă l-au criticat pentru faptul de a nu fi republicat Cartea Kahalului în întregime, aşa cum ieşise ea din mâinile lui Brafmann. Cartea lui Brafmann, cu cele peste 800 de pagini ale ei, nu poate fi însă citită decât de cei foarte motivaţi pentru asta. Dimpotrivă, cele 200 de pagini ale lui Wolski pot fi citite aproape de oricine, dintr-o suflare. Ca şi alte cărţi cu un astfel de titlu, Rusia Jidovească a lui Wolski riscă să inducă cititorul în eroare. Austria Jidovească a lui Trocase este o astfel de carte, la fel Franţa Jidovească, a lui Droumont, America jidovească a lui Cousteau, Algeria Jidovească şi altele. De nu ar fi murit înainte de vreme, Paulescu ar fi scris probabil, în cele din urmă, o Românie jidovească !

Subiectul a fost abordat de unii ca Gheorghe Panu6, Verax7, Bogdan Duică8, Anastase Hâciu9, fără să mai amintim publiciştii şi ziariştii de la Dimitrie Cantemir la Conta,
Eminescu, Nicolae Iorga, Traian Golea şi alţii. Titlurile de genul acesta sunt făcute parcă să inducă cititorii în eroare. De ce? Ce fel de Franţă poate fi Franţa jidovească ? La această întrebare Edouard Droumont a răspuns admirabil, în senul că Franţa jidovească nu poate fi Franţă, după cum nu poate fi mâţă, mâţa ce cotcodăceşte ! Cel mult un fel de Palestină ! Astfel de mâţe există însă, dau chiar spectacole de pantomimă.

De când cu democraţia euro-americană şi jidovească, nu mai îndrăznesc nici ele să miorlăie pe limba lor, cu atât mai puţin să urce pe acoperişuri din când în când. Rusia Jidovească nu poate fi nici ea Rusie, ci un fel sau altul de « Palestină », de mâţă ce cotcodăceşte precum Lenin la ora exactă, de striga « Cu-cu ! Cu-cu ! », din cutia de ceas a proletarilor de la cooperativa meşteşugărească Avântul-Prăbuşirea, ce câştigaseră întrecerea socialistă în cinstea zilei de 7 Noiembrie !

Titlul lui Wolski este înşelător. Totuşi nu putem spune că acest om s-a înşelat alegând titlul pe care l-a ales. Intre cartea lui Wolski şi « revoluţia » jidovească a mârtanilor tăiaţi unde ştim şi rabinizaţi (alde Kerenski, Lenin, Trotski, Zinoviev şi alţi « belgieni10)» nu au trecut mai mult de 30-35 de ani. In Austria sa jidovească, Trocase prevăzuse sfârşitul imperiului Austro Ungar cam cu 28 de ani înainte de crepusculul din 1918. Wolski a prevăzut sfârşitul Rusiei ţariste şi pravoslavnice la fel de bine ca Trocase pe cel al imperiului Cezaro-crăiesc de la Viena. Cărţile de acest gen nu se învechesc.

Ele rămân veşnic actuale. Către sfârşitul secolului al IV-lea, împăratul filosof Iulian Apostatul, a încercat să frâneze ofensiva spiritului jidovesc contra Imperiului Roman, motiv pentru care Biserica l-a numit Iulian Apostatul ! Acest împărat filosof nu a avut timp de scris, ca Marc Aureliu. Cele 20 de luni de domnie le-a petrecut aproape în întregime pe front, unde a murit, asasinat pe la spate, de un ofiţer creştin din armata lui. Corneliu Codreanu, « împăratul » neîncoronat al generaţiei noastre din anii 1920-1930, a fost şi el ucis, tot pe la spate, de aceeaşi creştină şi pravoslavnică Biserică, ce varsă oceane de lacrimi pe altarul « iubirii aproapelui ». Milioane de Români l-au simţit şi îl simt încă pe Corneliu Codreanua aproape de inima lor. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Miron Cristea, şeful guvernului ce l-a asasinat, care era, prin cumul de funcţiuni, fericitul patriarh în persoană, al Bisericii Ortodoxe Române ! Pentru pramatia de francmason, cocoţată pe catapeteazma Bisericii, preoţimea nevrednică, ignorantă şi vândută Satanei se roagă, în cadrul liturgiilor diavoleşti duminicale, cu care spurcă bisericile şi otrăveşte minţile românilor. Despre morţi însă numai bine ! Odihnească-l aşadar Belzebut pe preafericitul minus-patriarh Miron Cristea în împărăţia lui. Există oare vreun creştin
capabil să-l insulte pe Cristos cu bănuiala că l-ar fi putut primi între ai săi pe acest minus-patriarh BOR, cu sângele celor mai buni români pe mâinile lui sfinte de drac împieliţat ? Sfinţenia lui Miron Cristea era pe semn invers, pe minus, cum zice Blaga în Cunoaşterea luciferică, o carte pe care teologul-suporter Stăniloaie a scăpat-o din vedere când şi-a scris faimosul rechizitoriu inchizitorial « Poziţia Domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie ». (Sibiu, 1942). Despre minus-sfinţenie, din păcate, autorul Spaţiului Mioritic şi al Diferenţialelor divine nu ne-a vorbit îndeajuns, deşi aceasta se întâlneşte cu egală frecvenţă în glorioasa istorie şi preasfinta Scriptură. Sfinţenia lui Lenin, a lui Stalin, Carol al II-lea, a gângavului Mihai-Viteză, de care ne-au scăpat comuniştii, nu epuizează ci continuă minus-sfinţenia biblică a fecioarelor lui Lot, iubitoare şi culegătoare de sămânţă bărbătească cu care au fondat neamurile moabiţilor şi ammoniţilor, a sfintei muceniţe Estera, a cuviosului proxenet Mardoheu şi a altor sfinţi mânuitori de « sica », înainte mergători anticrişti. O fi în tot răul un bine, cum spune vorba bătrânească. Noi însă, care facem multe pe jumătate, evităm fără excepţie partea bună din rău !

