Studii Iudaice Avansate (I): „Israel“ nu însemna „Cel Care Se Luptă Cu Dumnezeu“

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Mai 21, 2023

Studii Iudaice Avansate 

Vă prezint două comentarii de la care avem ce învăță:

„Israel“ nu însemna „CelCareSeLuptaCuDumnezeu“

Comentariu iscălit de Cornel-Dan Niculae la articolul Ministerul chinez de Externe este îngrijorat de ARMAMENTUL BIOLOGIC cu care Jidănimea Mondială plănuiește exterminarea popoarelor ariene din Europa

„Israel“ nu însemna „CelCareSeLuptaCuDumnezeu“. Aceasta este invenţia leviţilor care au scris Tora / Pentatuahul în jurul anului 458 înainte de Hristos, invenţie preluată mai târziu şi de rabinii talmudişti şi de sionişti.

La vremea când a fost redactată Cartea Facerii (Geneza), de exemplu, după anul 450 înainte de Hristos, la foarte mult timp după evenimentele descrise, Iacob trăind cu aproape 1500 de ani înainte, numele Yīsrāʾēl era deja binecunoscut şi răspândit la mai multe popoare, aşa că şi semantica numelui preferată de cărturari, farisei şi rabini, ce asociază numele Israel cu śarah, ca luptă cu Dumnezeu, are şanse mici să fie originală, căci diferă de ceea ce se ştia şi a fost restabilit şi de părinţii creştinismului, deşi mulţi din popii şi teologii creştini de azi sunt ignoranţi.

Cine spune că „Israel“ se referă la „poporul ales de Dumnezeu“, israelit sau evreu, sau orice altceva, pentru favorizarea acestuia împotriva altora, nu cunoaşte sau nu respectă rădăcinile cuvântului, explicat de părinţii creştini în mod corect chiar şi etimologic.

În realitate, fiii lui Israel nu au ştiut niciodată de vreo „înţelegere“ dintre Dumnezeu şi Israel aşa cum aceasta a fost redactată de leviţii iudaici în jurul anului 458 î.Hr. Acest fapt este expus şi demonstrat, preluând chiar din studiile unor savanţi evrei, de către Douglas Reed în „Controversa Sionului“:

«Înainte de această dată, nu a existat nimic scris, iar religia consta doar din folclor oral. Fragmentele ce au supravieţuit din acel folclor arată că israeliţii nu aveau o credinţă sângeroasă şi ucigaşă ca „a lui Iehova“. Tradiţia lor era că Moise, a cărui legendă seamănă cu a regelui Sargon al Babiloniei care l-a precedat cu o mie sau două de ani, s-a întors de pe munte cu tablele legii cunoscute ca „cele zece porunci“, care seamănă mult cu coduri mai vechi, ale egiptenilor, babilonienilor şi asirienilor. Israeliţii din antichitate s-au contopit cu celelalte popoare antice contemporane lor, cu a căror religie aveau multe asemănări.

Numele lor şi numele lui Moise au fost însă preluate de leviţii iudaici, care au transformat ideea unui Dumnezeu unic al întregii omeniri într-o doctrină de segregare, de ură de rasă, de masacre în numele religiei şi de „răzbunare“ împinsă la infinit. Citind cu atenţie Vechiul Testament, se poate vedea cum au rescris leviţii legendele anterioare. Deşi Moise, mai întâi, vine şi dă cele zece porunci de cinste şi bunătate şi respect pentru aproapele , apoi, însă, povestea lui continuă cu genocid şi masacre pe scară largă a oamenilor nevinovaţi pe care îi întâlneau iudaicii în migraţiile lor.

Iehova zicea mai întâi, în Biblie: „să nu ucizi“, iar apoi ordonă uciderea tuturor triburilor învecinate, cruţând doar fecioarele pentru a le lua sclave? Rescriind legendele şi transformându-le într-un program politic şi militar ce acţionează şi astăzi, leviţii au inventat multe episoade istorice despre care chiar cărturarii sionişti sunt de acord că nu au avut loc, ca de exemplu: robia în Egipt, trecerea Mării Roşii şi toate poveştile legate de Egipt.

