Incorect Politic
Iulie 24, 2020

Via IonCoja:

Nicadorii

Cred că momentul meu de iluminare (sic!) privind esenţa de-a dreptul incredibilă, fantastică în planul moral, a Mişcării Legionare, l-am trăit într-o lungă discuţie purtată cu dumnealor Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, când eu i-am încolţit, adică i-am somat pe cei doi, persoane în chip evident de o mare, totală onorabilitate (ca să spun numai atât despre ei), cerându-le explicaţii complete despre toate crimele legionare ─ dovedite în final a fi „aşa-zisele crime legionare”. Am ajuns astfel şi la asasinarea lui I.G.Duca şi am luat atunci propriu-zis cunoştinţă de nicadori ca model de comportament civic eroic, probabil fără precedent şi fără egal în istoria lumii. Atunci, pe la sfârşitul anilor ’60, am început să întrezăresc faptul că Mişcarea Legionară ar putea fi una dintre cele mai grozave isprăvi ale spiritului românesc, ale istoriei neamului nostru. Până atunci avusesem intuiţia faptului că, în spatele a ceea ce ni se spunea la şcoală şi pe alte căi oficiale despre legionari, adevărul era cu totul altul.

Să-ncerc, aşadar, să reconstitui cele aflate de la Ţuţea şi Ghinea, oameni care au însemnat atât de mult pentru maturizarea mea, pentru corecta (sper eu) orientare a mea în complicata şi complexa lume a secolului nostru. A vorbi, nu numai ca român, oricât de succint despre secolul al XX-lea fără a te raporta la „fenomenul legionar”, înseamnă să te condamni la o denaturare decisiv deformatoare a realităţii. Iar pentru înţelegerea „fenomenului legionar”, cred că nu poate fi discuţie mai lămuritoare decât cea privitoare la nicadori.

Aşadar, ne aflăm la sfârşitul anului 1933, când I.G.Duca, prim-ministru liberal, ia o serie de măsuri împotriva legionarilor, interzicându-le partidul. Interdicţie urmată de percheziţii şi arestări, arestări urmate de bătăi, schingiuiri şi chiar asasinate ale poliţiei împotriva legionarilor, cei mai mulţi dintre legionari fiind elevi, studenţi sau tineri avocaţi, medici, profesori, preoţi, ofiţeri.

Se pare ─ adică aşa vorbea toată lumea la acea dată, că aceste represalii îi fuseseră inspirate sau chiar poruncite lui I.G.Duca de „oculta” internaţională, masonică, iudaică sau „iudeo-masonică”, după formula acreditată în epocă.

Concomitent, guvernul Duca se afla şi în incapacitatea de plată a unor datorii contractate la finanţa amintită, „iudeo-masonică”. Se pare chiar că această incapacitate de plată a permis creditorilor statului român să formuleze pretenţii prin care se amestecau atât de grosolan în viaţa politică românească. Fireşte, nu ar fi fost prima oară. Acest amestec s-a materializat de data aceasta prin două cerinţe pe care „oculta” a reuşit să i le impună guvernului Duca, îndeosebi personal acestuia, în ciuda voinţei sale, care ar fi fost alta! Mai întâi a fost, aşa cum spuneam, interzicerea partidului Garda de Fier, măsură asupra căreia nu avem a insista prea mult, căci nu împotriva ei s-au „pronunţat” nicadorii. Dar cu un minim comentariu se cuvine a fi subliniat caracterul vexatoriu, abuziv, neconstituţional şi nedemocratic al acestei măsuri, impusă, cum spuneam, de democraţiile occidentale. Nu intrăm în detalii, dar trebuie spus măcar atât, că I.G.Duca a încercat să reziste şi să provoace în guvern respingerea acestei măsuri. La vot, guvernul a aprobat cu 8 voturi la 7 desfiinţarea Mişcării Legionare, votul hotărâtor aparţinându-i lui Nicolae Titulescu, venit special din străinătate ca să se asigure de îndeplinirea acestei porunci. Alături de Nicolae Titulescu, ministrul Iamandi şi ceilalţi „tineri” liberali din guvern au fost vehement pentru desfiinţarea Gărzii de Fier, pentru a o împiedica să participe la alegerile din decembrie 1933.

