“Cine conduce România?” Scrisoare deschisă către colegul meu de redacție, Miron Manega

Mihai Șerban
Incorect Politic
August 26, 2021

Scrisoare deschisă

către colegul meu de redacție, Miron Manega,

care își încheie ultima expunere despre persecutarea „academică“

a marelui Nicolae Paulescu, cu întrebarea la care în mod oficial a răspuns și argumentat

Vasile I. Zărnescu: „Cine conduce, de fapt, România?“

„În curând, nu vom mai putea să gândim, să dezbatem sau să vorbim fără să fim târâți în fața judecătorilor să ne spună ce convine să gândim, să dezbatem și să vorbim“  (Tony Anatrella, Regatul lui Narcisse, 2005).

După cinci ani de luptă literară și publicistică serioasă, susținută prin mari eforturi, inevitabil am ajuns la niște concluzii zdrobitoare. La început, fiind animat de fibra curajoasă a pădurarilor din Ibănești (Jud. Mureș), dată și de sângele amestecat de secole cu frații din Gheorgheni (Jud. Harghita), când alții vorbeau în parabole nici măcar abstracte, eu m-am apucat de „CINE“ sau de (((CINE))) așa cum identifică cei mai tinerii. Fiind la comandă în România și nu numai aici, nu de azi, nu de ieri, ci de câteva secole – paranteza fanariotă fiind actul de naștere pentru teritoriul nostru, pornit de secta lui Sabbatai Tsevi, preluată mai târziu de Jacob Frank (secta Frankistă) –, am considerat că este de datoria mea să numesc comunitatea jidovească organizată și să continui munca de înțelegere și de denunț inițiată de înaintașii mei, crezând, cel puțin în faza inițială, că această metodă este alfa și omega în lupta pentru apărarea PROPRIETĂȚII spațiului geografic moștenit de la strămoși. Dar, așa cum aveam să remarc ceva mai târziu în evoluția mea intelectuală și politică, atât eu cât și înaintașii mei, prim-inițiatorii liniei de combatere a iudaismului organizat spre infiltrarea, diluarea și distrugerea colectivităților naționale europene, întru crearea dependentei și dominației despotice, greșisem atât diagnosticul, cât și concluzia. Aici a și fost momentul în care linia directoare care anima demersul meu „naționalist“ s-a prăbușit, lăsând în urmă un vid sideral.

Trebuie să recunosc un lucru absolut esențial din evoluția mea patriotică. Încă de la bun început, inițiat de oameni mult mai deștepți și mai experimentați decât mine,  în mod straniu, am resimțit că lupta intelectuală și ideologică pentru țară și popor, oricât încercam să neg sentimentul de fond, era încărcată cu ceva indescriptibil, dar cert necurat, care acționa împotriva oricărei  evoluții pozitive. Un sentiment de constantă neputință însoțea orice demers material sau imaterial inițiat pentru biruința neamului meu. Orice acțiune întreprinsă, spre sfârșitul ei, atunci când în mod normal ar fi trebuit culese roadele, se adeverea a fi doar un nou succes deconspirativ sau contra-informativ care muta implacabil într-o noua înfrângere pentru comunitatea națională care nu înțelegea CE, CINE, DE CE și CÂT de mult pierdea de fiecare dată în fața  necunoscutului agresor. Mai lacunar, orice succes aparent (de redacție, mai ales!) se finaliza printr-o înfrângere cât se poate de reală pentru națiunea și poporul meu. Legătura dintre succesul de redacție, ancheta jurnalistică propriu zis și decodificarea misivelor antiromânești, cuantificat prin gradul de deconspirare a diferitelor acțiuni antinaționale inițiate de diferitele guverne care se succedau, parcă deveneau cărbunii flăcărilor care mistuiau carcasa națională în asemenea hal încât acțiunea de rezistență se adeverea contraproductivă. Inevitabil, întrebarea DE CE? se stabilea definitiv și cerea răspuns grabnic.