………

Rescriind „legea“, leviţii au produs în Deuteronomul o lege total opusă celor zece porunci pe care legenda zice ca le-a primit Moise de la Dumnezeu. Erudiţii sionişti declară că ei aveau dreptul de a „face faţă condiţiilor existenţei în continuă schimbare în spiritul învăţăturilor tradiţionale“ (dr. Joseph Kastein). Leviţii justifică dreptul lor de a rescrie şi de a tot modifica textul legii după bunul lor plac printr-o pretinsă poruncă a lui Iehova, pe care i-ar fi dat-o lui Moise personal, atunci când i-a dezvăluit o Torah secretă numai lui: de a nu scrie niciodată această lege şi de a o transmite numai oral celor iniţiati, „căci – zice Talmudul, în viziunea doctorului Funk -, Iehova a prevăzut că într-o zi goimii [ne-evreii] vor citi Torah şi vor pretinde că sunt şi ei fiii lui Dumnezeu, dar nu va fi aşa, căci D-zeu îi va respinge pe cei care nu cunosc învăţătura secretă orală“»

—–

Deşi vechii cărturari evrei din Iudeea, ca şi israelienii de azi, zic că Israel înseamnă „Care luptă cu Dumnezeu“, cu mai târziul înţeles politic adăugat de „Popor ales de Dumnezeu“, în textele evreiești și creștine din aria greco-egipteană din timpul celui de-al Doilea Templu evreiesc (516 ani înainte de Hristos – anul 70 după Hristos) și de după aceasta, numele era înțeles ca însemnând „un om care îl vede pe Dumnezeu“, din ʾyš / om + rʾh / a vedea + ʾEl / Dumnezeu (cf. „The Old Testament pseudepigraph“, sursă serioasă de referinţă, editor James H Charlesworth).

Deci chiar atunci când evreii înşişi ştiau că Israel înseamnă „Cel care îl vede pe Dumnezeu“, scribii Torei dădeau cuvântului, de la ei putere – fabricând astfel şi un mit politic naţional -, sensul de „Cel care se luptă cu Dumnezeu“ (învingându-L), înţeles până azi ca „Cel care l-a învins pe Dumnezeu“.

Alt sens asemănător al cuvântului Israel, în nota aroganţei iudaice ce pretinde o luptă sau o înregimentare a lui Dumnezeu pentru cauza iudaică, a fost avansat în 2015 de ziarul israelian Haaretz, care concluziona în articolul „De ce este Israel numit Israel?“ („Why is Israel called Israel“) că înţelesul corect ar fi cel pe care „însăși Geneza îl sugerează“, căci ar fi vorba de „verbul isra“, care ar însemna „a lupta“. „Dar nu Iacov este cel care se luptă, ci Dumnezeu, şi atunci «Israel» înseamnă «Dumnezeu va lupta»“ (pentru poporul lui Iacob), zice politologul Elon Gilad de la Haaretz.

Dar că „isra“ ar fi un vechi verb pentru „a lupta“ este o „găselniţă“ politică israeliană, căci isra e, cum s-a văzut, compus dinʾyš (om) şi rʾh (a vedea).

Astfel spuneau şi părinţii creştini şi creştinii autentici din primele secole, în sensul original al cuvintelor ce compun numele. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „ Dumnezeu l-a învățat pe acest om bun [pe Iacob] prin impunerea numelui [Israel]… de care i s-a permis să se țină. Amintiți-vă că textul spune: «Nu vei mai fi numit Iacov, ci Israel». Acum Israel înseamnă «a-L vedea pe Dumnezeu». «Deoarece ai privilegiul să-L vezi pe Dumnezeu, în măsura în care este posibil ca o ființă umană să-l vadă, de aceea îți dau și acest nume, pentru ca pe viitor să fie clar pentru toată lumea că ți s-a acordat o viziune».“

Iar marele sfânt Augustin (episcopul Augustin de Hipon, renumit filosof şi teolog, totodată) spunea că „Acest înger prezintă în mod evident un tip de Hristos. Căci faptul că Iacov «l-a biruit» (îngerul fiind, desigur, un învins de bunăvoie pentru a simboliza sensul ascuns) reprezintă pasiunea lui Hristos, în care evreii au părut să învingă asupra lui… Darea numelui era binecuvântarea, căci «Israel» înseamnă „a-l vedea pe Dumnezeu”, iar viziunea lui Dumnezeu va fi răsplata tuturor sfinților de la sfârșitul lumii…“.

( https://catenabible.com/gn/32/28 )

.

