STUDIU DE CAZ.  EXPERIMENTUL PITEȘTI

Prof. Iancu Gabriel
Incorect Politic
Ianuarie 24, 2020

STUDIU DE CAZ.  EXPERIMENTUL PITEȘTI

 

Propunem un studiu de caz privind influența socială și anume Experimentul Pitești, prin care să arătăm cum se regăsesc principiile psihologiei sociale în realitățile reeducării de la Pitești.

Fenomenul Pitești este vârful unul iceberg. Corpul icebergului este rădăcina ideologică marxistă[1], rădăcină care a zămislit idealul formării “omului nou”, ideal ridicat la rang de politică de stat după triumful revoluției bolșevice din Rusia. “Omul nou” nu putea să se manifeste plenar decât după deplina victorie a proletariatului și eliminarea celor învinși, a “dușmanilor de clasă “, striviți sub tăvălugul istoriei.

Metodele de eliminare a adversarilor politici au fost reeducarea și/sau exterminarea. Ambele aceste metode au ca numitor comun teroarea, ca temelie a sistemelor totalitare.[2].  Teroarea are ca temelie ura. Reeducarea de tip Pitești este o ură în stare pură.

Ura era diseminată (răspândită, împrăștiată) prin intermediul terorii în întreaga societate, nu doar în penitenciare, ea se propaga în medii tot mai largi. În general, reeducarea ține de o pedepsire necorporală și presupune aspecte nonviolente, însă idealul de a crea “omul nou” impune reeducarea violentă, deoarece tehnicilor de tortură li se acordă rol terapeutic și totul este permis în aceste condiții.

Specialiștii arată că teroarea, și mai ales teroarea repetată, este de natură să distrugă schemele de sine și conștiința de sine a victimelor, precum și imaginea de sine a acestora.

 “Teroarea psihică continuă, conectată cu diverse tulburări fiziologice, contribuie în mod decisiv la slăbirea rezistenței și la anihilarea mijloacelor de apărare, iar când capacitatea de suportabilitate este depășită, se produce o fisură în continuitatea vieții biologice și psihice, o fragmentare a forului interior, o alterare a stării de conștiință cu modificarea percepției asupra realității și chiar asupra propriei persoane, dar și asupra celor care torturează. În urma acestor modificări psihologice, victima terorii se trezește într-o lume necunoscută, străină și ostilă, în care domnește o atmosferă de incertitudine și insecuritate, iar pe plan subiectiv trăiește o transformare a propriei identități, atât sub raport psihic, cât și somatic, cee ace explică transferal de personalitate produs în asemenea condiții.”[3]

Reeducarea violentă, de “tip Pitești” are origine sovietică în opinia majorității specialiștilor[4], fiind rezultatul lucrării pedagogului sovietic Anton Semionovici Makarenko, “Poemul pedagogic”, prin care preconiza obținerea de “oameni noi” prin intermediul muncii “în colectivitate și pentru colectivitate”.

Acest sistem l-a testat pe copii și adolescenți abandonați și tineri infractori, în colonii de muncă, cu o supraveghere strictă, fără timp liber, disciplină severă și îndoctrinarea cu teoriile marxist-leniniste. Makarenko a observat rolul colectivului asupra individului și a destructurării lui sufletești. El aseamănă sfărâmarea personalității în bucăți, pulverizarea ei cu o explozie, explozie care are loc în colectivitate, deoarece individul nu are unde să se refugieze, fiind încolțit din toate părțile.[5]

Deținutul politic de la Pitești nu mai este un subiect juridic în sens clasic, ci un cobai, iar trupul și sufletul lui nu mai sunt componente ale unui sistem social etic, ci un rebut, un deșeu. Dacă tortura de tip clasic, deși foarte dură, era porționată în timp, tortura ce însoțește fenomenul Pitești este nelimitată, scopul ei nefiind salvarea sufletului penitentului, ci terfelirea lui sufletească după o schingiuire trupească atroce.

Reeducarea de acest tip, chinul celui torturat, devine un spectacol public cu ușile închise, ele nu mai sunt neregulate ci continui, fiind asistate de ceilalți candidați la tortură, care urmau să devină și ei călăi. Reeducarea constă în acest sens în a pune victima în cameră cu torționarul și a nu-i da nici un răgaz. [6] Aceasta avea ca scop modificarea totală și iremediabilă a personalității subiectului prin tortură fizică și psihică continuă.