Apoi, pe neașteptate, în etapa referendumului pentru familia naturală (cea mai violentă înfrângere populară din ultimele trei decenii!), a venit și ziua înțelegerii, ziua neplăcutei constatări că luptam împotriva morilor de vânt.

Sinteza marelui Karl Schmitt se poate rezuma în două cuvinte: „numește dușmanul“. Tot în două cuvinte îl putem sinteza pe Karl Marx care ne spune: „Iată dușmanul“ – Capitalul. Primul ne spune CUM și al doilea ne spune CINE. Dacă primul are virtutea de a face apel la rațiune și acțiune, chiar dacă nu spune CINE este dușmanul, Marx, care numește Capitalul și profetizează deriva acumulării (globalismul), nu este, totuși, dispus (sau nu trebuia…) să recunoască, implicit, că dialectica materialistă, în viziunea luptei de clasă – prin definiție, talmudistă! –, respingea și ducea inevitabil la anihilarea spiritualului din corpusul social (deicidul permanent), anihilând în paralel politica reală (Noul Testament), căci fără spiritual și rectitudine morală, zidurile Cetății Politice (Polis-ul lui Aristotel) se prăbușesc pavând drumul oamenilor spre inevitabila robie generalizată sau, după terminologia sectei cabalistice inițiate de Isaac Louria: Tikkoun Olam.

„Acumularea de bogăție în detrimentul națiunilor și popoarelor, prin inversarea și reinițierea certitudinilor evanghelice (Great Reset), va duce inevitabil la tirania statului global cu capitala la Ierusalim. Un regim antihristic genocidal o să se dezlănțuie peste moștenirea civilizației Eleno-Creștină“ (Pierre Hillard, Arhivele Mondialismului, 2021).

Și acum să revenim la momentul trezirii mele și la implicațiile acesteia în analiza vremurilor pe care le trăim. Prefer s-o spun din capul locului, exercițiul intelectual, care nu este doar fructul acumulării datelor diverse, se bazează în primul rând pe intensitatea instinctului propriu, pe capacitatea de structurare, articulare, mediere și, nu în ultimul rând, pe înțelegerea faptului că suntem doar niște curele de transmisie în angrenajul CONTINUITĂȚII. În definitiv, din perspectiva personală, consider că fără instinctul și experiența transmisă de generațiile trecute, inteligența rămâne un corp gelatinos plutitor în perimetrul balizat de doxă. Prin urmare, în definirea neputinței care urmează a fi prezentată, nu pot fi acuzat de formalitate, superficialitate, suficiență sau de individualism lipsit de perspectiva cronologică, sociologică sau istorică, cuplate la economia și suma dialectică a înaintașilor mei.

Domnule Miron Manega, haideți să ne înrăutățim cazul și să încercăm o analiză obiectivă, fără să încurcăm dragostea de țară, care este naționalism – adică apărarea valorilor naționale –, teritorialism și expresia continuității de neam, cu patriotismul prost înțeles, care constă în idolatria poporului de azi, devenit o populație sau o masă  informă de interese individuale și materialiste impregnate de progresism („Vrem o țară ca afară!“). În cel mai bun caz, când spunem „patriotism“, în general avem a face cu o masă dezorganizată, depolitizată, incultă, vociferând revendicări bazate pe referințe istorice sterile susținute de Regim, care nu a fost niciodată deranjat de reflexele naționaliste nestructurate sau de bătăile cu cărămida în piept de Întâi Decembrie prin satele maghiare din Transilvania. Exemplul cel mai flagrant fiind sloganurile patriotarzilor în favoarea democrației și statului de drept, când ambele sunt instituții sintetice de import imperialist, patronate vicios de Sinagogă, menite să distrugă lupta socială și politică pentru proprietatea și unitatea românilor într-o țară SUVERANĂ. O spun fără rezervă, democrația, dintotdeauna și oriunde, nu a fost nimic altceva decât paravanul după care se ascunde tirania jidovească internaționalistă! Statul de Drept (curmeziș) nu este nimic altceva decât excrescența metastazică a democrației jidovești pentru anexarea constituțională a țărilor la statul global, al cărui Drept ne spune că un nigerian, un somalez, un trădător afgan sau un jidan, introdus cu forța instanțelor internaționaliste în chiar inima României (sau măcar al televiziunii, ca Cabral, de exemplu!), dacă beneficiază de un vulgar buletin din plastic, este la fel de român ca Mihai Eminescu sau ca fiecare dintre noi înșine, români autentici, nu hibrizi?! Cât despre drepturile omului (jidovit), acesta ne spune că un sodomit care sodomizează un alt sodomit, când nu sodomizează un copil răpit de pe ulițele Deveselului (Jud. Olt), se poate căsătorii și adopta copii, uneori răpiți de stat din brațele părinților de drept pentru că aceștia se opun agendei progresisto-anale, nelăsându-și copii la orele infestate de propaganda L.G.B.T.Q. (sodomie instituționalizată) dispensate de Ministerul Adevărului, a Educației Progresiste și a Învățământului Sodomit… 

