Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Martie 24, 2025
Sabia, Bursa și Templul: Cromwell și geneza anglo-sionismului
În istoriografia oficială a Angliei moderne, Oliver Cromwell (1599–1658) este adesea prezentat ca simbolul „eliberării religioase”, al parlamentarismului și al tranziției către ordinea constituțională. Totuși, o lectură mai atentă a acțiunilor sale – în special a redeschiderii porților Angliei pentru comunitatea iudaică sefardică în anul 1656 – relevă mai mult decât o simplă reformă religioasă: este vorba despre un moment fondator al ceea ce putem defini, cu prudență academică, dar fermitate conceptuală, drept anglo-sionism.
În 1290, regele Eduard I al Angliei a emis Edictul de Expulzare a iudeilor, pe fondul tensiunilor sociale și religioase provocate de activitatea economică a acestora, în special în domeniul împrumuturilor cu dobândă. Iudeii fuseseră deja supuși unor restricții severe încă din timpul domniei lui Henric al III-lea, inclusiv obligativitatea de a locui în cartiere speciale, de a purta semne distinctive și de a-și limita activitățile la câteva nișe economice marginale. Din 1290 până în secolul al XVII-lea, Anglia nu a avut, oficial, nicio comunitate iudaică organizată.
Situația s-a schimbat radical odată cu instaurarea Commonwealth-ului englez (1649–1660), regimul republicano-teocratic condus de Oliver Cromwell după executarea regelui Carol I. Cromwell, influențat de ideile milenariste puritane, considera că reîntoarcerea iudeilor în Anglia era o condiție necesară pentru împlinirea profețiilor biblice legate de întoarcerea lui Hristos. Aceste idei circulau intens în cercurile nonconformiste protestante, fiind propagate, printre altele, de teologi ca Thomas Brightman și de publiciști milenariști precum John Dury.
În 1655, rabinul sefard Menasseh ben Israel (1604–1657), stabilit la Amsterdam, a venit personal la Londra pentru a pleda în fața lui Cromwell în favoarea readmiterii iudeilor în regat. Menasseh era reprezentantul unei comunități sefarzice influente, formată din refugiați portughezi care se stabiliseră în Olanda după expulzările din Peninsula Iberică de la sfârșitul secolului al XV-lea. Acești iudei aveau legături comerciale extinse în zona atlantică – în special în comerțul cu zahăr, tutun, sclavi și diamante – și întrețineau relații economice strânse cu coloniile olandeze din Caraibe și din Brazilia.
Conferința de la Whitehall din decembrie 1655, convocată de Cromwell pentru a analiza cererea lui Menasseh, nu a ajuns la un consens clar din cauza opoziției clerului anglican și a elitei comerciale engleze. În lipsa unui decret oficial, Cromwell a aplicat o strategie tipic modernă: a permis reîntoarcerea iudeilor de facto, fără a anula explicit edictul din 1290. Astfel, începând cu 1656, o comunitate iudaică – formată aproape exclusiv din iudei sefarzi portughezi – s-a stabilit la Londra, inaugurând prima sinagogă post-medievală (Bevis Marks Synagogue, inaugurată în 1701) și organizând un cimitir iudaic în Mile End.
Este important de subliniat că această readmisie nu s-a produs în numele unui umanism universal, ci a fost motivată de considerente economice și geopolitice foarte precise. Cromwell urmărea să atragă în Anglia capitalul iudaic circulant, expertiza financiară și rețelele comerciale sefarzice care puteau slăbi hegemonia Spaniei și a Imperiului Habsburgic. În plus, iudeii din Amsterdam dețineau o rețea bancară și logistică esențială în competiția navală dintre Olanda și Anglia pentru supremația în Atlantic.
În acest punct al istoriei apare o mutație subtilă, dar decisivă: fuziunea între ambițiile imperiale anglo-saxone și rețelele comerciale iudaice devine o alianță de sistem. Nu este vorba despre o simplă coabitare, ci despre constituirea unui bloc ideologic și financiar care va structura geopolitica lumii moderne. Cromwell, poate fără să o înțeleagă pe deplin, a deschis calea unei paradigme în care statul protestant devine garantul intereselor financiare iudaice, iar capitalul iudaic devine aliatul indispensabil al imperialismului anglo-saxon.
Această alianță se va perfecționa în secolele următoare, odată cu fondarea Băncii Angliei (1694), consolidarea London Stock Exchange (1801) și sprijinul acordat de elitele financiare britanice pentru proiectul sionist începând cu Declarația Balfour (1917). În acest sens, Cromwell este nu doar figura unei rupturi teologice sau a unei revoluții politice, ci inițiatorul arhetipal al anglo-sionismului – adică al acelei alianțe strategice, doctrinare și financiare care a transformat lumea creștină într-un vehicul al dominației globaliste.