Nicolae Paulescu a evitat şi el expresia de « Românie jidovească », deşi cunoscuta lui carte, publicată la 1912 (Spitalul, Coranul, Talmudul, Kahalul, Francmasoneria), tratează exact acest subiect. Rămânem la ideea că o Franţă jidovită nu e Franţă, aceasta fiind opinia lui Edouard Droumont, deputatul de Alger de acum un secol, autorul celebrei cărţi cu acest titlu. Tot aşa, Austria jidovească nu este Austrie, după cum Rusia jidovească nu este Rusie, nici Roma iudeo-creştină Romă ! Cei ce au dat foc Romei, au pus vina pe împăratul Nero ! La fel au procedat iudeo-bolşevicii cu ţarul Nicolae al II-lea, asasinat într-un fel, sau cu împăratul austro-maghiar Carol, asasinat în alt fel. La sfârşitul sfârşitului, cum vom vedea, « Leviatanul » va fi gătit cu usturoi sau în sos marinăresc, spre mai marea şi nedezminţita pohtă a moştenitorilor acestui pământ. Până atunci însă « Leviatanul » trebuie pregătit. Este un noroc şi un semn bun, nu numai pentru noi, că nimănui nu i-a venit ideea să pregătească « Leviatanul » scriind o carte cu titlul de « România jidovească ».

Să facă oare America jidovească excepţie de la regulă ? Antoine Cousteau (fratele cunoscutului oceanograf) a scris o carte cu acest titlu, după cum Wolski a scris Rusia jidovească. Nici cultura şi civilizaţia creştin-ortodoxă a Rusiei milenare, nici vecinătatea cu China nu lasă prea multe şanse unei Rusii jidoveşti. Regimul iudeo-bolşevic a durat mai puţin de 80 de ani ! Exterminarea holocaustică a Pieilor Roşii, harakiria de la 11 septembrie şi obezitatea multilateral dezvoltată din ţara yankeilor par să îndreptăţească viziunea optimistă a lui Cousteau. Când au fost beliţi de vii, nimeni nu i-a întrebat, pe ultimii reprezentanţi ai Pieilor Roşii, cu ce fel de sos le-ar place să fie digeraţi de democraţia americană ! Ezitând şi ea între sosul cu usturoi şi cel marinăresc, America păstrează la îndemână, în suc propriu, materia primă pentru festinul ce va veni. Ultimele Piei Roşii sunt harponate în rezervaţii precum « Leviatanul » în Marea Moartă, sub perfuzii iordano-holocaustice. Li se asigură toate cele. Cu condiţia să înghită ce li se dă, să facă ce li se spune, să se pregătească pentru festinul final precum porcii pentru Crăciun. Nu ca la Canal, Piteşti, Gherla sau Aiud, unde se postea 365/365. America are alte posibilităţi, cu care speră să ne facă şi nouă scalpul cu care şia fericit Pieile Roşii ! Funcţionând după regulile generale ale fârtatelui stalinist, Gulagul-caviar occidental este un subiect mai vast, mai necunoscut şi mai ignorat de cei ce leagănă iluzia că în decembrie 1989 am fi trecut printr-o « revoluţie ».