Dacă anchetele și torturile clasice erau individuale, reeducările au ca țintă grupurile, colectivitățile umane, la Pitești victimele fiind alese cu precădere dintre studenți. Pedagogia sovietică este una de masă, ea nu se mai ocupă de individ. Noutatea, potrivit pedagogiei lui Makarenko, este că eul nu mai este stăpân pe voința sa, aceasta a fost anihilată, iar cel supus reeducării este ghidat de ordinele și acțiunile colectivului care hotărăște pentru el și în locul lui, conformarea atingând astfel forme nivelatoare, paroxistice. Mijloacele care produc “explozia” sufletului sunt bătaia, tortura fizică și psihică, presiunea permanentă a colectivului, în urma căruia cel supus reeducării este complet destabilizat iar schemele personalității sale sunt recompuse și se identifică cu colectivul reeducator, propria sa transformare oferindu-i chiar un sentiment de mulțumire.

Makarenko însuși aprecia că reeducarea nu este un proces evolutiv, ci ea trebuie să se producă asemeni unui salt în conștiința reeducatului, salt care dă naștere ”exploziei”, aceasta fiind ducerea conflictului la limita extremă, până la o stare când nu mai este posibilă nici o evoluție, nici un litigiu între personalitate și societate, când se pune în mod răspicat problema de a fi membru al societății sau de a ieși din ea.”[7] Acesta este un fenomen de “spălare a creierului”, prin care imitația comportamentului violent sau efectul cameleon[8] este echivalentă cu “sinuciderea personalității”[9].

Astfel era anihilată metodic și fără posibilitate de recuperare, forța de opoziție a tineretului deținut, prin faptul că îi lega între ei pe deținuții- torționari prin vinovăție și care deveneau complici la crimă. Din momentul cînd cel torturat torturează, dispare calitatea lui de victimă și nimeni nu mai depune mărturie pentru că toți sunt legați între ei prin tortură.

Experimentul Pitești a început la 6 decembrie 1949 și a durat până în august 1952, fiind exportat și în alte închisori, cum ar fi Gherla-pentru muncitori, Tărgșor-pentru elevi, Canal Dunăre Marea Neagră-Peninsula, Târgu Ocna- pentru bolnavii de TBC și Aiud pentru intelectuali, unde însă a eșuat[10].

Ea a fost orchestrată de autoritățile comuniste în frunte cu Nikolski, general, comandant suprem al Securității românești și avea ca scop lichidarea morală a tinerilor deținuți politici, iar pe termen lung, distrugerea morală și spirituală a poporului român.[11]  “Rezultatele reeducării și educației marxiste sunt exclusive criminale, bestiale, decadente, dezumanizante, degradând însăși natura umană.”[12]

La Gherla a prins oarecum rădăcină dar a fost stopat datorită imposibilității de a păstra secretul, acolo fiind o fabrică.

În prima fază, reeducarea a avut un caracter neviolent și a fost susținută de studentul Alexandru Bogdanovici, fiul prefectului de Iași, care fusese liderul Centrului studențesc din Iași al Frățiilor de Cruce Legionare. Acesta, având mustrări de conștiință că a implicat multe persoane prin mărturisirile lui, acceptă să citească în celula din închisoarea Suceava, literatură marxist-leninistă.

Bogdanovici, în 1945 l-a convocat la întrunirile legionare pe un alt frate de cruce, Țurcanu. Acesta însă intrase în partidul comunist și refuză orice colaborare și adaugă că nu-i demască la poliție dar să nu pomemenească de el niciodata. E trimis la școala de diplomați la București. Totuși, sub tortură, unul din tinerii arestați în 1948 mărturisește că la întruniri legionare a participat și Țurcanu.

Acesta este arestat, condamnat la 7 ani și trimis la Suceava unde devine adjunctul lui Bogdanovici care avea de executat 25 ani. Începe însă să îl acuze pe acesta de nesinceritate, nefiind de acord cu reeducarea aceasta blândă și formează împreună cu un grup de nouă deținuți ODCC-Organizația deținuților cu convingeri comuniste. Sunt transferați la Jilava, unde se pare că Țurcanu ia legătura cu Nikolski și oficiali ai Ministerului de Interne.

În martie 1949 are loc la Ministerul de Interne o ședință în care s-a analizat modul în care sunt supravegheați deținuții din penitenciare, condusă de Marin Jianu, adjunctul Ministrului. Acesta considera că deținuții sunt prea liberi și desfășoară încă acțiuni anticomuniste și a decis înființarea unor “școli” pentru mărirea vigilenței.