Voi fi poate mult mai explicit altădată, căci e multă sminteală, precum se vede şi aici. Sunt chiar şi „teologi creştini“ de la noi (cu studiile la „fără frecvenţă“, probabil, sau cu diplome nemeritate), care bat câmpii în mod necreştin şi promovează viziunea iudaico-levitico-talmudică şi asupra creştinismului, iudaizându-l că doar atât îi duce mintea, opunându-se astfel chiar şi sfinţilor părinţi ai creştinismului, precum sfântul Augustin sau sfântul Ioan Gură de Aur.

“Iudaizarea creştinismului” au început-o de ceva vreme chiar iudaicii, în batjocură, înşelându-i pe naivi.

***

Comentariul de mai sus a primit un răspuns de la TOMA DAC-VINO, în cele ce urmează:

Meni, meni, tekel parsim

Foarte profundă, instructivă și convingătoare lectura biblică a lui CDN. Va trebui să recitim întregul Pentateuh, în lumina clarificărilor lui CDN, pe de o parte, dar și a rezultatelor, de ultimă oră, ale cercetării științifice endocrino-medicale.

Pe de altă parte, filosoful francez Roger Garaudy a scris o controversată carte despre Miturile fondatoare ale politicii israeliene (tradusă în română), despre care unii dintre apropiații și colaboratorii lui, de acum 30 de ani, spun că ea ar fi trebuit să se numească MITURILE FONDATOARE ALE LUI ISRAEL… Alții dintre acești apropiați și colaboratori jură că pe pe prima copertă a cărții (la care Garaudy a renunțat în ultima clipă…, comunistul Garaudy, autor al unei cărți DANSER SA VIE, era și un fin cunoscător al Baletului iudeo-leninist, un pas înapoi, doi înainte…) lui Garaudy scria limpede și clar: ”MITURILE FONDATOARE ALE LUI ISRAEL, SAU MITURILE FONDATOARE ALE LUI IUDA?”.

Cu sau fără clarificările mitologico-ideologice (nu ”religioase”, pentru că de fapt e vorba de putere, de ideologia, de sminteala oamenilor) ale lui CDN, lectura biblică, cu capul limpede, arată că întreaga Thoră este o reușită tentativă ideologică, la capătul căreia regatul Israel (zece triburi) este pus cu botul pe labe, grație mercenarilor asirieni (722, era veche). Apoi, cam peste 140 de ani, vine rândul Iudeii (triburile Iuda și Benjamin), cucerită de Babilonieni, de unde bairamicul ”exil babilonian” terminat cu cucerirea Babilonului de către Perși (grație ”Coloanei a 5-a, iudaice) cu care ocazie, pe zidul sălii unde fictivul rege babilonian, Balthazar, chefuia folosind vesela ”sfântă” provenită din dărâmarea primului Templu, o mână bizară ar fi scris ”Meni, meni, tekel parsim”, lozincă tradusă de diverși comentatori prin ”Văzut, judecat, lichidat”…

Foarte ciudat, peste 24 de secole, pe zidul pivniței Casei Ipatiev, din Ecaterienburg, unde a fost măcelărită întreaga familie a ultimului țar rus (Nicolae al II-lea), în chiar noaptea teribilului asasinat colectiv, tot o mână bizară (altfel cum?) a scris același mesaj: ”Meni, meni, tekel Parsim”. La mai puțin de 20 de ani după asasinatul iudeo-bolșevic de la Ecaterienburg, scriitorul român Cezar Petrescu a scris o carte cu titlul Meni, meni, tekel parsim, gândind și el, ca mulți alții, că de la episoduil morții sau pedepsirii regelui babilonian Balthazar (care nu este atestat istoricește), la cel al morții și pedepsirii împăratului rus Nicolae al II-lea, istoria lumii s-ar fi desfășurat pe linia poveștii ideologice din cartea biblică a profetului Daniel.

Bineînțeles, lucrurile se complică cu turco-mongolii numiți Khazari și deveniți, după anul 740 (era noastră) Iudeo-Khazari (numiți și Jidani sau Jidovi), care astăzi formează cam 90-95 % din Jidănimea mondială, inclusiv din cetățenii actualului Stat Israel, care nu sunt, n-au fost și n-au cum să fie urmașii vechilor Iudei, expulzați din Iudeea desființată (și din Ierusalimul rebotezat Aelia Capitolina), în anii 131-132, de către Romani.