Petre Ţuţea susţinea, ca pe un lucru ştiut de toată lumea, că I.G.Duca era francmason sau, oricum, membrul unei organizaţii de tip masonic, fiind legat prin jurăminte şi angajamente înfricoşătoare să dea ascultare oricărei porunci venite de la „centru” (sau cum s-o fi numind eşalonul suprem). O astfel de poruncă i s-ar fi transmis, cu privire la legionari, şi prin Titulescu, el însuşi grad înalt în amintita organizaţie. Nu judec cât de adevărate erau (sunt) aceste „informaţii”. Ceea ce este sigur adevărat – şi asta contează!, este că nicadorii, legionarii, aşa credeau ei că stau lucrurile.

Ceea ce însă i-a împins pe nicadori la gestul lor, efectiv un gest limită, nec plus ultra, a fost cea de-a doua „poruncă” la care I.G.Duca, prim-ministru al României, abandonând orice sentiment al interesului românesc, a acceptat să i se supună. Anume, i s-a cerut lui I.G.Duca să accepte încetăţenirea în România a 300.000 (trei sute de mii) de evrei din Germania şi Polonia. (După alte informaţii, ar fi fost vorba de 60.000 de familii de evrei, ceea ce nu schimbă propriu-zis datele problemei.) Adăugaţi la ceilalţi evrei aflaţi deja în România, unii cu forme legale, alţii clandestini, evreii din România ar fi ajuns să depăşească un milion şi jumătate, devenind, practic, cea mai numeroasă minoritate etnică din România.

Avea oare I.G.Duca dreptul să decidă de unul singur într-o asemenea chestiune?

Îmi pun această întrebare şi apelez şi la cititorii acestor rânduri, să şi-o pună şi ei. Repet, ne aflăm în luna decembrie 1933, vreme de pace, nu existau nicăieri persecuţii anti-evreieşti, astfel că este greu de înţeles ce răspuns ar fi dat cineva la întrebarea de ce? De ce să se producă un asemenea exod, din Polonia în România, un exod de dimensiuni superioare celui biblic?! Explicaţii oficiale nu s-au dat, dar chiar şi dacă ar fi existat aceste justificări, cine ar fi împiedicat apariţia altor explicaţii, a altor „scenarii”? Un astfel de scenariu, care a circulat mult în perioada interbelică, este acela potrivit căruia comunitatea evreiască, preocupată ─ după părerea mea, în mod firesc, de constituirea unui stat Israel, cu un teritoriu propriu, ar fi vizat, ca teritoriu al acestui stat, o parte din teritoriul românesc! Doctorul Şerban Milcoveanu, o persoană în general foarte informată, este convins că această variantă („asul din mânecă”!) nu a fost nici azi abandonată, rămânând în calculele pe care şi le fac liderii şi strategii evreimii mondiale.

La acea dată, în 1933, acest plan, al cărui susţinător tenace fusese vestitul ministru francez Adolphe Crémieux (1796-1880), avea o vechime de aproape un secol! Aşa se explică, susţin unii, presiunile făcute asupra României şi la Conferinţa internaţională de la Berlin (1878), şi la Paris (după primul război mondial), pentru ca România să accepte încetăţenirea necondiţionată a oricărui evreu care ar fi vrut să se stabilească în România. Deja însă, pe căi legale sau altminteri, în România de după 1830 s-au scurs importante efective umane evreieşti, din Rusia şi Polonia îndeosebi, al căror număr ameninţa să pună în cumpănă caracterul românesc al unor importante suprafeţe din teritoriul naţional. Oraşele moldoveneşti, în frunte cu Iaşii, erau deja locuite cam toate de o populaţie majoritar evreiască.

Cum pica în acest context intrarea în ţară a încă 300.000 de evrei, e uşor să ne imaginăm! Din păcate, singurii care au reacţionat (iar reacţia lor nu a imaginat cea mai fericită soluţie) au fost legionarii. Celelalte formaţiuni politice nu au avut nimic de obiectat. Din partea legionarilor, generalul Cantacuzino-Grănicerul i-a făcut o vizită primului ministru acasă şi, în virtutea faptului că se cunoşteau şi se preţuiau dintotdeauna, generalul legionar l-a avertizat: „Ghiţă, să ştii că dacă semnezi intrarea în ţară a 300.000 de evrei, băieţii (adică legionarii – n.n.) te împuşcă!” Generalul, aşadar, nu s-a plâns de nedreptatea care li se făcea legionarilor prin desfiinţarea partidului lor, împiedicându-i să se prezinte la alegerile de peste câteva zile. Ci i-a făcut lui Duca o cerere pe care ar fi trebuit s-o susţină şi celelalte partide, căci intrarea a 300.000 de alogeni, indiferent de naţionalitatea acestora, era o măsură inacceptabilă în numele celor mai elementare interese naţionale. În contextul zvonurilor, temerilor că există planuri şi proiecte care vizează şi visează ca noul Ierusalim, adică noua patrie a evreilor, să fie instalat în teritoriul românesc (se pare că Moldova, cu Basarabia împreună, era cea mai râvnită), acceptarea de către I.G.Duca a intrării în Ţară a celor 300.000 de evrei nu putea să nu alarmeze pe orice român conştient de ce se întâmplă în jurul său.