În vara anului 1949 lotul Bogdanovici a fost transferat la înhisoarea din Pitești, condusă de căpitanul Dumitrescu, unde Țurcanu primește din partea Securității undă verde să îneapă o reeducare violentă.

Procesul de reeducare avea patru etape:

Prima etapă, denumită demascarea externă[13], avea ca scop să oblige victima să deconspire ceea ce ascunsese la ancheta oficială. În această etapă, torținarul avea rolul unui duhovnic negru. El trebuia să câștige încrederea victimei, printr-o falsă camaraderie (după unii autori aceasta era prima etapă a reeducării iar demascarea externă a doua)[14] care se dezvolta in celebra Cameră 4 spital[15]. Aceste demascări externe se făeau apoi și sub tortură, verbal, apoi erau scrise pe pe o placă de săpun, verificate de torționari apoi scrise pe hârtie, semnate de declarant și trimise la interne.

A doua etapă, demascarea internă, în care deținutul shingiuit trebuia să-i demaște pe cei ce-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii, fie dintre alți deținuți, fie gardieni sau din administrația închisorii, achetatori sau milițieni binevoitori.

Prin aceste metode Securitatea obținea un plus de informații care n-ar fi fost niciodată aflate prin metodele clasice de tortură. Celelalte doua faze urmăreau anihilarea morală a deținutului și distrugerea personalității sale.

Faza a treia este demascarea morală publică (numită și demascare interioară)[16] În această etapă deținutul trebuia sa calce în picioare, să terfelească și să batjocorească tot ce are mai sfânt, în primul rând familia și pe Dumnezeu, soția, iubita, prietenii și pe el însuși. Trecutul era analizat amănunțit și inventate ororile cele mai monstruoase cu putință. Autodemascarea era un fel de spovedanie neagră în care cel supus reeducării trebuia să dea frâu liber imaginației și să-și inventeze vinovății din cele mai aberante și perverse.

Tatăl trebuia prezentat ca un corupt și desfrânat, mama ca o prostituată, mai ales cei credincioși și fiii de preoți trebuiau să-și batjocorească părinții și să inventeze detaliat scene odioase la care ar fi asistat chiar ei. Chiar despre el însuși deținutul trebuie să inventeze cele mai rafinate perversiuni, însă oricât de spectaculoasă ar fi fost demascarea și autodemascarea, tortura era obligatorie, victimele urmând să aibă reflexe pavloviene. Toți deținuții reeducați trebuiau să dărâme și să acopere cu noroi orice ancoră a personalității lor, orice lucru de care s-ar putea sprijini ca să-și apere ființa lăuntrică, deoarece ideologii comuniști știau că primul atașament al omului este față de el însuși. Acest atașament trebuia distrus demonstrând deținutului că nu are memorie, că valorile pe care se sprijină sunt mincinoase și nu se poate încrede în sine.[17]

Al doilea atașament care trebuia distrus era cel pentru familie, preieteni și apoi pentru mediul local, singurul atașament care trebuia să rămână fiind față de statul comunist. Aceasta avea ca scop renegarea forului interior al deținutului, distrugerea propriului univers de trăiri, emoții și sentimente, pentru a deveni un fidel al noii ordini politice din țară, dar și un inamic al “elementelor dușmănoase” care păstrau vechile convingeri. Astfel, prin intermediul urii de care am amintit (ura de sine întâi, apoi cea indreptată împotriva celor care nu evoluau în aceeași direcție, spre ura de sine) deținutul se transforma din dușman al regimului (real sau imaginar) într-un aderent fanatic al acestuia.

Când Țurcanu considera ca dărâmarea e suficientă pentru ca deținutul astfel reeducat să intre în ODCC, urma a patra fază. Reeducatul trebuia să conducă el însuși procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l și devenind el însuși călău. Aceasta se făcea în văzul celorlalți. Țurcanu observase că pentru cei ce fuseseră chinuiți, simpla asistare la torturarea altora era un chin insuportabil, deoarece era însoțit de gândul că puteau deveni în orice clipă din spectatori, victime. Era deci de înțeles de ce pentru Țurcanu, “asistarea la spectacol” trebuia să facă parte din metodele de reeducare. Închisoarea din Pitești a fost aleasă pentru acest monstruos experiment deoarece se afla în afara orașului, departe de zonele locuite și nici un strigăt al celor schingiuiți nu putea fi auzit. Aici avea loc în opinia unor supraviețuitori un proces de satanizare, era ca un laborator antihristic.[18]