La această complicată poveste mitologică, ideologică, pseudo-religioasă, bine clarificată de către CDN (în aspectele ei biblice, de credincioșie și bigotism pseudo-religios) se adaugă vechea și încă permanenta ”tăiere împrejur de ziua a opta”, ce pare a fi un soi de operațiune magică și chirurgicală, prin care noul născut (de orice rasă, culoare sau religie ar fi fost părinții sau genitorii lui) devine pur și simplu ”iudeu”, ”jidan”, ”juif” , adică pur și simplu coborâtor sau descendent din spermatozoizii uitatului sau poate inexistentului păstor și proxenet Avram-Avraam, în al cărui ”SÂN” sinagoga, biserica, moscheia ar vrea să ne ”mântuiască” pe toți, iudei, creștini, musulmani, toți o apă și-un pământ, ”babilon”, ”melting pot”, ”rai”, ”paradis”, câini cu covrigi în coadă…

De mai mulți ani, pe situl nostru există cartea creștinului libanez, SAMI A. ALDEB ABU-SAHLIEH, TĂIEREA ÎMPREJUR – COMPLOTUL TĂCERII, care descifrează unele aspecte, dar încifrează enorm alte aspecte. Deși se ocupă exclusiv de ”tăierea împrejur”, specialistul libanez nu lămurește problema capitală: cum se face că tăierea prepuțului unui nou născut, exact în ziua a opta din viața lui (să zicem), cum se face că această tăiere a unui prepuț de nimica toată, cel puțin aparent, face din cel în cauză un Jidan?

Am putea spune că descendența din spermatozoizii lui Avram-Avraam și a ”avramiștilor”, de peste veacuri și milenii, n-are nicio importanță, cele spuse de Biblie, pe această temă, fiind vorbe de clacă, la mișto, la deruta proștilor, a credincișilor de profesie, care și-au abandonat judecata și se pierd în lozincile de pe ziduri, din Biblie și chiar din WC-urile publice, unde nu întâlnim lozinca ”Meni, meni, tekel parsim” ci pur și simplu cuvântul ”pulă”, uneori chiar expresia biblico-pedofilă ”mâncați-aș prepuțul, neamule” – care, bineînțeles, a fost mâncat, de către unii, de la tăierea lui Avram-Avraam încoace, până la inSula lui Jeffrey EPSTEIN, sacrificat ”ritual” sau ”ideologic”, într-o celebră închisoare din New Yorkul zilelor noastre.

Curioasă afacere, această tăiere împrejur de ziua a opta. Când tai degetul, o ureche sau scoți ochiul cuiva este vorba de o mutilare. Când tai piciorul cuiva îl ologești, când îi tai o mână îl faci ciung… Totuși când îi tai prepuțul îl faci Iudeu sau Jidan, indiferent de poporul sau seminția de origine a părinților, a genitorului lui. Altfel spus, aspectul tăierii, al extirpării sau eliminării de ziua a opta, a prepuțului, înseamnă nu numai a-i lua ceva copilului în cauză, ci și a-i da ”ceva” acestuia, a-l ”reprograma” cu un ”ceva” pe care el nu l-a cerut, de care habar n-are și de care nu va putea scăpa nicicum, orice ar face.

Povestea tăierii împrejur seamănă cu ”vaccinarea” ultimilor ani, ARN-m, invenție medicalo-diabolică prin care se modifică ADN-ul imprudentului, superficialului, credinciosului care s-a lăsat ”vaccinat” pentru ”doi mititei” și o bere, sau poate pentru binecuvântarea Preafericitului Patriarh, căruia unii îi poartă ”sâmbetele”… Normal! Suntem în plin bigotism iudaic. Creștinismul istoric n-a fost decât un ”fâs”, iubirea creștină n-a fost decât un moft, pe care cine, necine (nu vreau să zic Biserica) l-a transformat în ura fără limite de care suferă mai ales Occidentul ajuns muribund și neputincios…

Adesea, copilul tăiat împrejur abia cântărește două sau trei kilograme. Nu cantitatea de materie contează încă, ci altceva. În orice caz, există destulă materie, de plecare, pe care bază putem vorbi de un CONTINUU MATERIE SPIRIT ce cuprinde totul, văzutele, nevăzutele, făcutele, nefăcutele, totul.

