Stilul Legionar (La Pas prin Frăția de Cruce 9)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 29, 2024

Stilul Legionar (La Pas prin Frăția de Cruce 9)

Cum s-a format stilul legionar

Primisem la Frăţie toate circulările Căpitanului, după lovitura de stat a lui Carol al II-lea; despre desfiinţarea Partidului Totul pentru Ţară de către Căpitan şi scrisoarea trimisă lui Alexandru Vaida-Voievod, precum şi ordinul de a nu reacţiona în nici un fel la orice provocare a stăpânirii: “e lumea lor, a bătrânilor…. Suntem împotriva loviturii de stat”.

Era limpede că o prigoană se va institui în ţară. Ne bucura hotărârea Căpitanului de a pleca în Italia, unde urma să scrie volumul al doilea din “Pentru legionari”. Din partea comandamentului Frăţiei de Cruce se cerea prudenţă, interzicerea oricărei manifestări exterioare şi aplecarea asupra educaţiei. Carte, muncă şi formare de caractere.

Am fost anunţaţi că trebuia să vină şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară, Bădia Istrate, la Frăţia noastră. Unii citisem „Îndreptarul” lui („Îndreptarul Frăţiilor de Cruce” n.n). Despre dânsul ne vorbeau cu multă căldură fruntaşii FDC-işti care veneau de la Braşov şi din alte părţi. Noi îl aşteptam cu nerăbdare ca pe un frate mai mare, pe care nu-l văzusem niciodată.

A fost fixată şi o dată când trebuia să sosească. Şeful de grup FDC şi Florin urmau să-l aştepte la gară, dar nu a venit nimeni. Ei au rămas să-l aştepte şi la trenul următor, dar nici cu acesta nu a venit şi nici cu altul, că a fost arestat şi urma să fie ucis în închisoarea din Râmnicu Sărat în 22 septembrie 1939, odată cu cei mai de seamă fruntaşi legionari: Gheorghe Clime, Alexandru Cantacuzino, Ion Banea, Bănică Dobre şi alţii, şi alţii. Un tânăr din ziua de astăzi mi-a spus odată:

— Ce uşor era pe vremea când eraţi dumneavoastră tânăr, că-i aveaţi pe Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Emil Cioran, care să vă lămurească îndoielile şi să vă arate calea.

— Nu, tinere, noi nu l-am avut în faţa noastră nici pe Căpitan, nici pe Moţa. Cât despre aceşti filozofi, cel mult le auzisem de nume. Cât despre filozofia lor, noi cei mărunţi nu o citisem şi dacă am fi citit-o nu am fi prea înţeles-o. Părinţii noştri spirituali n-aveau cu mulţi ani mai mult ca noi, nici ei nu-l văzuseră pe Căpitan şi-şi făceau ucenicia odată cu noi. Până în 1938 citisem şi memorasem fragmente din „Cărticica Şefului de cuib” şi din „Îndreptarul Frăţiilor de Cruce”. Dar de atunci şi până în 1940 toamna nu am mai văzut carte legionară.

Trăiam din tradiţie, care prin viu grai se transmitea de la suflet de tânăr la suflet de tânăr. Acum, când am o viziune asupra doctrinei naţionaliste creştine legionare pot spune cu toată certitudinea: nu noi, tinerii legionari sau nelegionari ne-am modelat după filozofia acestor gânditori, ci ei şi-au formulat ideologia după principiile care ne conduceau pe noi.

Întâi a fost realitatea şi apoi cuvântul scris despre ea. Întâi am fost noi, miile de anonimi, care învăţam unii de la alţii şi-i învăţam şi pe alţii: tineri elevi, unii aproape copii, de la diferite licee ale ţării, ucenici la fabrici şi la patroni, feciori de la sate, studenţi entuziaşti, muncitori flămânzi şi goi – cum spune cântecul -, ţărani bătuţi de viscol şi ploi la coarnele plugului, dascăli, popi, care-şi luaseră în serios misiunea de apostoli ai neamului, sihaştrii din schiturile munţilor noştri. Fiecare din aceşti neştiuţi şi-au adus aportul lor de bărbăţie şi credinţă în ceva închegat, pe care filozofii apoi l-au numit stil legionar.

Fete, soţii, mame , bunici, gata de sacrificiu, vor turna din sufletul lor feminin duioşie, bunătate, iertare şi frumuseţe, peste asprimea şi temeritatea bărbătească.Şi toată această frământare nu avea îndreptar decât câteva legi simple, atât de simple date de Căpitan, încât puteau fi învăţate pe de rost de oricine într-un ceas, dar care puse în practică aveau puterea de a modela sufletul românesc. Se închega o lume nouă, lumea legionară.

Îndrăznesc să spun că această frământare şi modelare a evoluat în decursul a câtorva ani. Într-un fel arăta lumea legionară prin anii 1930-1933 când, mai în glumă mai în serios, membrii mişcării îşi ziceau “muşchetari” şi alta era lumea în momentul când a îngenunchiat în faţa sicrielor lui Moţa şi Marin şi li s-a citit testamentul: „eu aşa am înţeles datoria vieţii mele, am iubit pe Hristos şi am mers senin la moarte pentru El”. Alta era lumea în vremea jertfei lui Iordache Nicoară şi mai târziu a Mihaelei Nicoară şi a lui Valeriu Gafencu.

Aşa cum am spus educaţia ne-am făcut-o noi înşine. Din când în când veneau la noi, de la Braşov, doi tineri puţin mai în vârstă ca noi: Ion Agapie şi Gheorghe Apostolescu, proaspeţi absolvenţi ai şcolii militare de ofiţeri. După ierarhie ei erau şefii noştri de grup şi de regională, dar odată veniţi între noi nu dădeau ordine, nici măcar sfaturi ci se purtau ca nişte mărturisitori de credinţă ca şi noi.