Delirul lua proporții apocaliptice, urmărind desacralizarea oricărei valori morale, religioase, umane. Disperarea victimei devenită călău era maximă, el era o epavă umană, de care era conștient. Ei deveneau niște mutanți, cu statut hibrid, pervertiți psihologic și autoterfeliți, ca niște făpturi spurcate.[19]  Această stare cumplită este evocată prin chiar titlurile din literatura memorialistică a supraviețuitorilor, cum ar fi  Costin Merișca-Tărâmul Gheenei, Eugen Măgirescu-Moara Dracilor, Gheorghe Bâcu- Mărturisiri din întuneric, Popa Nicolai-Coborîrea în iad sau Dumitru Bordeianu-Mlaștina disperării.

În timpul și după cea de a patra etapă apărea la cei proaspăt reeducați o competiție demonică în a schingiui și spiona, pentru a-și dovedi desolidarizarea cu ceilalți. Tortura se aplica în toate cele patru etape, nu avea limite și era obligatorie. Schingiuirile se făceau fie dintr-un sadism abisal, fie din ura împotriva celor care nu cedaseră și îi sfidau astfel pe cei care au cedat.

Cei care deveneau toționari torturau silit, ca niște mecanisme stricate, ca într-un delir colectiv. Se ajungea astfel la o tortură între victime sau la “tortura prin noi înșine. Au fost cazuri în care torționarul plângea în timp ce își chinuia victima, iar aceasta îi cerea să o lovească pentru a nu fi el însuși chinuit.”[20]

Mărturiile supraviețuitorilor sunt cutremurătoare. Iată două dintre ele:

“Prima bătaie dura între trei și patru ore. Au fost și cazuri de nouă ore în șir, zile la rând. După aceea venea inevitabilul, prăbușirea definitivă din disperare”[21]

“Flămând, schingiuit, umilit săptămâni de-a rândul, fără somn, terorizat, lovit de cel care cu o oră înainte îți era prieten și frate de lanț, obligat și el să lovească fără vreo speranță de scăpare…acesta este calendarul unui student supus procesului de depersonalizare…”[22]

Există mai multe etapizări ale procesului de reeducare în literatura de specialitate și etapele variază de la un autor la altul, convenindu-se totuși asupra cifrei patru. De asemenea, nu toti deținuții urmau strict ordinea celor patru etape, existând diferiți factori care influențau experiența fiecăruia, în funcție de momentul când au intrat în detenție, celula unde erau și impotrtanța politică a deținutului, dar nimeni nu scăpa de tortură.[23]

Oprirea experimentului Pitești a avut loc în august 1952 când eminentul chirurg Simionescu s-a sinucis în public, fapt care s-a aflat în străinătate.

Autoritățile comuniste au înscenat un proces, în care au fost acuzați Țurcanu și alții din echipa sa care avuseseră legături cu Mișcarea Legionară, pentru a acredita imaginea că experimentul Pitești a fost orchestrat de legionari pentru discreditarea conducerii închisorilor și a regimului comunist.

[ * ]

Nota redacției Incorect Politic: Astăzi aceeași teză este susținută de Mădălin Hodor și Mihai Demetriade, pseudo-istorici de la CNSAS care în 2019 urmează cu fidelitate planul sovietic de discreditare al elitelor morale românești.

[ * ]

Eugen Țurcanu și o parte din echipa sa au fost executati în 1955, după un simulacru de proces în care mulți au depus mărturie conform intereselor Securității, ca urmare a stării de dedublare psihologică în care se aflau. A urmat în închisori un proces de contrareeducare, dificil de realizat, datorită reflexelor de dedublare schizoidă dobândite de reeducații-călăi. Aceste mutații psihologice au fost atent dirijate de autorii spălării creierului și reeducării pentru crearea omului nou.

Revenind la rădăcinile ideologice ale experimentului Pitești, trebuie să menționăm existența unui “Manual comunist de instrucțiuni privind războiul psihopolitic” pus la dispoziția Comitetului pentru Activități Antiamericane de un anume Kenneth Goff, fost comunist între anii 1936-1939.

Manualul conține îndrumări ale poliției politice sovietice conduse de Lavrentie Beria și formulate în anii 30, “pentru distrugerea societății capitaliste și a civilizației creștine”.