De aceea, din punct de vedere românesc şi din alte puncte de vedere, întrebarea merită pusă : este posibilă o Americă jidovească, cum a crezut Antoine Cousteau ? Este posibilă o Franţă jidovească, cum se temea Edourd Droumont ? Este posibilă o Algerie, Rusie sau Austrie jidovească, după cum au scris autorii respectivelor cărţi ? Este posibilă o Palestină israeliană ? Dacă da, de ce nu şi o Românie jidovească ? Intocmirea iudeo-statală de la Bucureşti, cu ruga ei de seară la fundul bolşevic al Rusiei şi cu clăbuceala de dimineaţă la dosul sionist al Americii ce alta pregăteşte dacă nu « Leviatanul » României jidoveaşti ? Când va sosi ordinul, lucrurile se vor petrece ca la Tâncăbeşti, noaptea Sfântului Andrei, cu aceleaşi înalte binecuvântări patriarhale şi arhiereşti. Daniel de Moldova nu-I mai prejos decât Cristea de Caransebeş !

Imprejurarea că, de aproape trei secole, principala funcţie a satrapiei anti-româneşti de la Bucureşti este distrugerea neamului românesc, nu este de natură să scadă interesul publicului cititor pentru întrebarea noastră, nici pentru cartea de faţă. Dimpotrivă ! Cuvântul înainte la ultima ediţie franţuzească (Samizdat) a Rusiei jidovite a fost apreciat de publicul occidental, doritor să ştie ce se petrece în Estul european. El ar putea prezenta interes şi la Bucureşti, unde rătăciţi, tineri şi vârstnici, se înghesuie în jurul a două biberoane la fel de nocive. Unul otrăvit, al Americii şi al Occidentului, celălalt neputincios, fără busolă, nici suflet românesc, al Bisericii jidovite.

*
* *

« Un nou curent şi-a deschis drum în literatură », spunea editorul francez din 1887 al acestei cărţi. « Dacă s-a ajuns la asta, înseamnă că nu se putea altfel. Curentul fiind critic la adresa jidanilor, se vede că un dig s-a prăbuşit, undeva. Ca totdeauna, jidanii au sărit peste cal. Odată pornit, curentul va ajunge departe. Literatura pe care o avem în vedere este produsul încă precoce al instinctivei şi inconştientei spaime faţă de invazia masivă a jidănimii moderne, care a produs îngrijorare şi teamă în tabăra creştină. Pentru moment, creştinii au luat act de migraţiunea jidovească. In curând se va produce inevitabila şi normala reacţie.

Să nu judecăm cu uşurinţă aceste timide încercări literare, cu caracter defensiv. Batjocura incisivă practicată de jidani şi vinovata lipsă de interes a actualei generaţii, vor face loc, mai târziu, generoasei mişcări ce îşi croieşte drum printre furiile iudaice şi naivele nedumeriri ale creştinilor. Cei mici şi umili, creştinii şi arienii de rasă latină, galo-dacică, germanică sau slavă au dreptul de a-şi apăra, chiar cu oarecare vehemenţă, cele câteva resturi de glorie pe care valul crescând al iudaismului nu a reuşit încă să le înece cu totul. Timid de profesie, uneori la pătrat şi chiar la cub, creştinul nu trebuie să-şi târască zilele ca un îndărătnic, să se resemneze, ruşinat, în rolul de învins. Miraţi de victoria obţinută atât de uşor, jidanii înşişi ar fi stânjeniţi.

La treabă, deci! La Arme! Drumul e deschis. Să înaintăm fără ură, nici ezitare. Opinia publică nu trebuie să cadă victimă fantasmelor cu care jidanii vor să ne adoarmă, poveştilor ce se repetă din generaţie în generaţie, pe care lumea le ştie sau crede că le ştie. Servite cu sosuri picante şi amuzante, credibile sau incredibile, ele sunt dăunătoare creştinilor şi rasei albe, tuturor popoarelor în general.

Din păcate, publicului nu-i place să înveţe. Omul de rând este de rând pentru că evită orice studiu serios. Elita creştină trebuie să depăşească actuala stare de lene şi neputinţă. Problema jidovească, studiul şi rezolvarea ei implică un apel la meditaţie, la calcul, la bărbăţie, credinţă, la luptă.