+
+ +

 

Cheia științiifică a întregii chestiuni pare să se ascundă în spatele ultimelor cuceriri ale ENDOCRINO-PSIHOLOGIEI, nerecunoscută de medicina oficială, devenită la fel de bigotă ca Biblia iudeo-jidovească. Bineînțeles, ENDOCRINO-PSIHOLOGIA spulberă așa numitele NEUROȘTIINȚE actuale, care nu sunt altceva decât unul din multele bigotisme medicale, dacă nu chiar una dintre ultimele escrocherii ”medicale”, alături de pungășia vaccinală, de furatul diverselor proteze (stend-uri și altele, inclusiv dinții din gură. De ce nu și sângele, prepuțul, clitorisul, etc.)

Un lucru pare clar: TĂIEREA ÎMPREJUR ESTE UN MOMENT DECISIV ÎN CADRUL MARELUI CONTINUU MATERIE-SPIRIT, CARE ESTE ÎNTREG UNIVERSUL, ÎN FRUNTE CU DUMNEZEU SAU CUM OM NUMI PRINCIPIUL SAU FIINȚA DIN FRUNTEA LUI. Din această perspectivă trebuiesc căutate, inventariate, cântărite, judecate o mulțime de informații de tot felul: biblice, ideologico-religioase, idolatre, istorice, israelo-iudaice, creștino-musulmane, africano-tribale, medicalo-contemporane, pedofilo-pedocido-criminale, adrenochromice, cum pare să rezulte din descoperirea laboratoarelor secrete din Ukraina, China, Franța, Statele Unite, etc. Logica și cercetarea științifică a stabilit de mult principiul că filonul adevărului conduce obligatoriu la adevăr; filonul minciunii sau al erorii conduce la orice, inclusiv adevăr. Orice rău ar plănui Dracu, câteodată se întâmplă să iasă bine… Rău cu rău, dar mai rău fără rău, zice o vorbă.

Chestiunea ENDOCRINO-PSIHOLOGIEI ESTE UNA DE MARE VIITOR. Psihologia, psihiatria, viziunea materialisto-medicală actuală sunt în urmă cu mii de ani, față de ce știau vechii Egipteni, vechii Iudei, Sumerieni, poate și alte popoare. Lectura Bibliei, obrazul întors pentru noi și noi palme, iubirea teoretică devenită ură practică ne-a tâmpit pe toți, vreme de mii de ani. Din această cauză, poate și din altele, rasa omenească albă, popoarele de rasă albă, mai ales cele din Europa, sunt pe cale de pieire. Vom pierii, nu cu comunismul, cu neo-marxismul sau alte isme și sociologisme pe buze, poate cu ”pizdificarea” de care vorbesc unii sociologi, cu cultura pulismului-woke, reeditarea contemporană a CONTRACTULUI PULII (cum să-i zicem altfel?), semnat de Aavram-Avraam cu tovarășul zeu Iehova, din care creștinismul a făcut IPOSTAZA TREIMICĂ NUMITĂ DUMNEZEU TATĂL.

Închei cu problema credincioșilor creștini, ce par să știe totul, prin credință, înainte de a vedea ce și cum-ul diverselor probleme sau chestiuni cu care se confruntă omenirea de când lumea și pământul, nu numai Petrache Lupu, de la Maglavid, numai cutare sau cutare mare duhovnic, oricât de mare și de ”sfânt” ar fi el.

În calitatea noastră de creștini creduli, prea ușor acceptăm tot felul de ”povești frumoase”. Una din aceste povești, relativ recentă, este așa numita creștinare a jidovului Nicolae Steinhardt (1912-1989), erudit autor al multor studii de interes, în a cărui sinceră convertire la creștinism, nu putem crede. De ce? Multe ar fi de zis. De sincera convertire la creștinism, a rabinului Nuhăm, creștinat Neofit, nu mă pot îndoi.

Creștinându-se la mânăstirea Neamț, în jurul lui 1780, pe când starețul acestei mânăstiri era Iacob Stamati, precursorul lui Veniamin Costachi, la Mitropolia Moldovei, fostul rabin de Pașcani (Neamț) nu a lăsat posterității nici urmă de îndoială cu privire la sinceritatea convertirii lui. Dovada absolută este instructiva lui carte ÎNFRUNTAREA JIDOVILOR, SINGURA SAU ÎN ORICE CAZ PRIMA CARTE CE A AVUT REDUTABILA ONOARE DE A FI ARSĂ PUBLIC (Iași, 6 martie 1803), la cererea puternicei (deja) comunități khazaro jidovești, din capitala Moldovei, a cărei jumătate răsăriteană, nu întâmplător, a căzut sub jugul rusesc, nouă ani mai târziu.