Unul din capitolele manualului se ocupă de mecanismul S-R, stimuli-reacție, care are legătură cu teoriile lui Pavlov privind obținerea reflexeleor condiționate. Acestea stipulează că este suficient să introducem un stimul puternic in mentalul uman pentru ca individul să răspundă ori de câte ori stimului este “activat” din exterior, astfel obținându-se un comportament observabil.[24]

Reflexul condiționat pavlovian datorat relației directe S-R este foarte puternic dacă mediul înconjurător include brutalitate, teroare, șoc, deoarece acestea marchează puternic psihicul uman și sunt rezistente în timp. Stimulul puternic era bătaia și teroarea.

Al șaselea capitol din cele 16 ale manualului prezintă conceptul de supunere astfel: “Supunerea(obediența-n.a.) apare ca o urmare a folosirii forței. Forța sălbatică exersată sufiecient de îndelungat asupra oricărui individ va duce la acordul lui față de orice principiu sau sistem”.[25]

Se ajunge la situația când durerea și teroarea acționează ca un polițist și individul nu se va putea împotrivi dacă mecanismele stimulent- reacție sunt organizate în așa fel încât el să se subordoneze unei comenzi. S-a constatat că organismul e incapabil să reziste la stimulenți în condiții de slabiciune accentuată. Această slăbiciune era provocată de “cei trei f”, foame, frică, frig, care produc o maximă extenuare fizică și psihică.

Manualul de psihopolitică explică aceasta astfel: ”Un individ care refuză să asculte și este lovit…refuzul său este mai puțin vehement acum. Este lovit din nou și rezistența lui este diminuată în plus. Este ciomăgit și burdușit încă o dată și încă o data, până când, în cele din urmă, singurul lui gând este ascultarea directă și implicită față de acea persoană de la care a emanat forța…Este în interesul nostru faptul că un individ care este lovit fără încetare de o anumită sursă va ajunge, în cele din urmă, să creadă în mod hipnotic tot ce i se spune de către sursa loviturilor…”[26]

Este totuși dificil de demonstrat că inițiatorii reeducării au acționat conform manualului de psihopolitică, dar asemănările sunt izbitoare. Justin Ștefan Paven, un supraviețuitor de la Pitești face această legătură:”În temnița de la Pitești, călăii comuniști, profesori psihopoliticieni instruiți la Moscova, au pus în practică arma lor ucigătoare: spălarea creierelor. Cobaii- studenții români”[27]

În sec. XX apărea în SUA o nouă persepectivă asupra psihologiei, prin John Watson, părintele behaviorismului. Acesta reduce comportamentul uman la un ansamblu de răspunsuri datorate unor stimuli, afirmând că doar stimulii și reacția sunt obiectivi și tot ce stă între ei trebuie eliminat.

Behaviorismul înlocuia astfel psihologia bazată pe viața psihică interioară cu una care limita omul la mecanismul S-R cu scopul de a descoperi legile care să-i permită dirijarea comportamentului. Astfel, mintea era privită ca un sistem cu mai multe intrări și ieșiri(comportamente) ce depind doar de intrări(stimuli), comportamentul fiind singurul care poate fi observat si măsurat, cuantificat.

În cele din urmă gândirea umană e redusă la un mecanism de arcuri nervoase care pun în mișcare laringele (ca organ al vorbirii) și organele locomotorii, iar imaginile sunt de fapt tensiuni musculare ale ochiului. Acest om creat de behaviorism seamănă înspăimântător cu omul nou ieșit din școala ideologică a lui Beria.

Este omul mutilat, sărăcit psihic, dezgolit de conștiință, sentimente și voință. Astfel, behavioriștii, ca și ideologii reeducării, susțin că omul este doar o mașinărie biologică fără suflet și rațiune ce răspunde doar la stimuli externi, în contradicție flagrantă cu imaginea creștină asupra omului. Pe baza acestei filosofii, torționarii au încercat să “recreeze” ființa umană în mod bestial, inuman, motiv pentru care reeducarea includea dezicerea reeducatului de familie, prieteni, Dumnezeu, valori morale, dezicere care l-ar fi ajutat să-și recreeze identitatea dezumanizată, pentru ca apoi să devină el însuși un “reeducator.”

