Scrisoare deschisă a profesorului universitar general bg. SRI (ret) Cristian Troncotă

General bg. Cristian Troncotă
Incorect Politic
August 22, 2023

Scrisoare deschisă a profesorului universitar general bg. SRI (ret) Cristian Troncotă

 

RĂSPUNS UNOR INSOLENȚE ANTISECURISTICE

 

 

În ziua de 29 iulie 2023, ora 13:32  „Ziare.com” a publicat sub semnătura Alina Tudor un text din care rezultă o serie de acuzații publice făcute de Andrei Ursu, fiul inginerului Gheorghe Ursu, decedat la 17 noiembrie 1985la Penitenciarul Jilava, în urma unei intervenții chirurgicale eșuate. Printre cei vizați apare și numele meu. Iată textul:

Andrei Ursu, după ce torționarii tatălui său au fost achitați: “Acest Cristian Troncotă are semnătura pe dosarul falsificat”

Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, continuă să lupte pentru a-i face dreptate tatălui ucis de Securitatea comunistă. Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, susţine că a fost în audienţă la fostul director al SRI, Eduard Hellvig, pentru a-i cere o anchetă internă cu privire la angajaţii SRI care au falsificat dosarul tatălui său deschis de Securitate în 1984.

Răspunsul primit?”Facem şi dregem. N-a făcut nimic niciodată”, a explicat Andrei Ursu la Prima TV. Totodată, Andrei Ursu l-a acuzat pe Cristian Troncotă, fost decan în cadrul Academiei SRI, că ”are semnătura pe dosarul falsificat” al tatălui său.

Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, a fost întrebat în emisiunea Insider politic, difuzată sâmbătă la Prima TV, dacă e de părere că SRI s-a eliberat de moştenirea fostei Securităţi, aşa cum a precizat Eduard Hellvig în momentul demisiei din fruntea instituţiei.

„Trebuie să o spun pe şleau: nu s-a eliberat. Şi am date concrete în acest sens. A fost mai degrabă o poziţie mediatică, praf în ochi din partea fostului şef al SRI. L-am cunoscut, am fost în audienţă, i-am cerut inclusiv o anchetă internă în cadrul SRI a celor care au falsificat dosarul de urmărire informativă a tatălui meu: dosarul Udrea, dovedit de CNSAS că a fost falsificat grosier în anii ’90 (în decembrie 1984, Securitatea i-a deschis dosar de urmărire lui Gheorghe Ursu cu indicativul Udrea – n.r.). Şeful arhivelor fostei Securităţi, ajunse toate la SRI, era un fost securist, care lucrase în arhive şi până în ’89, şi a rămas bine-merci în SRI şi după ’89 şi care a ajuns decanul Facultăţii de Informaţii din cadrul Academiei SRI. E vorba de cel care e prezentat la unele televiziuni ca ”istoric” al serviciilor secrete, Cristian Troncotă.”, ajuns general în SRI. Ei bine, acest Cristian Troncotă are semnătura pe dosarul falsificat Udrea al tatălui meu. Cei de la CNSAS au dovedit negru pe alb, filă cu filă, cum filele pe microfilm sunt diferite de cele pe hârtie. Au inserat în 7 volume alte file. Falsificarea acestui dosar s-a făcut în cadrul SRI, dovedit, clar. Nu putea să fie dinainte”, a spus Andrei Ursu la Prima TV.

https://ziare.com/andrei-ursu-proces-tortionari/andrei-ursu-tortionari-achitati-proces-gheorghe-ursu-eduard-hellvig-ancheta-sri-1817896

În ziua de 29 iulie 2023 Doamna Irina Dănilă, producător de emisiuni tv la  Realitatea Plus mi-a solicitat un punct de vedere față de afirmațiile publice făcute la adresa mea de Andrei Ursu. Iată răspunsul:

Distinsă Doamnă Irina Dănilă,

În legătură cu solicitarea Dumneavoastră de a vă transmite un punct de vedere despre afirmațiile publice făcute de Andrei Ursu care mă vizează:

• Cea mai mare aberație debitată este acuzația că s-ar fi falsificat dosarul lui Gheorghe Ursu de la Arhiva fostei Securități de către lucrătorii din sectorul respectiv, care după 1990 se aflau încadrați în structura SRI. Eu am prezentat detalii amănunțite despre Arhiva Securității, modul de lucru, fondurile care o compuneau, chiar și Instrucțiunile 001050/1977 privind funcționarea evidențelor de securitate în cele patru cărți pe care le-am publicat despre istoria instituției securității regimului comunist din România. Dar Andrei Ursu nu a citit, în schimb își dă aere de mare cunoscător. Dacă ar fi citit probabil ar fi înțeles că în acel sector activitatea se desfășura cu legile și normele de aplicare a legilor privind apărarea secretului de stat pe masă. În acel loc, ca peste tot în instituții similare, exista și există cea mai mare concentrare de informații și date secrete care trebuiau protejate. Orice fisură în sistemul de lucru cu acele documente însemna breșe de securitate națională, iar cei vinovați puteau fi condamnați de la 7 la 15 ani închisoare după cum prevedea Codul Penal din 1968. Chiar și un ordin de la superior care ar fi însemnat o cât de mică modificare a unui document însemna ordin nelegal, nu se executa și se raporta imediat la superiorul celui care a dat ordinul. Se putea ajunge chiar și la șeful statului. În plus de acest lucru, exista o structură de contrainformații militare care supraveghea activitatea din aceste sectoare sensibile unde se concentrau secrete de stat. Orice mică disfuncție sau vulnerabilitate era raportată direct la ministrul secretar de stat, adică șeful Departamentului Securității Statului. În cei 10 ani cât am lucrat la Arhivă, cinci ani înainte și următorii cinci după evenimentele din decembrie 1989, în activitatea profesională am obținut numai calificative de foarte bine, ceea ce înseamnă că m-am descurcat fără breșe și sancțiuni. Fără îndoială că presiunea psihologică și stresul acumulat au jucat un rol important în formarea ambiției mele profesionale de a nu greși. Dar Andrei Ursu, mare cunoscător în ale Securității, în realitate un habarnamist, nu cunoaște aceste lucruri pentru că nu are lectură istorică elaborată cu trudă de cei care s-au confruntat cu specificul acelui loc de muncă, la care se adaugă privațiunile serviciului militar.
• Nu este semnătura mea pe dosarul lui Gheorghe Ursu. Este trecut numele meu, scris foarte citeț și cu pixul cu pasta roșie, pe adresa de restituire a dosarului de la organele judiciare. Scrisul aparține colonelului Ion Corondan, care atunci era șeful Diviziunii „F” informatică, în care se afla încadrat și biroul Arhivă din SRI. El a scris numele meu pentru ca dosarul restituit de organele judiciare să fie trimis la Arhivă, acolo unde Troncotă se ocupa de arhivarea dosarelor. Acest lucru l-am explicat în cele mai mici detalii procuraturii militare și cu documentele pe masă. Procuratura militară, la solicitarea directorului SRI, Eduard Hellvig, a deschis un dosar de cercetare „in rem”. Au fost audiați toți foștii lucrători din Arhivă. Rezultatul a fost neînceperea urmăririi penale pentru că s-a constatat cu probe evidente că activitatea s-a desfășura în mod legal. Am sugerat procurorilor militaristă facă o confruntare între dosarul de urmările informativă a lui Gheorghe Ursu, cu microfilmul de la sala de lectură și cu microfilmul din fondul de rezervă. Așa s-a constatat că nu se făcuse nici o intervenție. Dosarul a fost intact din momentul în care fusese arhivat și microfilmat, în 1987. Dar Andrei Ursu nu se împacă cu adevărul. El vrea ca enormitățile și acuzațiile sale nefondate să constituie argumentele pe care să se bazeze cererea ca statul român să-l despăgubească cu o sumă de câteva milioane de lei.