Studiind Jurnalul Fericrii și alte scrieri ale lui Steinhardt, ne-am convins de sinceritatea convertirii lui la românism, nu însă și la creștinism. În Înfruntarea Jidovilor, Nuhăm explică o mulțime de lucruri privind satanismul iudaismului, pe care, ca rabin, îl cunoștea mai bine decât noi. Cel ce vrea să înțeleagă de ca s-a convertit Nuhăm la creștinism, de ce Steinhardt nu s-a convertit decât la românism, trebuie să citească cu atenție nu numai Jurnalul Fericirii (în care Stenhardt se dovedește bun român și chiar legionar; legionar într-o închisoare comunistă, asta-i aproape minune) ci și INFRUNTAREA JIDOVILOR, carte în care Nuhăm se arată îngrijorat de salvarea întregii Omeniri, nu doar a Iudeilor, Jidovilor sau a Românilor.

Un alt mare rabin, convertit și el la creștinismul ortodox (rus), a fost IACOB BRAFMANN, autorul CĂRȚII KAHALULUI (în limba rusă, Vilnius 1867-68), din care Samizdatus Valahicus a publicat un rezumat în limba română, intitulat TAINELE KAHALULUI. Studiind cărțile lui Nuhăm-Neofit și Iacob Brafmann dobândim convingerea că, într-adevăr, convertirea lor la creștinism a fost sinceră, totală, poate chiar înevitabilă, în cadrul evoluției lor spirituale, în care caz se pune însă o altă mare problemă, aparent fără soluție: cum se explică faptul că TĂIEREA ÎMPREJUR DE ZIUA A OPTA A DAT GREȘ ÎN CAZUL RABINILOR NUHĂM-NEOFIT ȘI IACOB BRAFMANN.

Biblia, Talmudul, o mulțime de surse iudaice ne asigură că acest lucru nu este posibil, adică: orice ar face sau nu ar face, de-a lungul vieții lui, un tăiat împrejur rămâne tăiat împrejur. Punctum. Dacă așa ar sta lucrurile, ar trebui să ne îndoim de sinceritatea lui Neofit în ÎNFRUNTAREA JIDOVILOR și a lui Iacob Brafman în CARTEA KAHALULUI. Totuși, studiul acestor cărți arată sinceritatea convertirii acestora la creștinism. Problema rămâne deschisă. Convertirea unor rabini la creștinism sau mahomedanism este cunoscută, AFACEREA DIN DAMASC (1840), ancheta, procesul ce a urmat (1840-1842) s-a soldat cu convertirea la mahomedanism a unui rabin implicat în uciderea rituală a doi călugări creștini și în exploatarea comercial-rituală a sângelui omenesc recoltat (nu chiar transfuzat, dar transfuzia zisă medicală e tot trafic de sânge omenesc). Crima rituală iudeo-jidovească din Damasc (6 februarie 1840) a avut ca urmare renunțarea la susținerea tezei sale de DOCTORAT, în Sorbona (iunie, 1986) de către generalul Mustafa TLASS, ministru atotputernic al președintelui Sirian Hafez El Assad, tatăl actualului Bachar El Assad, actualul președinte al Siriei.

Evident, problema rămâne deschisă. Cei interesați trebuie să înregistreze și să conserve aceste comentarii și luări de poziție, într-o problemă ce traversează întreaga istorie a actualului nostru ciclu civilizațional, cel puțin european și din Orientul Apropiat, China, India, Japonia și alte teritorii rămânând vreme îndelungată total neatinse, apoi foarte puțin și superficial atinse. De vreme ce nici noi nu avem habar de unele subtilități fundamentale ale iudeo-creștinismului, evident că Indienii, Chinezii, Japonezii sau alții pur și simplu habar n-au ce-i ăla creștinism. Noi înșine scriem uneori Hristos, alteori Cristos, Isus-Cristos, Isus-Hristos, Iisus-Hristos, etc. Pe vremuri, poștașii din București nu confundau strada Pacienței cu strada Sapienței, după cum nici noi nu credem că Ionescu sau Popescu ar fi aceeași gâscă în aceeași traistă. De ce ar sta lucrurile altfel când este vorba de Cristos, Hristos, Isus-Cristos, Isus-Hristos, Iisus-Cristos, Iisus-Hristos, etc?