Aceste realități cumplite ale experimentului Pitești își pot găsi o explicație psihosocială în ceea ce arăta S. Moscovici, când explică nivelul de conformare la care poate ajunge ființa umană și anume că: “În toate aceste fenomene, tipul de relație la care se face apel este cel de influență. Se petrece aici ceva care scapă conștiinței tuturor, astfel încât ne purtăm ca și cum am fi “posedați” de aproapele nostru sau ca și cum am putea să-l “posedăm” și să-l determinăm să facă cee ace vrem noi, adică ceea ce el nu vrea. Această relație, a fost descoperită mai întâi sub forma sugestiei individuale sau colective, apoi asimilată hipnozei, mai ales puterii hipnotizatorului asupra hipnotizatului(aici vedem sursa de influență și receptorul influenței-n.a) și în fine, legată de comunicarea discursurilor, a atitudinilor, deci de propagandă. De-a lungul acestei metamorfoze, ea își păstrează neschimbat sensul de acțiune reciprocă primară, de îngrijorător control al omului asupra omului. În societatea noastră, unde abundă ideologiile, comunicările de masă și schimburile de ordin simbolic, ea este mai penetrantă și mai decisivă decât puterea despre care se vorbește atâta și care nu este, în definitiv, decât suprafața verboasă a lucrurilor. A înțelege relațiile de influență (care din perspectiva controlului social asupra indivizilor descriu ștergerea diferențelor dintre ei, dezindividualizarea și uniformizarea colectivă- n.a.) înseamnă a-ți oferi privilegiul de a surprinde aspectele cele mai misterioase ale mașinăriei sociale, a căror psihologie suntem departe de a o fi elucidat”[28]

Posibilitatea realizării experimentului Pitești este confirmată de cercetările psihologiei sociale. Astfel, psihologul Ervin Stub ajunge la concluzia că răul comis de persoane obișnuite este norma și nu excepția. El scoate în evidență faptul că persoanele obișnuite pentru a fi determinate să devină ucigași activi, trebuie să facă parte dintr-un sistem puternic de autoritate, cu justificări ideologice pentru crimele comise și care fac uz de loialitate și simțul datoriei.[29]

De asemenea, cercetătorii au descoperit că torționarii se fac și nu se nasc, ei se educă. Tortura implică o relație apropiată cu victima, astfel încât intensitatea torturii să fie aplicată la individ, nici să nu îl omoare dar să fie suficientă încât să obțină de la el informațiile dorite. De altă parte, s-a constatat că torționarii s-au dovedit a fi indivizi comuni, fără antecedente clinice sau manifestări deviante anterioare. Nu în ultimul rând, transformarea din oameni normali în agenți ai represiunii este dată de factori ca educarea lor în acest sens, tovărășia de grup și păstrarea secretului misiunii, sentimentul că sunt importanți pentru țară și că prin torturarea deținuților participă la eliminarea unor dușmani. Presiunea permanentă asupra lor pentru a obține rezultate este de asemenea foarte importantă. Recunoaștem cu ușurință profilul lui Țurcanu în rezultatele acestor cercetări.

Bibb Latane a dezvoltat o teorie a impactului social, prin care se arată că o influență socială, pentru a obține un impact total trebuie să fie făcută de o sursă cât mai puternică, aflată cât mai aproape în timp și spațiu de sursă.[30]

Totodată, creșterea numărului surselor sporește influența asupra țintei. De aceea în experimentul Pitești torționarii stăteau în cameră permanent cu victimele, pentru ca influența să fie maximă. De asemenea, apropierea de victime era realizată prin cunoașterea în amănunt a modului lor de gândire și a valorilor care-i însuflețeau. Astfel, D. Andronescu relatează:

“Avem în schimb dovezi sigure că serviciile secrete (atât NKVD cât și serviciile de informații ale armatei) nu au încetat să se intereseze de Mișcarea Legionară nici chiar în timpul războiului. Și aceasta nu numai în cea de-a doua parte a lui, când era sigur că rușii vor ajunge pe meleagurile noastre, ci și în prima parte, când această posibilitate nu se întrevedea încă. Printre ofițerii români căzuți prizonieri la ruși erau și foarte mulți foști membri ai Mișcării Legionare (ofițeri de rezervă, mai ales învățători, profesori, avocați, doctori, etc), aceștia relatează- în scrierile lor memorialistice unii, sau în simple aducere aminte alții- că în lagărele în care erau internați veneau periodic comisii formate din ofițeri NKVD, școliți desigur, unii dintre ei chiar foarte instruiți și manierați, care îi anchetau în legătură cu trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot când și în ce împrejurări au intrat în Mișcare, dacă au trecut sau nu prin Frățiile de Cruce, cum se desfășura o ședință de cuib și ce probleme se dezbăteau într-o astfel de ședință, ce calități trebuia să întrunească un șef de cuib, ce personalități legionare au cunoscut și care dintre aceștia i-au impresionat în mod deosebit, ce părere au despre viitorul acestei Mișcări…și încă multe altele.