Procesele Căpitanului

Vestea de trăsnet a condamnării Căpitanului a sosit la Frăţie odată cu scrisoarea lui către Nicolae Iorga, pentru care a fost condamnat. Alăturat era şi articolul lui Iorga. Căpitanul, care fusese târât în atâtea procese, nu fusese condamnat niciodată până atunci. Era atâta durere şi atâta revoltă în această scrisoare să mişte şi pietrele. Şi Nicolae Iorga, “apostolul neamului”, “geniul istoriei româneşti”, “părintele patriei” atâta a înţeles: să ceară şi să aranjeze ca să fie condamnat Căpitanul la şase luni închisoare. De atunci, noi fraţii de cruce, tineretul acestei ţări, nu am mai putut privi chipul lui Iorga decât sub această ipostază: ucigaşul Căpitanului, ţinând seama de ce a urmat. Felul cum apărea râzând satisfăcut alături de călăul Armand Călinescu în jurnalul dinaintea filmelor la cinematograf, nu a făcut decât să ne adâncească această convingere.

Ori de câte ori vom citi ceva din istorie, vreo vorbă sau faptă de-a lui, noi cei de atunci nu vom uita niciodată să spunem: da, a fost mare, acest om; dar a fost autorul moral al celei mai mari şi mai nedrepte crime din istoria României. Căci Corneliu Codreanu, Căpitanul, a fost iubirea şi speranţa a milioane de tineri români. Au mai fost crime mari în istoria noastră: uciderea lui Mihai, a lui Horia, a lui Tudor… da, dar acestea au fost înfăptuite de străini.

Pe Corneliu Codreanu l-au acuzat, l-au condamnat, l-au ucis fără sentinţă mâini de români. Şi, de la arestarea Căpitanului, în sufletul fraţilor de cruce nu se va mai face senin. Ne-am maturizat în câteva zile. Urmăream în ziare cu revoltă desfăşurarea procesului. Acuzat pentru înaltă trădare, nu cu aţă albă, nici cu sfoară, ci cu funie erau cusute acuzaţiile ce i se aduceau. Ne-a revoltat apoi condamnarea la zece ani la muncă silnică, dar nu ne-a frânt credinţa şi speranţa. Nu credeam să fie temniţă să-l frângă pe Căpitan. Nu ne trecea prin minte ca cineva să îndrăznească măcar să cugete la uciderea lui.

“Sfântă tinereţe” la mormântul eroului necunoscut

“Tinerimea română” era o organizaţie înfiinţată dinaintea primului război mondial, ce urmărea dezvoltarea conştiinţei naţionale în sânul tineretului român de pretutindeni. După război nu s-a mai ocupat nimeni de ea.

Acum, în vacanţa de Paşti, 1938, cineva s-a gândit să o reînvie. De la toate liceele din ţară trebuiau selectaţi cei mai talentaţi elevi la diferite obiecte de învăţământ şi trimişi la Bucureşti, unde să fie un concurs, cei mai buni urmând să fie premiaţi. Au fost aduşi liceeni şi din Salonic, Bitolia, Vârşeţ. Au fost aleşi şi de la „Radu Negru” cei mai buni elevi şi bun înţeles era mai tot mănunchiul nostru de prieteni, cât şi din clasele mai mari din Frăţia de Cruce, între care cunoşteam pe Gheorghe Cârje. Cu noi a fost trimis însoţitor profesorul Gheorghe Şerban, el însuşi legionar.

La Bucureşti am fost cazaţi la prefectura Poliţiei capitalei, la un etaj de sus. Era o sală mare, cu vreo sută de paturi. Cred că aici dormeau studenţii agenţi ai Siguranţei, care acum erau în vacanţă. Cu noi erau cazaţi elevi din Năsăud, Sighet şi Satu-Mare. Era vremea arestărilor de legionari şi de multe ori coborând sau urcând scările, puteam întâlni legionari aduşi în cătuşe.

Într-o seară eram în sală cei circa 100 de elevi discutând pe paturi, în linişte, când intră pe uşă cu insigna Tinerimii române, Bădia Mihai, care venise de vreo două ori la şedinţele noastre din Făgăraş din partea conducerii Frăţiilor de Cruce. Eram primul grup de lângă uşă. Îl primim cu drag. Zâmbind, el vorbeşte ceva cu Ghiţă Cârje, apoi trece la năsăudeni şi noi privim cu bucurie şi ne mirăm că şi ei îl cunosc la fel de bine ca şi noi şi la fel îl cunoşteau şi sătmărenii şi maramureşenii. Deci de fapt eram toţi fraţi de cruce, numai că nu ştiam.

Bădia Mihai ne face un semn de rămas bun la uşă şi pleacă. Dintr-un colţ al camerei careva începe să râdă şi în curând toată sala izbucneşte într-un râs nebun, de tresăreau geamurile prefecturii poliţiei. Râsul acesta însemna: zadarnic, suflete de diavol, îl judecaţi pe Căpitan, zadarnic vă căzniţi să ne distrugeţi, iată suntem aici în mijlocul vostru şi nu ne pasă de voi; noi râdem de toată netrebnicia voastră! Mult se mirau şi, puţinii dintre noi care nu erau fraţi de cruce, nu înţelegeau ce se întâmplă. Eram lângă colegul de clasă Hamza, care nu înceta să mă întrebe: cine a fost tânărul? Cum de-i cunoaşte pe toţi şi toţi îl cunosc? Râsul general îl năucise de-a binelea, iar a doua zi avea să se mire şi mai tare dimpreună cu alţii, mult mai mari, care nu înţeleseseră
nici ei nimic din ce se întâmpla sub ochii lor.