Aceste detalii ale întrevederii I.G.Duca ─ g-ral Cantacuzino, care confirmă întru totul cele povestite de Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, le-am aflat de la Constantin (Titi) Boceanu, magistrat ireproşabil şi mare boier mehedinţean, care frecventa aceleaşi saloane ale high-life-ului dâmboviţean ca şi cei doi mai sus pomeniţi. Sora lui I.G.Duca i-a reprodus lui Constantin Boceanu şi cuvintele pe care le-a rostit I.G.Duca, întors acasă, după ce a semnat pentru încetăţenirea celor 300.000 de evrei: „Mi-am semnat condamnarea la moarte!”

E cumplit şi naşte o mulţime de întrebări faptul că I.G.Duca a semnat acea convenţie (sau ce-o fi fost), ştiind bine ce i se va întâmpla şi, mai ales, ştiind bine cât rău aduce astfel Ţării şi Neamului său. Şi, iarăşi, de ce? De ce a semnat I.G.Duca? Singurul răspuns plauzibil rămâne acela că I.G.Duca îşi asumase anumite obligaţii de supunere şi ascultare necondiţionată, pe care nu era chip să le încalce. Şi nu le-a încălcat, deşi ştia bine ce va urma! Deşi, cum ţine să precizeze dl.dr.Şerban Milcoveanu în orice discuţie asupra chestiunii, I.G.Duca era, în fapt, un patriot, un om voitor de bine pentru Ţară. Din păcate, pentru a face carieră politică şi, poate, chiar cu gândul de a se face mai util neamului său, I.G.Duca acceptase servituţi care, numai prin jocul hazardului, l-au pus în situaţia tragică de a-şi respecta angajamentele cu preţul unor mari prejudicii aduse neamului, societăţii româneşti!

Ce a urmat?

Poate că pentru a înţelege ce a urmat mai e de luat în seamă şi un mic detaliu, mic dar teribil de dureros: în perioada interbelică, autorităţile greceşti au înteţit măsurile de intimidare a aromânilor din Grecia, pentru a-i împiedica să-şi mai afirme conştiinţa etnică românească. Grecii s-au arătat intoleranţi cu aromânii care se considerau români, nu greci. Drept care au decis ca aromânii care se declară români să fie alungaţi din gospodăriile lor şi expulzaţi în România, obligându-i astfel pe aromânii care, în mod cu totul firesc, doreau să trăiască mai departe în satele şi gospodăriile pe care le avea din moşi-strămoşi, să se declare greci şi să părăsească gândul că ar fi altceva! (Situaţie care se menţine şi azi, în plină epocă a respectului pentru drepturile omului!) În aceste condiţii, câteva sute de familii de aromâni nu au pregetat să-şi afirme totuşi identitatea românească! („Aromânii sunt români absoluţi!”, avea mereu s-o spună Petre Ţuţea cu gândul la camarazii săi de regim penitenciar.) Şi să accepte preţul dureros al acestei identităţi: alungarea din casa părintească, expulzarea din Grecia! Expulzarea, fireşte, în România. Numai că pentru a se produce această expulzare mai era nevoie ca autorităţile româneşti să-i accepte pe acei bravi compatrioţi. Ceea ce guvernul român întârzia s-o facă!! Astfel că bieţii aromâni, care acceptaseră expulzarea, evacuarea din gospodăriile lor, trăiau acum sub cerul liber, în portul Salonic, aşteptând ca guvernul liberal al lui I.G.Duca să accepte repatrierea lor! Şi aşteptau de câteva luni de zile, în bătaia soarelui şi a ploii, dar mai ales în bătaia de joc a palicarilor greci, a presei greceşti, bucuroasă să constate şi să comenteze indiferenţa guvernului de la Bucureşti, care dovedea astfel că românii nu-i recunosc drept români pe aromânii, pe vlahii din Grecia! Căci ce altceva putea să însemne atitudinea guvernului? … Atitudine care explică, probabil, faptul că doi din cei trei nicadori erau aromâni: Belimace şi Caranica.