Insistau în mod deosebit asupra Frățiilor de cruce și asupra sistemului de educație din cadrul acestora. Era evident că aceste discuții aveau mai mult rol de documentare decât de anchetă. Același lucru îl relatează și Eugen Cristescu, șeful fostului Serviciu Special de Informații al României, una din cele șase persoane arestate și duse, după 23 august 1944, împreună cu Mareșalul Antonescu la Moscova, pentru anchetă. Acesta povestește (a se vedea printre altele, Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții, Editura Dacia, Madrid, 1981) că un mare număr din ședințele de anchetă la care a fost supus a fost consacrat Mișcării Legionare și că atunci când era anchetat despre altceva (alte partide, diferite personalități politice, diplomați, etc) la anchetă asistau doar două-trei sau cel mult patru persoane. Când însă era vorba de Mișcarea Legionară, Ancheta avea loc într-un mare amfiteatru, în fața unei asistențe de până la o sută de persoane, care notau conștiincios tot ce spunea el, unii dintre aceștia punând chiar și întrebări lămuritoare. La aceste ședințe, participa întotdeauna și un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Îl interesa, în mod deosebit, modul de organizare al Mișcării, sistemul de educație al membrilor ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum și ponderea cadrelor militare în rândurile ei. De asemenea, în mod deosebit, îi interesau Frățiile de Cruce, despre care voiau să afle cât mai multe lucruri, cum ar fi: criteriile de recrutare a tinerilor în această organizație, activitatea lor și mai ales educația care se făcea în aceste adevărate pepiniere de viitori legionari.”[31]

Experimentul Pitești este confirmat de (și confirmă totodată) studiile lui Millgram asupra obedienței, care constată că puterea autorității nu rezidă doar în capacitatea acesteia de a determina un grup să-i urmeze regulile, ci mai ales de măsura în care aceasta reușește să redefinească realitatea percepută de anumiți indivizi, conform unui program prestabilit. Regăsim aici eficiența maximă a puterii executanților experimentului Pitești, care au reușit să “fabrice torționari” din oameni onorabili. Millgram a demonstrat că orice individ se află sub influența puternică a unor forțe situaționale care scapă înțelegerii sale și anumite date îi controlează comportamentul, fără ca el să e sesizeze. Subestimarea puterii de influență a acestor forțe situaționale îl fac pe om și mai vulnerabil în fața obedienței. Privite din exteriorul contextului comportamental, aceste forțe situaționale sunt dificil de estimat. [32]

O aplicație contemporană la reeducarea de tip Pitești și care are un aspect sinistru, este că acest tip de reeducare continuă astăzi în țara noastră la scară mult mai mare și se dorește extinderea lui la scară globală prin mijlocirea rețelelor sociale.

Astfel, demascarea externă și internă sunt încurajate atât prin distrugerea intimității, a bunului simț și a rușinii, realizată prin afișarea în public a aspectelor vieții private, eliminarea caracterului sacru al intimității lăuntrice, postările acțiunilor și gândurilor pe aceste rețele fiind supuse comentariilor publice și cunoscute astfel, de către “toți cei interesați”, toate mecanismele interioare ale ființei, care poate fi astfel ușor manipulată și inoculată cu gânduri și păreri care par a fi personale.

Aceste aspecte, după cum deja au sesizat specialiștii, duc la alienarea individului, la înstrăinarea lui de semeni, la dislocarea comunităților umane cum ar fi familia, satul, Biserica și la învrăjbirea lor.[33]

Ceea ce nu s-a reușit prin tortură și regim de detenție se reușește prin mijlocirea internetului, care provoacă o obediență incredibilă atunci când e vorba de demolarea valorilor creștine, de dărâmarea credinței în Dumnezeu și a dragostei de semeni. Violența și ura cu care sunt asaltați, pe aceste rețele așa zis de “socializare”, cei care mai îndrăznesc să promoveze familia tradițională sau credința în Dumnezeu, nu poate să nu ne reamintească de asaltul reeducatorilor din celule asupra colegilor și foștilor camarazi de luptă, asalt care duce, încet dar sigur, la destrămarea societății românești.

Are astfel loc o uluitoare demascare interioară benevolă, prin terfelirea valorilor creștine, a moștenirilor de veacuri ale poporului roman, împroșcarea cu noroi a părinților, bunicilor care au purtat crucea acestui neam, a tradițiilor, a eroismului și luptei înaintașilor pentru demnitatea românilor.