În mod simbolic, ceea ce începutese ca un act de „toleranță” s-a transformat într-o reconfigurare structurală a ordinii europene. Dintr-o civilizație ierarhică, spirituală și organică, Europa s-a transformat treptat într-un sistem contractual, mercantil și mecanic. În locul Cetății a venit Bursa; în locul Altarului – Templul financiar. Cromwell nu a fost doar un dictator puritan, ci arhitectul unei lumi în care capitalul devine criteriul unic al legitimității, iar Tradiția este dizolvată în numele progresului, creditului și circulației.
Astăzi, când asistăm la prăbușirea ordinii internaționale postbelice și la reaprinderea conflictului între suveranitate și globalism, lecția cromwelliană rămâne vitală: în spatele fiecărei „reforme” se află un proiect ideologic. Și în spatele fiecărei alianțe geopolitice se ascunde un interes spiritual sau anti-spiritual. Dacă Europa vrea să renască, trebuie să redescopere rădăcinile sale și să rupă pactul cu Templul profan care, de la Cromwell încoace, i-a uzurpat coroana.
Au fost mari bancheri ai crimei organizate inainte sa apara camataria evreiasca, rivala lor.
Oamenii i-au numit „Nobilimea Neagra” datorita cruzimii, lacomiei si lipsei totale a oricarui atribut moral. Printr-un sir nemasurat de crime, violuri, rapiri, santaje, terorism, jafuri si chiar magie neagra, au anihilat orice forma de opozitie pentru a-si atinge scopurile. Cu trecerea timpului au devenit incredibil de bogati, puternici si influenti. Descendentii acestora ar detine si în prezent monopolurile asupra comertului mondial si sunt adevaratii stapâni ai Mafiei italiene.
„Nobilimea neagra” sunt familiile oligarhice ale Venetiei si Genovei din Italia, care în secolul al XII-lea detineau privilegiile comerciale (monopoluri). Prima dintre cele trei cruciade, de la 1063 la 1123, a stabilit puterea Nobilimii Negre venetiene si a solidificat puterea clasei dominante bogate.
Aristocratia Nobilimii Negre a obtinut un control complet asupra Venetiei în 1171, când numirea Dogelui a fost transferata catre ceea ce era cunoscut ca Marele Consiliu, ce era format din membri ai aristocratiei comerciale (printre care familia infama de Medici). Venetia a ramas în mâinile lor înca de atunci, dar puterea si influenta Nobilimii Negre venetiene se întinde mult dincolo de granitele sale, iar astazi se simte în fiecare colt al globului.
În 1204, familia oligarhica a împartit membrii lor în enclave feudale, iar din aceasta epoca dateaza marea constructie a puterii si a presiunii pâna când guvernul a devenit o corporatie închisa a familiilor Nobilimii Negre.
Nimic nu s-a schimbat. Crima super-organizata multinationala onduce si acum lumea din umbra, prin multe organizatii.
Autorii serioşi şi oneşti nu aruncă faptele lui Cromwell sau ale evreilor asupra creştinismului, cum face Dimarescu când preia informaţiile de la ei.
William Guy Carr în excepţionala sa carte Pionii în joc (1958), atât Oliver Cromwell, cât şi William de Orange, au fost finanţaţi de către bancherii evrei: „Revoluţia engleză (1649) a fost prima dintr-o serie de revoluţii destinate să le dea hegemonie mondială. Înfiinţarea Băncii Angliei de către William în 1694 a fost următorul pas crucial. În spatele faţadei, Anglia a devenit un stat «evreu» de peste 300 de ani.“ Dar mai ales evreii care au plecat din Spania în 1492 şi şi-au mutat, o vreme, cartierul general în Olanda, l-au finanţat pe Oliver Cromwell să atace coroana şi biserica în Anglia.
Ba chiar acţiunea iudaică „revoluţionară“ mondială era îndreptată şi împotriva Bisericii şi a autorităţilor, cum arată şi Douglas Reed, în „Controversa Sionului“, dând exemplul Rusiei:
„Revoluţia era îndreptată împotriva „regelui şi a clerului“ ca simboluri ale „opresiunii maselor“. Acum nu mai avem nici regi nici cler, dar revoluţia continuă, cu distrugerea naţiunii (uciderea regelui este actul simbolic al distrugerii naţiunii) şi cu distrugerea religiei (cu actul simbolic al dărâmarii bisericilor). Sursa uciderii regelui şi a dărâmarii bisericilor ca acte rituale de distrugere a naţiunilor, induse de Yehova, autorul nu a găsit-o decât în Vechiul Testament – Thora – Talmud, unde Moise îi spune tribului lui Iuda: „Domnul Dumnezeul tău i-a dat [pe locuitorii Palestinei] în mâna ta ca să-i distrugi cu desăvârşire. Să nu închei pace cu ei şi să nu le arăţi milă… ci să le distrugi altarele“ (Deuteronomul 7;2, 5);….