În acest context, gestul lui I.G.Duca, de a accepta intrarea în România a câteva sute de mii de străini, de alogeni, dar nu şi a câteva sute de români, devenea strident de antiromânesc! Îndeosebi pentru tinerii aromâni din Mişcarea Legionară!…

Faţă de un comportament atât de aberant al autorităţilor, ce se putea face pentru a-i pune capăt sau pentru a-l împiedica să-şi producă efectele?

Trebuie spus foarte limpede că pe cale legală nu se putea face nimic! În termenii statului de drept, cum am zice noi azi, nimic nu putea împiedica punerea în fapt a hârtiilor semnate de primul ministru. Oligarhia politică (rege şi parlament) era, în cea mai mare parte, legată prin aceleaşi servituţi care aveau să-i fie fatale lui I.G.Duca. Pe cât era această clasă politică de incapabilă de a sesiza pericolul şi de a i se opune, pe atât era de evident şi de inacceptabil acest pericol pentru membrii Mişcării Legionare. De unde le venea acestor tineri luciditatea, capacitatea de a înţelege numai ei corect situaţia în care se afla Ţara? Cred că din cel puţin două surse: (1) inteligenţa şi competenţa intelectuală profesională (legionarii, cu mici excepţii, au reprezentat elita generaţiei lor) şi (2) autenticitatea şi profunzimea sentimentului patriotic, naţionalist, a instinctului naţional de apărare.

Istoria Mişcării Legionare este istoria confruntării spiritului cavaleresc al legionarilor cu spiritul mercantil, tranzacţionist, al politicienilor. Dacă a fost ceva care a dat, prin contrast, un contur precis spiritului legionar, cultului pe care aceştia l-au avut pentru onoare, pentru datoriile cu care te încarcă condiţia de om, de român, apoi acest ceva a fost însuşi politicianismul epocii, contextul politic în care au evoluat legionarii. Acest politicianism, în termeni mai exacţi corupţia şi iresponsabilitatea clasei politice, îşi crease un instrument juridic infailibil, care permitea fel şi fel de stratageme avocăţeşti prin care delapidatorii bunului public, vânzătorii de ţară, să nu ajungă niciodată după gratii. Ce trăim noi azi seamănă destul de bine cu ce se întâmpla în România anilor ’30. Numai că atunci era mai evident pericolul din afară, al dezagregării României Mari. Acest pericol nu aş zice că azi este mai mic sau că nu există! Dimpotrivă! Este poate mai mare ca-n anii ’30, dar este mult mai discret, mai bine disimulat sub felurite lozinci şi structuri europenizante, uzând de arme mai eficiente decât cele aflate în dotarea armatelor, cum ar fi arma financiară sau arma psihologică! Aceasta din urmă având ca principal obiectiv şi pe acesta: să împiedice societatea românească de a recupera la parametrii ei reali prestaţia Mişcării Legionare pe plan istoric, al istoriei naţionale şi universale!

Aşadar, cam acestea au fost împrejurările în care trei tineri legionari şi-au asumat datoria de a face tot ce puteau ei face în situaţia dată. După inima lor, nu puteau sta nicicum indiferenţi, nepăsători, inactivi. Iar după mintea lor, maximum de eficienţă au gândit că l-ar putea avea execuţia exemplară a premierului care greşise atât de grav faţă de Ţară şi Neam. Un asasinat care să aibă valoarea unei execuţii exemplare, exemplară pentru ceilalţi politicieni, prin care aceştia, rămânând în viaţă şi în activitatea politică, să priceapă că nu mai pot conta pe corupţia din justiţie, pe caracterul acesteia atât de părtinitor faţă de magnaţii zilei! Să afle deci că a apărut în România o justiţie pe care n-o mai poţi sfida la nesfârşit, speculând fie slăbiciunile şi portiţele de scăpare oferite de lege celor cu mulţi bani, fie dând obol corupţiei şi ticăloşiei magistraţilor.