Demonizarea publică a celor care mai mărturisesc încă aceste valori(vezi sloganul “vrem spitale nu catedrale”), dezbinarea sistematică la care sunt supuși românii de către clasa politică și de colcăiala intereselor străine din spatele ei, seamănă izbitor cu acest proces de demascare interioară, la care se raliază cu o inconștiență dramatică tot mai mulți din generația tânără și nu numai, care devin astfel, fără să-și dea seama, niște reeducatori în locurile unde se află(vezi #Rezist), gata să se năpustească asupra semenilor lor considerați retrograzi sau mistici.

 

[1] Asupra rădăcinilor ideologice vom reveni spre finalul capitolului

[2] Hannah Arendt- Originile totalitarismului, Humanitas, București, 1994, p.602

[3] Nicu Ioniță- Op. Cit., p.15-16

[4] Luminița Banu- Reeducarea-posibile origini occidentale? în Experimentul Pitești, Ilie Popa(ed.)-Comunicări prezentate la Simpozionul “Experimentul Pitești-reeducarea prin tortură”, ediția a II-a, Pitești, 2003, Fundația Culturală Memoria, 2004, p.131

[5] Ibidem

[6] Virgil Ierunca- Fenomenul Pitești, Humanitas, București, 1990, p. 12

[7] Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945-1952), vol I, Aiud, Suceava, Pitești, Brașov, Iași, Ed. Polirom, 2010, 294 p, apud Silviu Moldovan- Un anume tip de întrecere socialistă, Instrumentarea terorii, în Experimentul Pitești, Ilie Popa(ed)-op.cit, p. 76-77

[8]  Salomea Popoviciu-Op.cit.,p.37

[9] Virgil Ierunca-op.cit, p. 80

[10] Alin Mureșan-Pitești, Cronica unei sinucideri asistate, Ed. ManuScris, Pitești, 2007, pp.194-231

[11] Popa Nicolai-Coborârea în iad-Fenomenul Pitești, Piatra Neamt, 1998, p.

[12] Ioan Ianolide- Op. cit., p.279

[13] Unii autori o împart pe aceasta în doua componente în funcție de timp- demascarea din exterior (pentru faptele comise în aintea arestării) și demascarea dein interior (pentru faptele comise în cadrul penitenciarului-v. Silviu Moldovan, op.cit, p.68

[14] Ilie Popa(ed)- Experimentul Pitești-Reeducarea prin tortură, Comunicări prezentate la simpozionul PERT 15, Pitești 2015, p.44

[15] Virgil Ierunca-op.cit. p. 29

[16] Silviu Moldovan-op.cit, p.68

[17] Clara Mareș- Fundamentele experimentului Pitești. Manualul comunist de instrucțiuni privind războiul psihopolitic, CNSAS, Arhivele securității, vol II, Ed. Nemira, 2004, p.100

[18] Dumitru Bacu- Pitești. Centru de reeducare studențească, Ed. Atlantida, București, 1991.

[19] Marcel Petrișor-Secretul fortului 13, Ed. Timpul, București, 1994, apud Ruxandra Cesereanu- Reeducarea prin tortură a studenților din închisoarea Pitești (1949-1952)

[20] Dumitru Gh. Bordeianu- Mărturisiri din mlaștina disperării, Ed. Gama, București, 1995, apud R.Cesereanu-op.cit

[21] Dumitru Bacu-op.cit., p71, apud Clara Mareș-op.cit., p.107

[22] Dumitru Bacu-op.cit., p. 87, apud Clara Mareș-op.cit., p.107

[23] Alin Mureșan-op.cit., p.88-89

[24] Luminița Banu-op.cit, p.133

[25] Memoria, nr. 23/1998, p.51, apud Clara Mareș-op.cit., p.108

[26] Apud Ibidem, p. 52

[27] Apud ibidem, p.55

[28] Serge Moscovici- Op.cit. p.18-19

[29] Salomea Popoviciu- Op.cit., p.78

[30] Idem, p. 80

[31] Demostene Andronescu- Op. cit., p. 29-30

[32] Stanley Millgram- Obedience to authority, New York, 1974, Harper Perennial, Modert Thought, cap.5-apud Salomea Popoviciu, op.cit., p.74

[33] Sunt deja binecunoscute în acest sens lucrările prestigioase de bioetică, cum ar fi Efectele micului ecran asupra minții copilului sau Efectele televiziunii și internetului asupra mințiii umane de Virgiliu Gheorghe sau Captivi în internet de reputatul teolog Jean Claude Larchet.