• Rezultă de aici că nici afirmația ironică potrivit căreia Directorul SRI, i-ar fi promis că „facem, dregem”, iar în realitate nu a făcut nimic, nu stă în picioare. Domnia sa chiar a acționat și a canalizat cercetarea spre procuratura militară. Probabil că a fost bine sfătuit să evite o anchetă internă pentru a nu fi apoi acuzat că acoperă nereguli în manipularea documentelor secrete.
• Domnul Hellvig are o altă problemă. Domnia sa s-ar fi exprimat public asupra faptului că nu a fost și nu va exista niciodată vreo compatibilitate între fosta Securitate și SRI. La acest capitol adevărul istoric îl contrazice. Nu numai prezența mea, 5 ani în Securitate și 21 de ani în SRI, este edificatoare, ci alte sute de colegi care după ce au fost verificați de procuratura militară în ianuarie-martie 1990, au primit aprobare de a fi încadrați în SRI. Deci au fost compatibili, adică nu făcuseră poliție politică represivă și nu participaseră la așa-zisa represiune din decembrie 1989. Mai mult, au existat compatibilități și în ceea ce privește structurile și acțiunile de fond ale Securității și SRI, în domenii precum, combaterea terorismului, contraspionajul, contra-sabotajul, combaterea crimei organizate transfrontaliere, contrainformații militare, filaj, arhivă, microfilmare, producția specială pentru tehnologii avansate,și multe altele. Acestea sunt compatibilități între toate instituțiile de intelligence și securitate din toată lumea și din toate timpurile moderne și post moderne. Din nefericire sunt și mulți, care nu cunosc aceste aspecte pentru că numi-au citit cărțile și nu consultă nici măcar literatura de specialitate foarte bogată din acest domeniu. Faptul că dl Hellvig provine din rândurile oamenilor politici nu-l scuză pentru această greșeală impardonabilă. A condus totuși o instituție de intelligence pentru securitate națională timp de mai bine de 8 ani.
• Am 24 de volume publicate până în prezent ca singur autor și/sau în colaborare cu alți istorici și cercetători, unele dintre ele premiate. E normal ca Andrei Ursu să nu poată cuprinde un asemenea volum de literatură de specialitate despre serviciile secrete. Si tocmai pentru acest motiv ar trebui să vorbească despre mine cu mai mult respect. Eu nu l-am jignit niciodată, în schimb el mă face securist ceea ce pentru mine este o insultă, pentru că mă consider un „securist notoriu”. De ce acest lucru? Pentru că mă deosebesc total de foștii securiști: sunt singurul care am doctoratul în materie de servicii secrete de securitate, am fost decanul facultății de informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, am condus doctorate pe teme de intelligence de securitate, am predat și predau și acum la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu cursuri de istoria serviciilor secrete și Studii de securitate. I-am explicat aceste lucruri lui Andrei Ursu chiar într-o emisiune in direct la Realitatea TV, dar văd că nu pricepe și continua să mă facă securist în loc să-mi spună că sunt unul dintre cei mai notorii. O percep ca pe o banalizare a activității mele profesionale. Eu personal mă mândresc cu faptul că am lucrat 26 de ani în sistemul de securitate al României și cu rezultate profesionale concrete apreciate de cei îndrituiți.