Lucrarea de faţă este serioasă, profundă. Cunoscând ţările în care masiva aglomeraţie jidovească pune în lumină angrenajul şi mecanismul intern ce o mână, autorul scoate la iveală obscuritatea ce ascunde creştinilor anumite aspecte ale sufletului jidovesc. E un început de studiu al lumii misterioase în care s-au călit armele ce au lichidat independenţa economică a polonezilor, a ruşilor, a ungurilor, românilor şi a altor puţin prudente, rău conduse şi neprevăzătoare popoare. Cu luciditate şi metodă, autorul descrie instituţia Kahalului, sursă, paravan şi culme a obrăzniciei şi conspiraţiei jidoveşti contra tuturor popoarelor lumii: poporul ce pretinde că este singurul “ales” de Dumnezeu, afirmă de fapt că toate celelalte popoare ar fi respinse, nedemne! Marilor nenorociri ale rasei sale proscrise, detestate, temute şi blestemate, Israel le-a opus marele său remediu : Kahalul !

Autorul a studiat această instituţie, insistând asupra detaliilor, ceremoniilor simbolice aparent inutile, ghicind, cu intuiţia celui ce aparţine unei naţiuni-pradă pentru jidani, că totul este serios în constituirea ştiinţei şi a puterii chemate să salveze individualitatea, specificitatea popoarelor şi culturilor europene, a civilizaţiei contemporane. Reflecţiile lui legate de studiul Kahalului îl vor fi condus la învăţăminte folositoare şi altor cauze, mai puţin rebarbative sau detestabile decât cea jidovească. Pentru a se impune ca sanctuar al mârşăviilor jidoveşti, Kahalul a trebuit să reducă, să saboteze, să lichideze orice instituţie de altă natură, superioară aspiraţiilor financiaro-egoiste ale mercantilismului iudaic.

Reţeaua de interese jidoveşti trebuie redusă la poftele ce pot fi satisfăcute prin comunitatea de acţiune, cu respectarea unor planuri de bătaie lungă, uneori extrem de lungă, a unei discipline de fier. Obstacole precum naţionalitatea, patria, progresul, care au făcut dificil mersul înainte al popoarelor ariene, sunt tot atâtea poveri de care jidanul s-a debarasat fără probleme, ca de nişte simple discursuri retorice, fără prejudecăţi de vreun fel sau altul.

Jidanii nu formează o naţiune sau un stat. Viaţa lor religioasă se confundă cu cea civilă. Este vorba de o rasă bine dotată cu ceea ce uneşte, trăsătură specifică muşuroaielor de furnici şi altor insecte, maselor fanatice. Regulile după care se conduc în lupta lor contra creştinilor izvoresc din câteva adevăruri practice, nu prea complicate. Pretutindeni prezent, kahalul este interpretul lor. Respectul de care se bucură kahalul în ochii jidanului ţine nu de veneraţia datorată caracterului său religios cât de utilitatea sa practică, de teama pe care o inspiră în păienjenişul intereselor iudaice. De aici înclinaţia jidanilor de a respecta tradiţiile cele mai perimate şi mai greu aplicabile. De natură civilă sau religioasă, adesea şi una şi alta, tradiţia este singura lor lege morală, singurul ferment al existenţei poporului jidovesc. Trebuie adăugat, pentru a fi drepţi, că supuşenia lor în faţa preceptelor cultului şi a prescripţiilor kahalului atinge câteodată sublimul. Aşa este jidanul, aşa va fi el până la sfârşitul lumii.

Popoarele creştine suferă de obsesii de ordin superior şi de griji mercantile pentru lucruri în faţa cărora jidanul arată un dispreţ suveran. De când aceste lucruri se vând curent (ştiinţă, religie, literatură, artă, biserici, parlamente, guverne, ţări), jidanul le cumpără şi le vinde. El nu produce, nu munceşte. De ar munci, nu ar avea timp să câştige ! El profită de generoasa risipă de activitate a arienilor. Nu îl interesează adevărul, binele, frumosul. Inteligent şi rece ca un topor computerizat, ca o ghilotină microcipuită, setos de sânge creştin sau de goy, veşnic febril, bănuitor, neliniştit, jidanul îşi cată câştigul în munca celor din jur, precum şacalul îşi cată tainul printre ierbivore.

Infumurat, orgolios, vindicativ, jidanul este un monument de obrăznicie, viclenie, hrăpărelnicie, tiranie, cruzime. Excelent calculator (în el grăieşte caldeeanul dar şi arabul), jidanul simte că manipularea cifrelor displace popoarelor ariene, cam visătoare de felul lor. Rabinii au înţeles că prin jocul cifrelor, creştinii vor ajunge săraci lipiţi pământului iar jidanii se vor îmbogăţi. Idealul îmbogăţirii prin jaf, hoţie şi teroare, setea de aur, de avere şi de bunuri nemuncite sunt înscrise în fiecare pagină din Biblia lor mincinoasă, din Talmudul distilat prin comentarea Pentateucului şi comentarea comentariilor acestuia. Poftele lor nestăpânite, setea de aur şi de putere le-a fost împlinită. Conduşi ca de dracul în persoană, aproape fără eroare de parcurs, servindu-se de armele posibile şi imposibile, permise şi mai ales nepermise, jidanii şi-au accelerat ascensiunea ajungând la ţinta râvnită înainte de termen. De la pământul făgăduinţei, iată-i făgăduindu-şi întregul pământ!