Celor trei tineri, ulterior supranumiţi nicadori, le-a fost uşor să-l împuşte pe I.G.Duca, la Sinaia, pe peronul gării. Duca era fără gardă de corp, iar poliţistul gării n-a intervenit nici măcar după săvârşirea atentatului. Până aici nimic extraordinar. Partea de „noutate” ─ ca să zic aşa fără să par prea cinic, elementul fantastic pe plan comportamental al nicadorilor, se manifestă, se produce după actul tragic şi propriu-zis inuman al asasinării lui Duca. Un asasinat rămâne totuşi un asasinat!… Numai că de data asta, după asasinat, asasinii nu se mai comportă deloc ca nişte criminali, ca nişte oameni fără de lege. Deşi ei puteau să fugă, să se facă nevăzuţi şi să scape de pedeapsă (sau măcar să încerce, instinctiv, s-o facă), cei trei nici nu se gândesc la aşa ceva! Ei au în cap cu totul altceva decât să scape! Să fugă!

Ci, după ce Duca se prăbuşeşte mort, făptuitorii pleacă în căutarea autorităţilor absente şi care întârziau să apară, pentru a se preda! După versiunea auzită de la dr. Şerban Milcoveanu, mai recentă şi mai proaspătă în mintea mea, cel care slobozise din revolver gloanţele ucigaşe a aruncat imediat arma, a ridicat mâinile în sus şi a pornit spre postul de poliţie să se predea. Se pare că nu l-a găsit imediat pe şeful de post!… Ceilalţi doi camarazi, care îl însoţiseră neînarmaţi, au luat trenul până la Bucureşti, unde s-au predat şi au cerut de la bun început, şi până s-a dat sentinţa de condamnare, să fie consideraţi la fel de vinovaţi ca şi camaradul care apăsase pe trăgaciul revolverului.

Este greu de reconstituit ce a fost în mintea celor trei feciori. (Este sarcina scriitorilor români să reconstituie aceste gânduri, în cele douăzeci de romane, cinci piese şi zece filme pe acest subiect, cu care scriitorii români sunt datori, în momentul de faţă, faţă de publicul cititor românesc. N-avem o literatură despre acest moment de istorie românească, atât de dramatic şi atât de nepereche! Avem în schimb zeci, sute de romane, piese de teatru şi filme despre eroii ilegalişti, inventaţi şi ireali, expresie a unei prostituţii în masă a intelighenţiei româneşti!… Să fim atât de inconştienţi în continuare şi să credem că pentru atâta ticăloşie nu ne va bate odată şi odată mult prea îndurătorul Dumnezeu?!)

Dar este uşor de înţeles, de reconstituit ce s-a petrecut în mintea celor care se ştiuseră până atunci în siguranţă, la adăpost de vreo pedeapsă pentru ticăloşiile şi matrapazlâcurile cu care se ştiau vinovaţi faţă de Ţară. Te poţi apăra de cineva care ar încerca să te ucidă, nu e nici o problemă să-l împiedici, dacă ştii că insul va căuta un prilej favorabil ca după săvârşirea omorului să poată dispărea nevăzut sau măcar neidentificat. Greu nu e să-l ucizi pe cel vizat, ci greu este să scapi după. Şi nu e greu să-ţi dai seama că orice plan de a asasina pe cineva se amână, uneori sine die, până se iveşte împrejurarea care să favorizeze, după producerea asasinatului, fuga de la faţa locului! Orice asasin „normal” asta urmăreşte: să scape după săvârşirea crimei!

Iată însă că unii nu vor, nu ţin neapărat să scape! Pe aceştia, practic, nu-i poţi împiedica să-şi ducă la capăt funestul angajament. Pe indivizi ca Princip Gavrilo, asasinul de la Sarajevo, care a declanşat astfel primul război mondial, fără să-i pese de ceea ce se va întâmpla cu el după săvârşirea crimei, nu-i poţi opri. Princip s-a comportat oarecum ca un kamikadze! Nicadorii au mers însă cu un pas mai departe! Exact ca şi camarazii lor care, câţiva ani mai târziu, îl vor împuşca pedepsitor pe un alt prim-ministru român, Armand Călinescu: după săvârşirea asasinatului puteau şi ei să dispară de la locul faptei şi să rămână sau să încerce să rămână neştiuţi de nimeni, să scape aşadar cu viaţă, în libertate! Se aflau doar la vârsta când viaţa şi libertatea îţi sunt mai dragi ca orice!… Nicadorii însă aveau ceva la care ţineau totuşi mai mult decât la viaţă şi la libertate! Acel ceva îi împinsese la gestul oribil al crimei! Şi acel ceva, în autenticitatea sa, nu putea fi afirmat, nu era propriu-zis real decât dacă după asasinat nicadorii rămâneau la locul faptei, asumându-şi-o în toată libertatea de a o face sau nu, acceptând consecinţele legii, semn că respectă legea şi legalitatea, dar în acelaşi timp o găsesc lacunară sau neputincioasă faţă de crimele altora! Ale celui ucis îndeosebi!