• CNSAS nu a demonstrat nimic privind falsurile din dosarul lui Gheorghe Ursu. S-au făcut de tot râsul. Volumele din așa-zisa anexă a Dosarului de urmărire informativă a inginerului Gheorghe Ursu sunt în realitate mape de documentare care conțin tăieturi din ziare, xerocopii ale unor articole publicate în presa post decembristă, alte declarații ale unor martori obținute din dosare de cercetare penală ori din investigațiile unor jurnaliști etc. Deci nimic operativ sau secret. „Savanții” de la CNSAS, dacă ar fi studiat cu atenție adresa pe care se află numele meu și datele la care au fost elaborate materialele din mapa documentară ar fi ajuns la o concluzie adevărată. Desigur, pentru acest lucru mai exista o condiție, și anume ca cercetarea să se fi făcut de oameni profesioniști și animați de bune intenții. Dar se vede că nu a fost cazul. În cartea mea, Din istoria serviciilor de informații și securitate ale regimului comunist din România 1965-1989, ediția a II-a, publicată în 2014 am scris la un moment dat că CNSAS, prin jocurile politice pe care le face a început să semene cu poliția politică represivă. S-au supărat rău de tot pe mine. Peste câțiva ani, când a venit sentința definitivă în cazul lui Traian Băsescu, informatorul cu numele conspirativ „Petrov”, toată lumea s-a liniștit, iar eu am fost cel care am spus adevărul în legătură cu jocurile politice absolut grețoase ale CNSAS..
• În ceea ce-l privește pe inginerul Gheorghe Ursu adevărul istoric este total diferit de ceea ce încearcă să se spună începând cu 1990 și până în prezent. În realitate,la ora actuală, doar fiul său, Andrei Ursu, a cam rămas singurul care mai rostogolește în spațiul public teza disidenței anticomuniste. Nu rezultă din nici un document că Gheorghe Ursu a fost un oponent al regimului. Nu a avut nici o apariție publică în care să conteste regimul comunist. Că aducea unele critici strict profesionale pe care le consemna în Jurnalul său este cu totul altceva. Dimpotrivă,se vehiculează în mass-media o serie de documente care vin să demonstreze următoarea teză. O redau pe scurt, se poate face o dezbatere mai largă pe această temă și cu documentele pe masă. Inginerul Gheorghe Ursu, un profesionist de succes în domeniul proiectelor din construcțiile fundamentale(uzine, fabrici, spitale, stațiuni de odihnă la Marea Neagră etc.), a fost un „honorable citoyen”, cum spun francezii, adică un patriot adevărat, folosit ca persoană de încredere în misiuni pe plan extern: „contacte ” cu emisari ai Mossadului și/sau cu persoanele lor de încredere, care instrumentau problema așa-zisului holocaust din Basarabia. Refuzul lui de a semna niște declarații false în legătură cu aceste teme, dar mai ales consemnarea lor în Jurnalul său l-au dus la moarte. Securitatea în loc să-l apere, l-au trădat/abandonat, adică l-au lăsat ca pe un miel când îl duce la tăiere. Gheorghe Ursu a vizitat Franța, Spania, Italia, Elveția, Olanda și alte țari, unde se întâlnea cu români-evrei din emigrație. Toate deplasările sunt consemnate în evidentele de pașapoarte care se păstrau tot la Arhiva Securității. Bunicii săi, din partea mamei împreună cu alți zece membri ai familiei au fost deportați la Auschwitz. Majoritatea au decedat. „Holocaustologii” Mossadului l-au cultivat în scopul de a obține niște declarații, evident contrafăcute despre ororile holocaustului din Basarabia. Andrei Ursu cunoaște aceste informații dovedite documentar, i s-au prezentat într-o amplă scrisoare, dar la care nu a răspuns. De aici se trage concluzia că pe Andrei Ursu nu-l interesează absolut deloc adevărul ci să obțină niște despăgubiri din partea statului român. S-a urcat pe cadavrul tatălui său și îi place să fie în atenția mass-mediei, ceea ce nu este un lucru nici corect nici moral.

