Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Sterie Ciumetti
Incorect Politic
August 8, 2023
Spovedania lui Miron Manega – Cronica unui Român anti-sistem
Poet, ziarist, dizident anti-sistem și iubitor al Adevărului, Miron Manega face o spovedanie în direct, vorbind despre parcursul său și dezvăluind profunzimile simțirii sale.
De ce în naturalul lui llici iliescu se găsește atâta ură? – constatare și a altor personalități românești, dintre acelea care au înțeles multe și i-au ajutat și pe alții să le înțeleagă, prin mijloace apropiate de ale dumneavoastră. Că ar merita, că ar trebui pedepsit pentru asta, Dumnezeu singur știa, până de curând, ce-i cu ura, care este suportul ei material în ceea ce pare a fi om, suport a cărui calitate nu este că este, ci este că nu este! Paradoxul ascunde ceva care depășește enorm falsul revoluționar și veritabilul ucigaș în cauză. Suportul vieții Domniei Voastre fiind înțelegerea firii lucrurilor, oamenilor, vremurilor, a tot ce poate constitui un mister, cum ar spune ilustrul poet ce a stabilit cândva lista matematică a misterelor posibile, încep să cred că ne-ați rămas dator nu chiar cu înțelegerea urii, ci, mai precis, cu deplina ei clarificare organică, materială, fără de limite, ură apărută înaintea monumentalului suport, în carne și oase, suport de ură, repet, – ură care, după toate semnele, nu o să dispară odată cu suportul ei de carne și oase, ură care, dacă a existat vreodată adevăr și dreptate pe lume, ar trebui, cum credeți și o cred însumi, să-și ducă la pușcărie suportul de carne și oase, între altele tocmai pentru monumentalitatea lui. Nu pentru că ar trebui pedepsit, ci pentru că acolo îi este locul, căci toate au locul și vremea lor pe lume. În acest caz, spre deosebire de Domnia Voastră, nu cred că monumentalul suport de materie, fără spirit omenesc, după mine (nu însă și fără de suflet) ar putea fi catalogat ”deținut politic”, dacă ar ajunge unde ar trebui să-i fie locul, după gratiile unei celule. Ezit între a spune celulă de pușcărie pentru răufăcători, sau celulă de balamuc, pentru demenți. Suportului de materie cărnoasă și osoasă, de care vorbesc, îi lipsește ceva. Un ceva care i-a răpit spiritul omenesc, cu care Creatorul l-a dăruit, la venirea pe lume, un ceva din care a crescut ura cea fără de limite, care merită efortul nostru iubitor de înțelegere. Iubirea este un important mijloc de cunoaștere, nu opus dar diferit de indiferență, care ar fi un fel de zero-înțelegere, zero-cunoaștere. Ura însă, ca și iubirea, își are suportul ei cosmic, unul care, ca orice suport adevărat, este la extrema limită a materiei. La aceeași extremă limită a materiei se găsește însă și iubirea, care nu este contrariul sau opusul urii, ci al indiferenței. Opusul urii nu este indiferența, care, am văzut, este un fel de zero-cunoaștere, adică nimic. Într-un cuvânt, din punct de vedere științific, vizibil, constatabil, probabil chiar măsurabil, suportul uri ar fi o absență, în vreme ce suportul iubirii este o prezență. În calitatea ei de prezență, aceasta este constatabilă, inclusiv la animalele capabile de iubire, cel puțin în unele perioade din existența lor.