Pentru a dispune de munca, avuţia şi de viaţa creştinilor, jidanii şiau întins arcanele către vârfurile ierarhiei sociale. Impăraţii, regii, oamenii politici care îşi amanetează coroanele, bijuteriile şi bunurile Solomonilor şi Avraamilor au trecut prin furcile caudine jidoveşti, devenind clienţi, punând la mezat viitorul ţărilor şi popoarelor lor, al întregii epoci moderne. Odată inaugurată era împrumuturilor, jidanii au ipotecat tot ce s-a putut ipoteca : veniturile statelor, căile ferate,companiile de orice fel, băncile, asigurările sociale, sănătatea publică,  pâinea cea de toate zilele a popoarelor… Dacă ceva a scăpat neipotecat, acest ceva este luat la ochi. Pentru viitor. Puterea jidovească este un  produs al epocii moderne, clocit în primii ani ai secolului al XIX-lea. Orb şi neştiutor, pacificând Europa, Congresul de la Viena a invitat pe Israel la treabă, punând astfel sub umbra spinului pâinea, casa, familia, onoarea, viaţa şi ţara creştinului. Jidanii au răspuns fără ezitare, încântaţi că lichidarea războaielor napoleoniene cade în punga lor. Greu de imaginat o ironie mai tristă şi mai crudă decât cea a peripeţiilor lansării dinastiei financiare Rothschild, care domneşte de mult peste o bună parte din lume. Prăbuşirea imperiului napoleonian a fost urmată, aproape fără tranziţie, de apariţia celei mai mari puteri financiare care a existat vreodată : mafia, familia sau dinastia ocultă Rothschild.

In aprilie 1814, Napoleon debarcă în Golful Juan. Trei luni mai târziu, Rothschild debarcă la Douvres, anunţând englezilor vestea cea mare de la Waterloo. Barca în care era purtat acest ciudat « Cezar » în drum spre Londra, unde a prădat întreaga rentă franceză) nu era înarmată. Ea a servit însă primei expediţii de piraterie financiară din epoca post-napoleoniană..

A fost extrem de simplu, trebuie să-şi fi spus fondatorul dinastiei regilor noştri actuali. Nu se va şti niciodată cum a judecat el, în forul său interior, revoltătoarea incapacitate a creştinilor de a se îngriji de propriile lor afaceri. Cât despre regi şi împăraţi (mai autentici poate, dar mai puţin abili decât acest Rothschild, neînsemnat misit al unui prinţişor german) păstori ai popoarelor lor, cum se ţineau şi se credeau, aceştia nu au priceput că ei şi popoarele lor asistă la naşterea unei noi puteri, că cei care lucrau la edificarea acesteia erau nişte draci împieliţaţi. Capetele încoronate, mai mult sau mai puţin de neam, nu au avut şi nu pot avea ştiinţa în sânge! Grijile lor, în general, sunt de cu totul altă natură. Popoarele lor, cerşetori de plăceri ieftine, de pâine, circ şi altele, de aceeaşi speţă, lucrau din greu pentru jidani, făcând periodic revoluţii ce se soldau cu împrumuturi, conversiuni şi gheşefturi pentru aceştia de pe urmă.

Războiul jidănesc implacabil şi invizibil contra popoarelor ariene şi a averilor creştine este dirijat pe muteşte de o multitudine de modeste state-majore ce poartă un nume: Kahalul.

Autorul acestei cărţi, în ciuda placidităţii sale de slav, lasă să răzbată întreaga amărăciune a sufletului său când constată că pericolul semitic minează, sapă şi macină ţările slave, deja greu încercate de lipsa lor de unire.

Lucrarea lui Wolki ar trebui continuată şi extinsă asupra ansamblului organizării jidăneşti ce se modifică în funcţie de rezistenţa opusă de creştini. Slabă şi temătoare cum este, acestă rezistenţă există, se afirmă cu o oarecare energie. Continuatorii lui Wolski nu au decât să meargă pe urmele acestuia. Să pătrundă în miezul problemei jidăneşti, cum se pune aceasta acum, într-o ţară sau în alta.