 

Cu stimă

Cristian Troncotă

31 iulie 2023, Șelimbăr

Pe Andrei Ursu îl informez că cercetarea istorică privind evenimentele din decembrie 1989, a ajuns în ultimii ani la o serie de evaluări total diferite decât insolențele anti-securistice cu care eram obișnuiți în discursurile post decembriste. Cea mai importantă se referă la neimplicarea Securității în acțiunile represive. În stenograma ședinței Consiliului Politic Executiv al CC PCR din 17 decembrie 1989, Ceaușescu îl acuză pe generalul Iulian Vlad că nu a respectat ordinal ca trupele FOI (Formațiuni de Ordine Interioară) să utilizeze muniție de război. Șeful Securității scosese în dispozitiv la Timișoara trupele Ministerului de Interne dotate cu cartușe de manevră. Acest aspect a fost relatat de Iulian Vlad în toate interogatoriile din perioada celor trei procese intentate. Nici procurorii militari și nici judecătorii nu l-au contestat, ceea ce înseamnă că declarațiile au fost considerate corecte.

Un alt aspect. La un congres de istorie de la Berlin, din 2019, care avea printre temele dezbătute și consecințele Războiului Rece s-a menționat că în decembrie 1989, în România, Securitatea și-ar fi negociat rămânerea la putere, ceea ce înseamnă că într-adevăr se poate vorbi despre o continuitate între Securitate și noul SRI, evident pe un alt sistem legislativ, tehnico-metodologic și penal specific statelor democratice. La fel s-a întâmplat și în celelalte foste țări socialiste din Tratatul de la Varșovia (Bulgaria, Polonia, R.D. Germană, Ungaria)

În „Jurnalul de la Jilava”, publicat de „Evenimentul istoric”, se atestă că generalul Iulian Vlad a declarat unei delegații de Cruce Roșie Internațională că nu poate răspunde în acel moment (mai erau două zile și începea procesul său în care era acuzat de genocid) la întrebările formulate, dar îi ruga să rețină următorul aspect: „Eu și instituția pe care am condus-o am sprijinit căderea de la putere a lui Ceaușescu”. La un simpozion pe teme istorice la Galați, în 2007, ultimul șef al Departamentului Securității Statului, fiind întrebat ce a fost în decembrie 1989, a răspuns în fața unei asistențe în care predominau istoricii (cercetători și universitari): „A fost o lovitură de palat cu ajutorul Securității‟. Acest aspect a fost recunoscut și bine documentat de organele de cercetare penală, fapt pentru care s-a renunțat la acuzația de genocid, pe motiv că această infracțiune nu a existat în decembrie 1989. În timp ce era deținut la închisoarea Jilava, Iulian Vlad a fost dus, la Săftica, la o întrevedere cu șeful Securității chineze care venise în vizită în România. Imediat după ce s-a eliberat, același Iulian Vlad a făcut o călătorie în China, de unde s-a întors, după propriile mărturisiri „cu informații care au interes SRI și SIE”.

Prin urmare, toate acele teze anti-securistice rostogolite cu ură și încrâncenare precum „securiști-teroriști‟, „călăii Securității‟, „securiștii au otrăvit apa potabilă‟, „securiștii au aruncat în aer depozite le sânge de la Spitalul Municipal‟, „securiștii trag în salvările cu care sunt transportați răniții”,  „teroriști-antiteroriști e totuna‟, „securiștii au mâinile pline de sânge”, „poliția secretă îi împușcă pe șoferii camioanelor care transportă cadavrele” și multe alte aberații de acest gen care ni se par astăzi de o stupizenie și de un ridicol absolut.

Dar ceea ce este și mai grav, că în fața evidențelor încă mai sunt unii care continuă să rostogolească în mass-media astfel de aberații. Din punctul meu de vedere cred că deja s-a instalat o boală psihică, pe care aș denumi-o „sindromul anti-securismului‟. Credeam cu naivitate că adevărul istoric îi poate vindeca. Constat cu amărăciune că m-am înșelat. Iar acest lucru se întâmplă într-un context politic intern și mai ales internațional în care este nevoie, poate mai mult decât oricând, de securitate, noțiune ce trebuie percepută ca sistem legislativ, instituțional și procedural care are la bază principiul titulescian al „securității colective”, sau al „securității comune prin cooperare” (NATO și UE). Ori, anti-securismul a inoculat în mentalul românilor idea că prin securitate se înțelege o instituție ticăloasă a regimului comunist. O gravă confuzie care poate avea consecințe ireparabile.

Fără o concepție clară despre nevoia de securitate statul se poate dezintegra. Prin urmare, perceperea greșită a noțiunii de securitate înseamnă la ora actuală cel mai mare risc/pericol de securitate națională, alături, bine înțeles de ceea ce numim ca fenomen „brain drain” (exodul creierelor). Iar acesta din urmă se datorează la rândul lui de faptul că mai ales tinerii se simt total neprotejați și fără viitor în țara în care s-au născut și în care nu au viitor. O spun și o susțin cu toată responsabilitatea.

Toate aceste aspecte au fost prezentate pe larg în ultima mea carte publicată „Securitatea noastră cea de toate zilele”, Editura Polirom, București, 2021, care este de fapt un dialog prelungit cu Flori Bălănescu, cercetătoare la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, instituție aflată sub conducerea Academiei Române.

 

Cristian Troncotă

Șelimbăr 19-21 august 2023