Oricum am pune problema, oricâte am adăuga pe tema iubirii, compasiunii, indiferenței, urii, toate acestea ar ilustra, poate chiar rezuma, cele ce pot fi spuse despre materia cărnoasă, ciolanele și mulțimea de gânduri care, vorba poetului, încap bine între patru scânduri. Cauza, izvorul acestora nu poate sta în cele patru scânduri, poate nici chiar în materia cărnoasă și osoasă. Atunci unde? Pe calea asta, orice pas ar însemna teologie. Teologii însă, inclusiv autorii de Summe teologice, n-au reușit nici măcar să spargă coaja nucii, cu care am putea asemui Ținta, obiectul și obiectivul disciplinei lor. Nici gând să ajungă la ”miezul nucii”, toate teologiile lumii rămânând, ca să spun așa, in nuce. Vrem nu vrem, suntem obligați să revenim la materia cărnoasă și osoasă, la materia dintre cele patru scânduri, chiar dacă acestea și oricâte altele vor fi dispărut de mult, înghițite de timp. Multă, puțină, vizibilă, invizibilă, parțial vizibilă, parțial invizibilă, materia respectivă trimite la cea de a opta zi de după venirea ei pe lume. Din materia aceasta ne interesează însă nu izvorul sau suportul indiferenței, compasiunii ori iubirii, ci cel al urii fără de limite, mai ales că unii au reușit să împletească această coardă în aceeași frânghie cu iubirea, aparent cea mai sublimă, cu care ne sugrumă nu de ieri, nici de azi, nici numai la Tâncăbești.
Problema devine ce se petrece în faimoasa zi a opta, care, privită cu lupa, înseamnă cam trei săptămâni? Vizibilul de care, în a opta zi de viață, ce durează trei săptămână (detaliu confirmat de știința medicală și practica rabino-mohelică) este văduvit noul născut, vizibilul acesta neînsemnat și aparent de nimic (măcar că unii colecționează astfel de nimicuri, alții și-au cumpărat/plătit nevasta cu astfel de nimicuri, cum citim în Biblie), vizibilul acesta ascunde invizibilul ce explică ura infinită căreia îi căutăm izvorul, dacă se poate chiar suportul material. Dacă acest suport material ar fi o prezență, adică o cantitate oarecare de materie, l-am fi găsit probabil de mult. Dacă acest invizibil este de fapt o absență, cum stă bine oricărui invizibil, însemnă că el nu poate fi găsit decât la cei ce iubesc, nu la cei ce urăsc, care l-au pierdut. Mai exact, cărora li s-a răpit. Când anume? În faimoasa zi a opta, care este perioada primei pubertăți, ce durează cam trei săptămâni, începând cu a 192 oră, după momentul nașterii.
Problema nu este dintre cele mai simple, ea traversează o serie de domenii ale cunoașterii, ascunsă și măsluită de unii, tratată cu nonșalanță de alții, după zeci și zeci de secole ea a sfârșit, totuși, prin a fi descoperită! Pentru cei ce nu știu, putem spune că, în întreaga istorie suficient de cunoscută, n-a existat descoperire științifică sau de orice fel, care să nu scoată din papuci pe unii. Evident, pentru a înțelege deplina semnificație a urii celor de la care am plecat, nu strică să-i punem sub lupă pe cei gata să iasă din papuci, la un anumit semnal, dispuși să colecționeze ceea ce i se răpește pruncului în faimoasa și proverbiala lui a opta zi de viață, colecție ce nu seamănă cu acumularea de timbre, cutii de chibrite ori capace de testicola, de vreme ce însuși regele David și-a cumpărat nevasta cu 200 de astfel de trofee, culese de pe cadavrele violate ale Filistinilor uciși. Sublimă ocupație! Să-ți cumperi nevastă, s-o plătești tatălui ei, pe Micol, cu 200 de prepuțuri, dintre care o sută peste prețul cerut Să fie omenească, această ocupație regească, după Biblie citire? (I, Regi, 18/27).
Să fi fost vorba de trofee omenești? Oare numai omenești? După mai multe cărți pe această temă, o editură din Arad pregătește o lucrare despre Glandele endocrine – Influența lor asupra sexualității și a sistemului nervos. Deși cam lung și destul de explicit, titlul acesta scapă din vedere ceea ce mi se pare mai important adică: influența glandelor endocrine nu doar asupra sexualității și a sistemului nervos, ci pur și simplu asupra destinului omenesc și post-omenesc, al ființelor care suntem noi, cei ce ne credem oameni, fără să bănuim că putem fi și altceva.