Polonia, Rusia şi România pot furniza veritabile elemente de analiză. Jidanii khazari din părţile acestea sunt specimene nărăvaşe de combatanţi ai iudaismului. Vreme îndelungată, instituţiile tradiţionale jidăneşti s-au păstrat aici intacte. Până mai acum un secol, în Rusia, Polonia, România, Bulgaria, Serbia sau Ucraina nu avuseseră loc frământările din ţările occidentale, provocate de contactul jidanilor cu popoare creştine mai conştiente de interesele lor, de influenţa ambientală a unei civilizaţii dacă nu mai rafinată în orice caz mai apropiată de logica semită a ochiului pentru ochi şi a dintelui pentru dinte! Cu excepţia ramurei portugheze, jidanii din Occident sunt urmaşii ghetourilor din Polonia. Acolo trebuie căutat secretul puterii lor. In Rusia şi Polonia, Kahalul şi-a păstrat intact caracterul mongolo-khazar al începuturilor, din primul mileniu după Cristos. Să studiem Kahalul nu cu plăcerea unui arheolog dornic să cerceteze, sau a unui savant a cărui curiozitate este stârnită de lucruri stranii. Să studiem Kahalul pentru folosul nostru şi al generaţiilor viitoare, în faţa cărora nu trebuie să ne facem vinovaţi de neglijenţă. Să ne înhămăm la acest studiu cu mânia salutară şi sfântă a celor ce nu mai au nimic de pierdut. In loc să repetăm acuzaţiile sterile despre superioritatea armelor folosite de jidani, să ne însuşim armele lor, dacă este cazul, dacă într-adevăr acestea s-au dovedit bune. Ce-ar fi să le folosim şi noi, împotriva lor, de exemplu ?».

Organizarea apărării a devenit extrem de necesară. Trebuie folosită o doză inevitabilă de fermitate, de duritate. Să nu ne jenăm. Să nu ne lăsăm impresionaţi de frazeologia lor “progresistă”, de discursurile lor ipocrite, pseudo-umanitare. La vremea cuvenită, va trebui să procedăm cu metodă, fermitate şi consecvenţă. Sarcina ar putea cădea în seama guvernului, a elitei luminate ce ar putea creşte din gunoiul în care au ajuns mândrele popoare creştine de altă dată. Din bube, mucegaiuri şi noroi, isca-vom frumuseţi şi preţuri noi, ar spune unul dintre poeţii carpato-danubieni. Sarcina ar putea să cadă direct în mâna poporului, singurul suveran, după Dumnezeu. Lucrurile s-ar putea petrece precum în Ungaria lui 1956. Falsa elită jidănească, jidovită şi jidovizantă a văzut ce poate să însemne mânia unui popor mândru, trezit din somnul cel de moarte în care-l adânciseră barbarii de duşmani şi de tirani… Ungurii trebuie să ne fie aliaţi, nu inamici. Ungurii trăiesc din munca lor, sunt un popor demn şi onorabil, care ne-ar putea ajutaa să ne dezbărăm de pupincurismul fanariot.

Dată fiind inteligenţa jidanilor, este de sperat ca ei înşişi să ne ofere soluţii, pentru a evita fie expulzările în masă, fie măsuri vexatorii a căror recrudescenţă ar echivala cu ceea ce unii numesc persecuţii. Adevărata persecuţie este aceeea la care suntem supuşi noi ca români în propria noastră ţară, noi, creştinii de pretutindeni, în chiar ţările noastre ce se pretind, deocamdată, încă creştine. Popoarele lumii sunt, mai mult sau mai puţin, în situaţia Palestinienilor. Statele lumii, conştiente sau nu de acest lucru, sunt în situaţia Libanului. Se poate vorbi de palestinizarea popoarelor, de libanizarea statelor lumii. Ca români, ar fi cazul să ne vindecăm de anumite iluzii. De aproape 300 de ani, de la sfârşitul tragic, plin de învăţăminte, al lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, nu a existat un stat cu adevărat românesc, pe pământ românesc, decât în cei patru ani în care Mareşalul Antonescu a încercat să scape poporul român de jugul barbar, de ameninţarea iudeo-bolşevică ce palestinizase, la vremea respectivă, mozaicul de popoare sovietice şi libanizase întregul fost Imperiu ţarist.