Două lovituri în plexul solar naționalist!

Prima întrebare: nu credeți că parazitismul jidovesc centenar din România are și el o cauză din moment ce amprenta Unirii este francmasonică? În 1891 horticultorul francez Marcel Benin De-Candel a observat că vița de vie din care era extras unul dintre cele mai vestite soiuri de vin din Alsacia dădea semne de boală. După o primă cercetare parțială, a ajuns la concluzia că vița era victima unei insecte numită philloxera, autorul prezumat al dezastrului. Apoi, a revenit asupra diagnosticului, descoperind că aparențele erau înșelătoare: oricât de prejudiciabilă era philloxera, nu aceasta era cauza bolii, ci vița însăși, care, anemică, lipsită de forță și fără curaj, obosită să trăiască pentru a fi exploatată, s-a lăsat invadată puțin câte puțin de infamul parazit, lăsându-și pradă prețioasa sevă miilor de sugative invitate la festin. Iată că, în același mod, preponderența trecută și actuală a jidovilor organizați, această philloxera socială, nu este cauza activă a tuturor necazurilor noastre, ci doar efectul, iar veritabila soluție la problema noastră constă în a căuta și găsi cauza inițială și nebănuită a propriei noastre degenerescențe și, găsind-o, dacă suntem în stare, s-o eliminăm! Numai astfel, vă rog să mă credeți, mai avem o șansă de însănătoșire. Atunci și numai atunci, jidovul organizat o să dispară așa cum dispar vampirii la răsăritul soarelui. Însă, chiar dacă poporul profund este în stare de revoluția anti-materialistă, ceea ce este greu de crezut în acest stadiu, ce ne facem cu burghezia mafiotă (apparatciki, copiii foștilor  membrii trădători de rang inferior ai „apparatului”) care, după așa zisa revoluție, s-a cocoțat în toate funcțiile și pozițiile privilegiate din care nici o scadență electoralistă nu este capabilă să-i mai dea jos? Știți și  dumneavoastră că jidovul are o suită întreagă de jidăniți și de jidănitori de profesie, puși să gestioneze de fațadă populația electoralizată, îngroșându-se până la morbiditate din amărăciunea și suferința românilor pe care i-ar trăda încă o mie de ani, în serviciul jidovimii organizate care a știut întotdeauna să le întrețină imoralitatea atât de producătoare de beneficii.