În urmă cu peste 30 de ani, când un prieten, între timp aproape centenar, m-a ajutat să înțeleg ura fără de margini a aceluiași specimen mai mult sau mai puțin omenesc, n-aș fi crezut că voi ajunge la Medicină și Endocrino-Psihologie, singura Psihologie ce-și merită cu adevărat numele de știință, având la activul ei obiect de studiu, metode și concluzii inatacabile. N-aș fi crezut că voi avea nevoie de Endocrino-Psihologie pentru a explica ura unora, pe care, după mulți alții, fără îndoială ați constatat-o și Domnia Voastră și prietenul comun amintit, și eu, și Doamna Daniela Gîfu, lista find mult mai lungă. Una este însă a constata, a accepta evidența existenței urii, alta a explica originea ei, modul ei de funcționare, apariția ei în lumea lui Dumnezeu, în cadrul Creației, căci nimic n-a apărut pe lume cum își închipuia biochimistul miciurinist Alexandr Ivanovici Oparin, ce ar fi explicat ura, iubirea și altele prin sistemele complexe coloidale numite cuacervate.
Așadar, iubirea se explică printr-o prezență ce se vede, putând fi examinată la microscop. Ce vedem prin microscop? Vedem materia unor celule testiculare sau ovariene, care arată cumva, într-un anumit fel. Dacă unei cățelușe cu pui de alăptat, ugerul plin de lapte, i se extirpează avarele, iubirea ei față de pui dispare, deși laptele din mamele îi face rău, dacă nu mai este supt de căței. Ceva asemănător se petrece și cu câinele sau lupul mascul, foarte grijuliu cu lupoaica și cu puii lui, pentru care vânează și le aduce mâncarea necesară. Savanții au făcut multe experiențe de acest fel, iubirea animală s-a constatat de mult . Apoi, iubirea maternă s-a constat și la oameni. Lăuza căreia i se extirpează ovarele, nu-și mai poate alăpta copilul, față de care nu mai manifestă același interes,adesea părăsindu-l fără considerente de natură morală.
Se știe că în neamul celui cu pricina nu se intră prin naștere, ca la toate celelalte popoare. Nici prin botez, căci extirparea prepuțului prin tăierea lui, de către primul mohel, apoi jupuirea membranei interioare, cu unghiile, bine ascuțite, ale degetelor mari și ale arătătotoarelor celui de al treilea mohel, sugerea penisului însângerat, apoi un fel de împărtășanie (a cel puțin zece bărbați adulți) cu sângele pruncului amestecat, plus vin, ca la creștini, dar și un misterios produs nelipsit din orice sinagogă, produs ce poate fi lichid sau pudră, toate acestea nu pot fi botez. Ideea lui Prepeleac, ce și-a botezat, prin țesălare, drăcușorul de-i cărase sacul cu bani, e un fel de botez, ce o fi cântărit în răspopirea lui Creangă, poate nu mai puțin decât faimoasa Poveste a instrumentului, al cărui prepuț este extirpat de cei trei moheli, realizatorii tăierii împrejur.
Renunțând la punctarea unor aspecte peste care nu se poate trece oricum, pe plan organic, material, carnal, iubirea presupune și depinde necesarmente de prezența organului iubirii, care se constată pe o bună jumătate de testicul bărăbătesc sau ovar femeiesc normal (adică femeie al cărui tată a avut în testiculele lui, la momentul fecundării, jumătatea iubitoare, respectiv nu se, sau nu se mai constată la tăiații împrejur de ziua a opta, inclusiv, se pare, la descendentele acestora).
Ascultând discuția cu Doamna Daniela Gîfu, după secvența 8,53, 8,54 până către 13 sau 14 a trebuit să mă opresc, prea multe se acumulaseră, între acestea ideea de a-l face deținut politic pe tovarășul Ilici mi se pare delicată din multiple puncte de vedere, nu în ultimul rând teologic, ocult, escatologic și altele. Nu-i totuna escatologia al cărei extremă este Binele, cu escatologia a cărei extremă este Răul. N-ar fi simplu nici măcar pentru o explicație liniară, gen stânga și drepta nu a bocancilor, utili aproape oricând, ci a politicienilor, inutili tot aproape oricând, și ei.
Viața noastră, chiar a omenirii, în orice caz a civilizației actuale, mai mult sau mai puțin iudeo-creștină, pare a fi prea scurtă, pentru clarificarea atâtor aspecte confuze, misterioase, ascunse de unii, descoperite de alții, etc. Affaire à suivre!