In chestiunea atât de arzătoare a valului jidănesc ce îneacă munca popoarelor creştine, în faţa incapacităţii creştinătăţii de a stăvili mersul iudaismului, este firesc să fie propuse şi discutate măsuri energice. Trebuie spus clar şi limpede poporului, oricărui om dispus să asculte : clasa conducătoare superpusă, de altă dată, nu a văzut pericolul, s-a dovedit nepăsătoare, a lăsat duşmanul să submineze societatea, s-a lăsat coruptă, jidănită, cumpărată de acesta. Ea l-a băgat pe Eminescu în balamuc, făcând din poetul nostru naţional primul deţinut politic al României moderne. Cât priveşte jidănimea şi chestiunea jidănească, generaţiilor viitoare le revine sarcina de a rezolva problemele apărute din cauza neglijenţei şi a corupţiei generaţiilor trecute. Comunismul a fost o supremă încercare a jidănimii de a extermina, în primul rând, popoarele ariene, creştine. Am supravieţuit primului comunism, dar nu am ajuns la învăţămintele cuvenite, nu am tras concluziile ce se impun!

Problema jidovească a rămas nerezolvată. Au rămas motive de conflict între statul nostru care trebuie să rămână român şi jidanii ce fac stat aparte în cadrul oricărui stat. Cu inteligenţă, rigoare, pe cât se poate chiar cu bunăvoinţă, va trebui să completăm dosarul judiciar jidănesc. Vom întocmi acest dosar drept şi imparţial, sau vom pieri. Din fericire, chiar jidănimea ne obligă să redeschidem acest dosar. Holocaustul mincinos, pe care vor să ni-l arunce în spate, va scoate la lumină adevăratul holocaust, cel organizat de ei împotriva popoarelor creştine. Procesul comunismului nu poate fi decât procesul holocaustului jidovesc contra goymilor, procesul genocidului contra neamului românesc, contra celor mai buni dintre ţăranii sau muncitorii noştri, contra celor mai cu coloană vertebrală dintre învăţaţii generaţiei interbelice, genocid practicat cu ură, metodă şi înverşunare talmudică, iniţiat şi condus de figuri jidoveşti precum Ana Pauker, Nikolski, Dülberger şi alţii. Genocidul acesta este real, nu l-a inventat nimeni. Nu avem nevoie de Ordonanţe guvernamentale de Urgenţă pentru a prosti poporul, a obliga prostimea să creadă în holocaustul fictiv şi să plătească bir… Suntem în faţa unui genocid sau holocaust bine cunoscut de către întreaga ţară. Nu avem nevoie de tăiaţi împrejur ca Elie Wiesel, Radu Ioanid, Vladimir Tismăneanu şi alţi jongleuri de sorcove holocaustice pentru a vorbi de ororile de la Piteşti, de la Canal, Aiud şi atâtea alte locuri de tristă amintire. Genocidul acesta a fost botezat, după împrejurări, dictatură proletară, viitor luminos, luptă de clasă şi alte formule pe calapod talmudic. Regimul post-ceauşist a început, nu întâmplător prin arderea simbolică şi rituală a uneia dintre cele mai mari biblioteci din ţară. Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti nu este singura care a fost incendiată atunci. In decembrie 1989 şi în ianuarie 1990, au fost arse, parţial sau total, foarte multe biblioteci publice din ţară.

Lumea prostită a fost împinsă, încurajată să arunce pe foc operele “genialului” devenit “odios”, orice carte şi orice document cu privire la cei patruzeci şi cinci de ani de dictatură talmudo-comunistă. S-au aruncat pe foc colecţiile întregi ale unor reviste şi publicaţii precum Era Socialistă, Lupta de Clasă, Munca de Partid şi altele… Se ştergeau astfel urmele criminale. Se puneau bazele intrării în scenă a echipei de rezervă, rezerva de cadre talmudo-comuniste. Se trecea astfel de la metoda iacobino-bolşevică şi teroristă pe faţă, a lui Aşad Aham, alias Ginsberg, rabinul din Jitomir, adevăratul fondator al bolşevismului, delegat la I-ul Congres Sionist Mondial (Bâle, 1897-1898, de unde au răsuflat faimoasele 24 de Protocoale ale Inţelepţilor Sionului), la metoda corupţiei prin ban, desfrâu, prostituţie, mafie, preconizată de celălalt părinte al sionismului, autor al Statului evreiesc, jidovul budapestan Theodor Herzl.

Fiecare ţară îşi are jidanii pe care îi merită. Franţa, Anglia, Statele Unite nu îşi cunosc jidanii lor. Ele vor avea ocazia, poate nu şi plăcerea, de a constata de ce sunt aceştia în stare. In ce ne priveşte, alături de ţări ca Ungaria, Polonia, Germania, Rusia, Ţările Baltice şi altele, deşi am învăţat, mai mult sau mai puţin, să ne cunoaştem jidanii, nu suntem în stare să ne asumăm puterea politică spre a le da lecţia finală pe care o datorăm acestor “aleşi” ai lui Dumnezeu ! Dumnezeu dă fiecăruia. Bagă însă El cuiva în traistă ? Cu rugăciuni şi numai
cu rugăciuni ne vom elibera vreodată de jugul jidovesc ?