Evident, dacă I.G.Duca ar fi fost însoţit de o gardă de corp, asta nu i-ar fi împiedicat pe nicadori să acţioneze, iar după asasinat lucrurile s-ar fi desfăşurat „normal”, adică cei trei tineri naţionalişti ar fi fost imobilizaţi sau împuşcaţi şi ei de către membrii gărzii de corp, iar asasinarea lui I.G.Duca ar fi rămas o mizerie în plus în cartea noastră de istorie. Întâmplarea „fericită” (sic!) că Duca nu era însoţit, ceea ce crea ocazia unui asasinat ai cărui autori să scape neprinşi şi nepedepsiţi, face ca gestul nicadorilor să se salveze, să se ofere posterităţii în toată tragica sa splendoare.

Această splendoare, Petre Ţuţea şi Simion Ghinea m-au ajutat s-o pricep, s-o resimt, s-o înţeleg ca mod de comportament civic absolut, mai presus de care este greu de imaginat un alt fel de a te jertfi pentru legea supremă: salus reipublicae. „Salvarea Ţării, a Neamului, este legea cea mai presus de toate legile: suprema lex.” Nicadorii nu au încălcat această lege, ci, dimpotrivă, i s-au supus fără preget!

Salus reipublicae suprema lex… Această lege o nesocotise I.G.Duca, iar codul penal şi practica judiciară îl lăsau nepedepsit pe infractor. Pe I.G.Duca şi pe alţii care ştiau bine că săvârşiseră mari ticăloşii pentru care însă nu aveau niciodată să plătească în faţa instanţelor atât de corupte ale României interbelice. Dar iată că apare o instanţă nouă, insensibilă la subtilităţile avocăţeşti şi la forţa banului de a corupe pe oricine. O instanţă care face, din interesul naţional, principiul suprem al justiţiei! O instanţă care nu confundă justiţia cu legalitatea! Care nu recunoaşte legile măsluite, gândite pentru folosul marilor vânzători de Ţară. Această justiţie a acţionat prima oară prin nicadori şi apariţia ei e uşor de imaginat ce reacţie a stârnit în clasa politică a profitorilor de pe urma celor mulţi şi prea buni şi prea blânzi, şi uşor de prostit nu pentru că ar fi proşti, ci pentru că sunt capabili să vadă, chiar şi-n ticăloşia şi nedreptatea cea mai mare, voia Domnului. Facă-se!

Cu aceeaşi credinţă în Dumnezeu, legionarii au mers şi ei după pilda cristică, a Celui Ce a propovăduit învăţătura iubirii împinsă până la gestul paradoxal de a-i oferi celui ce te-a pălmuit o dată şi celălalt obraz! Numai că acelaşi Iisus ne-a învăţat că sunt momente când trebuie să mai pui mâna şi pe biciul pedepsitor, nu pentru a te apăra pe tine, fiinţă trecătoare, individ sortit unei existenţe efemere, ci ca să te pui stavilă când celălalt atentează la veşnicia neamului tău, la integritatea comunităţii în care te-ai născut şi care ţi-a dat identitate în faţa lui Dumnezeu! Ca să-i aperi pe ai tăi!…

Da, întorci şi celălalt obraz, dar numai dacă e vorba strict de obrazul tău, ca ins, ca persoană. Dar când cineva loveşte în obrazul neamului tău, atunci şi Iisus, şi Moise, şi oricine, toţi te învaţă la fel: să fii necruţător! Sub această boltă de semnificaţii se înscrie gestul nicadorilor şi, în mare, toate violenţele comise de legionari!

