Sediul Legionar din București

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 30, 2023

Sediul Legionar din București

În prima jumătate a lunii iulie 1937 s-a pus temelia sediului central al Mișcării Legionare. O clădire nu prea impunătoare față de alte edificii din Bucureștiul acelor vremi. Cele 6 niveluri cu o arhitectură aparte impresionau ochiul prin ineditul realizării. Curtea locuinței generalului Cantacuzino avea o grădină spațioasă unde se depozitaseră deja materialele de construcție: ciment, căramidă, binale, etc.

Casa bătrânească a familiei Cantacuzino găzduia în vremea aceea sediul central al Legiunii. Era o casă veche, frumoasă, cu stucaturi aurite în interior și cu o splendidă scară de marmură la intrare, ce avea o copertină de sticlă ce te proteja de ploaie.

M-am mirat multă vreme cum de sediul cu șase etaje s-a ridicat atât de repede, mai ales că zestrea tehnică nu era așa de însemnată. Răspunsul ne este la îndemână. Uriașa forță a tineretului legionar, bine organizată de inginerul Clime care a făcut să crească blocul frumos văzând cu ochii. Fațada, care dădea spre curtea casei vechi, era – si mai ales este- în așa fel gândită si realizată încât pe etajele doi și trei se observă o uriașă “gardă de fier” formată din reliefuririle dintre ferestre.

Cu câteva zile înaintea inaugurării, pictorul Basarab a realizat un portret al Căpitanului înalt de 10 metri și lat de 7, iar pe latura dinspre stradă o icoană a Arhanghelului Mihjail de aceeași dimensiune. Era o constructie impunătoare, măreată, care te invita să intri și să vizitezi expoziția deschisă la parter.

Precizez că la construire nu a fost nimeni plătit și nici obligat să vină. Năvala de brațe de muncă era așa de mare încât mulți sosiți se întorceau acasă sperând să participe a doua zi. Toate se cărau cu entuziasm până la etajul șase în șir indian, în ritmul alert al cântecelor legionare. Nu prea erau pe vremurile acelea trolii sau macarale și cele care se găseau erau insuficiente.

Era într-o sâmbătă. De dimineața ne-am trezit cu:

-Băieți! Azi sunteți liberi. Închidem localul până luni, avem alte treburi, ne-a spus șeful de tură.

-Ce facem?

-Ce să facem? Haidem pe la șantierul din Gutenberg, s-o găsi ceva și pentru noi.

Zis și făcut. Iata-ne deci în forfota de tineri cu dorința de a pune și noi umărul…dragă Doamne!

A zâmbit încântat inginerul Clement pe care-l lăsasem la Casa Verde și ne-a trimis “la baraca aia, fuga!” Acolo ni s-au dat clești de cuie cu care a trebuit să legăm suluri de carton asfaltat pe care îl luau în spate alți băieți și îl urcau undeva sus.

Căpitanul venea câteodată singur, alteori însoțit și se amesteca printre “furnici”. S-a oprit lângă noi și a privit la amicul Văduva care se chinuia să strângă sulul de carton care-i aluneca pe undeva printre picioare.

-Dă-mi mie cleștele.

Acesta l-a întins și când a băgat de seama cine i-l cere s-a fâstâcit. După ce l-au strâns bine amândoi, au răsucit sârma. I-a văzut palma. Avea bătături.

-Cine v-a trimis aici?

-Noi am venit, suntem liberi. La local se instaleaza ceva.

-Bine copii. Când isprăviți și vreți să plecați anunțați pe camaradul Livezeanu. Bine?

-Da Căpitane!

S-a îndepărtat ștergându-și mâinile de rugina de pe sârma cu care strânsese cartonul. Era un lucru obișnuit să stea alături de fiecare, să ajute unde era nevoie.

Cu conducerea și cu supravegherea bunului mers se ocupau tehnicienii și inginerii; erau destui.

La parter s-a înființat un restaurant elegant, care de la deschidere si până la devastarea lui a fost permanent plin. În special la începutul toamnei lui ’37, odată cu deschiderea campaniei electorale al cărei rezultat i-a speriat pe puternicii zilei.

Țara începuse să înțeleagă că din noroiul moral și economic în care se zbătea, numai suflul nou al Gărzii de Fier mai dădea speranțe.

*

Atunci s-a văzut clarviziunea și maturitatea poilitică a lui Iuliu Maniu care, întâlnindu-se cu Căpitanul la Predeal, a încheiat pactul privind viitoarele alegeri.

N-au avut noroc nici unul, nici altul.

Căpitanul a fost asasinat după cum se știe, iar Maniu a plătit și el cu viața în groaznica temniță de la Sighetu Marmației, într-un chin greu de imaginat.

Amintiri din lumea legionară, extrase din cartea “Un an lângă Căpitan”, scrisă de Ilie Tudor.