Popii ce zăpăcesc neamurile, cu jidovismele lor mincinoase, trebuie lăsaţi singuri în pustiul zidurilor bisericilor şi mânăstirilor jidovite. Ţinta să ne fie viaţa liberă şi demnă a dacului de altă dată, nu nimicnicia sclavului creştin, mereu gata să se înşele, să se înhame la un nou jug, să-şi pupe în fund călăii, generaţie după generaţie, aşa cum ne-a învăţat Biserica ! Datoria noastră actuală nu constă în a linge fundul Americii, precum trădătorii de la 23 August 1944, ce au început cu lingerea feselor lui Stalin. Soarta noastră să fie oare aceea de a ne mişca în istorie din trădare în trădare, din nemernicie în nemernicie veşnică nimicnicie ce nu ne poate duce decât la pieire. Nu am fi primul neam ce a pierit de pe faţa pământului. Puţine alte neamuri au lins însă armele, balele şi curul duşmanului, cum au făcut-o şi o fac falşii noştri conducători şi lideri, inclusiv cei din fruntea Bisericii, a Şcolii, a Armatei, Culturii, Presei. Puţine popoare au pierit luptând. Despre Troia, Cartagina sau Dacia lui Decebal se va vorbi cât va fi lumea lume. Despre popoarele ce refuză lupta, ce refuză să se apere, ce se pun în slujba duşmanului, cum am făcut noi la 23 August, nu vorbeşte nimeni. Ce se poate spune despre o armată de neisprăviţi, care la îndemnul unui rege gângav şi al unor politicieni orbi, s-a pus în slujba lui Stalin, permiţând hoardelor acestuia să ne violeze în tihnă şi fără riscuri casele, bisericile, bunicile, mamele, surorile, fiicele ?

Prezenta carte constituie o lectură pe cât de instructivă pe atât de necesară celor ce abordează problema regenerării neamului românesc. Ca şi a altor neamuri, state şi popoare. Astăzi sau mâine !

 

1 . Titlul complet al acestei cărţi este : Le Sang chrétien dans les rites de la synagogue moderne, Selon la Réfutation de la religion des Juifs, de leurs rites et pratiques par le témoignage de l’Ancien et du Nouveau Testament par Néophyte, ancien rabbin (NER).
2. Mousseau, Gougenot de, Le Juif, le judaïsme et la judaïsation des peuples chrétiens, Paris, Plon, 1869.
3. Cazul lui Pascal Boniface, autorul unei cărţi cu titlul : Est-il permis de critiquer Israël ?, Robert Laffont, Paris, 2003.
4. Jacob Brafmann, Das Buch vom Kahal, Hammer-Verlag, Lepzig 1928, două volume. Tainele Kahalului
5. Brafmann moare otrăvit, de singurul prieten ce-l mai frecventa, dintre foştii lui coreligionari, la mai puţin de un an de la apariţia Cărţii Cahalului. De aceaşi moarte moare şi Gougenot de Mousseau, otrăvit, prin împărtăşanie, de preotul catolic prieten ce deservea parohia din Ermenonville şi capela din castelul cu acelaşi nume, de care autorul Jidanului, jidănimii şi jidănirii popoarelor europene nu se mai depărta, pentru a evita atentatul la care se aştepta !
6 . G. Panu, Campanie contra Ţărei, Chestia evreiască, Bucureşti, Tipografia « Heliade », 1902, 91 de pagini (Nota editorului român, NER).
7. Verax, pseudonime de Radu D. Rosetti, autor al unei foarte interesante lucrări România şi jidanii, publicată la Bucureşti în 1903 (I. V. Socecu) în limba franceză (La Roumanie et les juifs ) şi în 1904, tot la Socecu, în limba engleză (Roumania and the Jews ). Ediţia în franceză a cărţii lui Verax- Rosetti numără 384 de pagini (NER).
8 . Bogdan Duică, Românii şi Ovreii, Bucureşti 1922 (NER).
9 . Anastase N. Hâciu, Evreii în Ţările Româneşti, cu o prefaţă de Simion Mehedinţi, Bucureşti, Cartea Românească, 1943, 631 de pagini (NER).
10. De când cu ruperea Belgiei într-o Valonie şi Flandră, pentru a evita anumite probleme, domnul învăţător separă copii din clasa întâia: valonii în stânga, flamanzii în dreapta. Iţic însă şi lingereaŞtrul, nu încetează să-şi strige nedumerirea : « dar noi, belgienii adevăraţi, noi unde ne ducem ? » (NER).

VA URMA