Nu am eu nici căderea şi nici posibilitatea de a discuta asasinatul politic ca soluţie, soluţie pe care istoria a încercat-o în toate timpurile şi pe toate meridianele lumii. Asasinatul politic nu a fost inventat de legionari! Dar este evident că legionarii sunt acuzaţi pentru aceste asasinate cu o insistenţă şi o strategie a dezinformării atât de bine pusă la punct încât trebuie să ne întrebăm ce anume supără în mod specific şi pe cine supără faptul că legionarii, pe parcursul a mai puţin de 20 de ani, până în septembrie 1940, când ajung ei la guvernare, săvârşiseră câteva asasinate (Manciu, Duca, Stelescu, Armand Călinescu şi … cam „atât”), iar împotriva lor autorităţile, subliniez: autorităţile, ocolind legea, încălcând-o chiar, uciseseră cu de la sine voie, a regelui şi a zbirilor poliţiei şi din guvern, uciseseră peste 300 (trei sute) de tineri care, ca persoană, ca individ, nu săvârşiseră nici o infracţiune, nici o fărădelege. Se uită lucrul acesta sau este complet necunoscut de cei care îi consideră mai departe pe legionari nişte asasini prin excelenţă, adică prin mentalitate şi prin program politic.

Mai sunt oare legionarii, la acest „scor” atât de categoric, 300-4, mai sunt ei asasinii sângeroşi şi bezmetici pe care ni-i prezintă fel şi fel de istorici şi publicişti care uită cu consecvenţa cea mai stranie să amintească circumstanţele, atât de favorabile legionarilor, în care aceştia s-au simţit obligaţi să recurgă la forma supremă de apărare?! Căci legionarii aşa s-au simţit şi aşa au şi fost atunci când au ridicat braţul pedepsitor: în legitimă apărare. Dar nu în apărarea propriei persoane, ci în apărarea Neamului!

De ce atâta minciună şi atâta propagandă de discreditare şi calomniere a legionarilor? Bănuiala mea este că legionarii, prin modelul lor de comportament, prin tezele şi principiile activismului lor politic, găsiseră o formulă viabilă, poate că cea mai bună din câte s-au încercat până azi, o formulă prin care spiritul vechi, cavaleresc, al cultului pentru virtuţile vitejeşti, pentru onoarea şi demnitatea cu care intri în luptă, al respectului pentru adversarul înfrânt, se arăta mult mai atrăgător pentru tineretul României (mâine pentru tineretul Lumii!), mai atrăgător decât noua religie a Banului, a drepturilor omului, a democraţiei mincinoase, a spiritului levantin mercantil pentru care orice valoare umană se poate echivala într-un număr mai mic sau mai mare de arginţi!

Nicadorii, în mod deosebit, au găsit cum să dea peste cap întregul sistem de apărare pe care şi l-au creat, prin minciună şi înşelătorie, adversarii lor, sistem de apărare care a transformat democraţia, ca sistem politic, şi justiţia, ca instituţie, le-a transformat în prestatori de servicii pentru caracatiţa mondială a corupţiei, infiltrată până la cel mai mărunt funcţionar de stat. La toate nivelurile posibile, corupţia era şi este protejată prin justiţia statului de drept şi prin sistemul parlamentar democratic, care a scornit legile strâmbe ale acestei lumi exasperante pentru orice suflet cinstit, însetat de dreptate! Căci, da, se mai nasc şi astfel de suflete! Meciul e departe de a se fi încheiat în favoarea celor ce se nasc fără suflet ori şi-l pierd în confruntarea cu nenumăratele ispite ale păcatului.

Nicadorii, din toată istoria lumii, reprezintă modelul cel mai eficient şi deci cel mai periculos pentru cei care se ocupă cu stricarea vieţii pe pământ, cu denaturarea până la depravare a fiinţei umane. Modelul cel mai eficient al acţiunii individuale justiţiare! Mai presus de încrâncenarea unui kamikadze, nicadorul face din asasinatul politic o demonstraţie de spirit justiţiar absolut. (Nu insist, las altora să descifreze întregul evantai, atât de bogat, al semnificaţiilor morale pe care le stârneşte în mintea noastră gestul, modelul nicadorilor.)