Ce facem cu iudaizanții bisericii, așa cum a denunțat Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile sale împotriva sectei jidovești (Adversus Judaeos)? Ce facem cu pseudo-ortodocșii care cred că jidovii sunt frații lor? Ce facem cu cei care cred că catedrala de un kilometru înălțime a fost sfințită cu Bergoglio L.G.B.T.-istul imigraționist ultra-Pfizer, Bartolomeu Întâiul agent C.I.A. de Constantinopol și restul suitei jidovești și protestante prezenți la evenimentul ecumenic –  ce templu este aceasta de poate găzdui atâta minciună, hoție și prostituție? Ce facem ca să scăpăm de consecințele paraziților ale căror cauze le prețuim cu atâta lăcomie? Găsiți dumneavoastră, domnule Manega, rezultatul la aceasta ecuație complexă: cum să fim tributarii unei paradigme suverane, care este posibilă numai sub dominația morală a Noului Testament, știind că cei mai buni dintre noi sunt împinși de ierarhii B.O.R. cu mii de mâini spre robia pregătită de Sinagogă? Subiectul actual de presă controlată din care se zvârcolește întreg Occidentul este victoria Talibanilor asupra organizaților teroriste globaliste finanțate de ZOG (Zionist Occupation Government). Vă dați seama că românii și chiar toți occidentalii la un loc nu le ajung talibanilor nici măcar la nivelul tălpii? Nu vă interpelează faptul că arabii musulmani, nu numai că au ținut baricada rezistenței, dar revin în forță împotriva tiraniei sioniste, în timp ce ortodocșii, care se proclamă buricul pământului, stau curmeziș de secole sub dominația poporului deicid? Ioan Slavici avea vedenii când a scris Soll și Haben, textul pe care toți au considerat necesar să-l părăsească cu grăbire, sau chiar așa era încă de atunci?

A doua întrebare: așa cum există partide cu rolul de a face opoziție politică controlată, să împiedice derapajul întrebării care omoară social sau literal: „CINE CONDUCE, DE FAPT, ROMÂNIA?!“ (căci nu trebuie numit jidovul, ci doar privit cu stupoare și teamă). Ce vă face să credeți că nu s-a introdus o biserică locală de opoziție (creștină) controlată? Ce sunt protestanții dacă nu chiar brațul armat al Vechiului Testament prost înțeles, exclusivist, rasist și răzbunător, împotriva universalismului catolic izvorât din Buna Vestire? Oare, B.O.R. nu este doar o sub-Sinagogă care mizează pe cartea opoziției spiritualicește controlate, împiedicând de la izvor fenomenul universalist mărturisit de legionari, al cărui țel suprem a fost revoluția anti-materialistă, întoarcerea la morală, la iubirea aproapelui și la unitatea de neam prin reconcilierea intimă cu Iisus Hristos? Dacă proiectul B.O.R nu a izvorât din trădarea și masacrarea legionarilor, cum explicați că s-a reușit într-atât încât foarte mulți români creștini și-au însușit propaganda postbelică anti-legionară a jidănimii și sunt anti-legionari și chiar confundă instituția B.O.R. cu casa Domnului din România?!…

Complexul de inferioritate al instituțiilor, domnule Manega, aceasta este boala de care suferă mișcarea intelectuală naționalistă. Instituția naționalismului infiltrat și denigrat a devenit capcana, așa cum ne-a prevenit excelentul Maurice Bardèche, înțelegând primul că acceptarea politică a înfrângerii din 1945, tradusă prin supunerea la Capitalul și la democrația transnațională, la drepturile omului și la legile scelerate supranaționale în favoarea unui grup etnic minoritar și eterogen – jidanii ashkenazi – în sânul tuturor națiunilor europene, o să ducă la gonflarea permanentă a narativei „holocaustului“ până la anihilarea totală a politicii, națiunilor și popoarelor. Întrebarea CINE? nu mai este de actualitate, haideți să nu ocultăm realitatea și să  recunoaștem că răspunsul a fost livrat de temerarul și curajosul Vasile I. Zărnescu, prim-rezistentul naționalist din țară persecutat de Regim la cel mai înalt nivel. Astăzi, curajul intelectual consistă în a lansa în dezbaterea publică singura întrebare care mai contează și anume: DE CE și CUM s-a ajuns aici? Rămâne grupul uman de interese și valori spirituale comune, sper să ne acordăm instrumentele în tabăra naționaliștilor până nu ne fugăresc românii pe stradă fiindcă nu acceptăm reeducarea post-națională eminesciană, din care se revendică tot mai mulți naționaliști.

Mihai Șerban, din vârful munților