Conchid doar: în istoria asasinatului politic, soluţie cu care în zadar ne vom declara noi în dezacord, căci nu prin dezacordul nostru îl vom curma, în această sumbră istorie a crimei din raţiuni politice, nicadorii reprezintă cazul cel mai „curat”, aproape angelic (sic!), întrunind o serie de circumstanţe care nu numai că atenuează din vinovăţia făptuitorilor, dar îi şi înnobilează pe aceştia. În definiţia nicadorilor, genul proxim este modelul kamikadze, iar diferenţa specifică este aceea că nicadorii, după ce şi-au atins ţinta, rămân în viaţă şi în libertate, dar se predau autorităţilor, ştiind bine ce-i aşteaptă: moartea. O aleg însă de dragul semnificaţiei pe care, în felul acesta, suntem obligaţi să o dăm gestului lor: gest justiţiar, prin care Dumnezeu se rosteşte asupra celor omeneşti! Gest născut din credinţa în dreptate şi adevăr! Gest născut din dragostea pentru ceilalţi! Gest de martir, de martir care alege martirajul pentru a-i întări pe ceilalţi în credinţa lor că onoarea şi demnitatea sunt virtuţile prin care merităm să ne considerăm plăsmuiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!

Cel puţin la fel de elocvent este şi gestul „decemvirilor”, al celor zece tineri legionari care, în iulie 1936, îl ucid pe Mihail Stelescu, comandant legionar, exclus din Mişcare, printre altele şi pentru tentativa de a-l asasina pe Corneliu Zelea Codreanu, prin otrăvire. Recidivând, Mihail Stelescu este pedepsit „exemplar”, ca trădător al camarazilor săi, al camaraderiei, al înaltelor idealuri care îi adunase laolaltă. Asasinii propriu-zişi au fost numai doi, dar ceilalţi opt şi-au asumat aceeaşi responsabilitate tocmai pentru a se înţelege că nu e vorba de o crimă, de un asasinat, nici măcar unul ritual, ci de o „atitudine” morală faţă de actul, mai grav decât orice asasinat, al trădării. Cei zece, care făcuseră parte din acelaşi cuib legionar cu trădătorul Mihail Stelescu, ştiau bine că vor fi condamnaţi la închisoarea pe viaţă, dar n-au pregetat să meargă să se predea la poliţie, deşi erau, practic, nevinovaţi.

Aidoma au procedat şi legionarii care, în septembrie 1939 l-au „executat” pe Armand Călinescu, prim-ministrul asasin, care avea pe conştiinţă viaţa (şi tinereţea) Căpitanului, a nicadorilor şi a decemvirilor, ucişi prin ştrangulare de gardienii care îi păzeau. Grupul de legionari condus de avocatul Miti Dumitrescu au procedat şi ei la fel, predându-se autorităţilor după săvârşirea asasinatului pedepsitor, justiţiar.

Şi decemvirii şi grupul Miti Dumitrescu, sunt deopotrivă de nicadori ca şi primii nicadori, cei din decembrie 1933.

Posteritatea românească nu s-a învrednicit să descifreze semnificaţiile modelului de comportament pe care l-au imaginat nicadorii. Nici nu e de mirare! Eternitatea nicadorilor e abia la început! Eternitatea, în care s-au înscris nicadorii, nu se termină odată cu cei care au minţit şi vor minţi mai departe despre nicadori, despre legionari! Numărul mincinoşilor, slavă Domnului, este tot mai mic!… Iar al „nostru”, har Domnului, va creşte, dând înţeles, semnificaţie, nu numai gestului nicadorilor, ci şi trecătoarelor noastre vieţi!

Şi o ultimă precizare: cuvântul nicador s-a născut în mediile legionare, prin combinarea primelor silabe din numele celor trei nicadori din decembrie 1933: Nicolae Constantinescu, Caranica Ion, Doru Belimace. Nicadorii din iulie 1936 s-au numit: Ion Caratănase, Iosif Botânzan, Ştefan Curcă, Ion Atanasiu, Bogdan Gavrilă, I.G.State, Ion Pele, Radu Vlad, I.Trandafir şi Ştefan Georgescu.

Nicadorii din septembrie 1939 se numeau: Miti Dumitrescu, Gigi Paraschivescu, Marin Stănciulescu, Nelu Moldoveanu, Ion Vasiliu, Traian Popescu-Puiu, Cezar Popescu, Ovidiu Isaiia, Jean Ionescu.

Tuturor, plecăciune.

Dumnezeu să-i ierte!

P.S. Şi o ultimă întrebare: asasinatele din noiembrie 1940 pot fi revendicate în numele modelului nicador? În mod sigur, asasinii lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu nu au procedat ca nişte nicadori, ca nişte legionari, ci ca nişte ucigaşi plătiţi. De aceea Traian Boieru şi echipa sa au fost excluşi din Mişcarea Legionară. Motiv în plus ca să părăsim pentru totdeauna formula „legionarii i-au asasinat pe Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu”. Este o formulă complet greşită.

ION COJA