Scopul nu este îmbunătăţirea condiţiilor locale, ci distrugerea guvernului legitim, distrugerea naţiunilor şi a religiilor lor, pentru instaurarea guvernului suprem al sectei dominante a rasei dominante, după cum promite Thora.“
„Cromwell – mai scrie Douglas Reed – n-a fost decât o marionetă, ca şi regele Cirus. Orice copil de şcoală din Anglia învaţă că Cromwell a fost unul care l-a decapitat pe rege şi a adus evreii înapoi în Anglia. Dacă adaugi la aceste fapte baia de sânge şi masacrul preoţilor condus de Cromwell la Drogheda, ce e Cromwell altceva decât unealta lui Yehova din Deuteronomul? Cromwell este unul dintre primii care îşi ascund ura faţă de creştinism zicându-şi „creştin după Vechiul Testament“. El a interzis sărbătoarea Craciunului, a ars bisericile creştine şi a asasinat membrii clerului creştin. A cochetat un timp cu ideea de a fi mesia evreilor. Deţinea puterea când Sabbatai Zevi se proclamase mesia, cu un succes care îi înspăimântase pe cei din guvernul talmudic de aşa natură încât talmudiştii din Amsterdam s-au gândit la un contra-mesia şi au trimis degrabă emisari în Anglia, ca sa verifice daca nu-l puteau cumva declara pe Cromwell că se trage din regele David. Cromwell ar fi fost un mesia pe placul lor, căci ideologia lui de distrugere totală şi masacru general era corectă. (Mesia talmudic poate fi oricine. În 1939, un rabin din Germania propovăduia că Hitler este mesia evreilor.)“
Deşi Cromwell era în tratative să vândă catedrala St. Paul evreilor pentru 500.000 de lire sterline, nu l-a putut satisface pe rabinul Manasseh ben Israel din cauza opoziţiei publice. Apoi domnia lui Cromwell a luat sfârşit… Anglia şi-a reluat drumul după el. Dar cu el fenomenul „revoluţiei“ intrase în Europa.
La moartea lui Cromwell, evreii i-au dat sprijin financiar lui Carol II, fiul regelui decapitat de Cromwell, care a făcut curând după aceea ce i-au cerut ei şi a legalizat poziţiile evreilor în Anglia, ceea ce nu i-a împiedecat pe evreii din Amsterdam să finanţeze expediţia lui William de Orania şi să răstoarne pe urmaşul şi fratele lui Carol II. Cine a învins între Cromwell si rege? Evreii din Amsterdam. Cine a învins între dinastia Stuart si casa de Orania? Evreii din Amsterdam.
La 150 de ani după Cromwell, revoluţia lovea din nou Europa creştină, de data aceasta în Franţa. În aparenţă, revoluţia franceză pare nelegată de a lui Cromwell, dar exact ca şi a lui Cromwell şi ca cea bolşevică mai târziu, a atacat în special naţiunea şi religia, în persoana regelui şi a preoţilor şi monahilor, şi a înlocuit „tirania“ acestora cu una mult mai sângeroasă.“
( Douglas Reed, „Controversa Sionului“ )
Trebuie sa fii anticrestin rau-intentionat sa spui sau sa crezi asta? Sau comunist!
De ce sa nu spui “Lumea anglo-saxona… un vehicul al dominației globaliste”?
Sau “Cvilizatia occidentala”?
Iar englezii nu au o religie crestina autentica, canonica.
Biserica Anglicană (Church of England) este o biserică despărțită de Biserica Romei în timpul Reformei protestante, în Anglia, prin ruptura regelui Henric al VIII-lea de papa Clement al VII-lea, care a refuzat să-i accepte divorțul.
Dar nici conducerea Bisericii Anglicane nu are vreo implicare in “anglo-sionism” sau in a fi “garantul intereselor financiare iudaice”.
Domnule, nu este nevoie să fii nici anti-creștin, nici comunist ca să recunoști un adevăr istoric documentabil: civilizația anglo-saxonă modernă, în forma ei post-reformatoare și capitalistă, a devenit din secolul XVII încoace un vehicul principal al dominației globaliste, și da, o platformă pentru fuziunea intereselor economice evreiești sefarzice cu mecanismele politice ale noii ordini mercantile.
A spune „Biserica Anglicană nu are legătură cu interesele financiare iudaice” înseamnă a ignora esența problemei: nu este vorba despre dogma religioasă a anglicanismului, ci despre alianța istorică dintre protestantismul dezrădăcinat și capitalismul financiar transnațional. După Reformă, Anglia s-a transformat treptat într-un stat mercantil, imperial și raționalist, în care Biserica – subordonată Coroanei – nu a fost un apărător al Tradiției, ci un instrument al noii ordini ideologice și economice.
În ceea ce privește „anglo-sionismul”, acesta este un concept geopolitic, nu teologic. Nu implică participarea formală a clerului anglican în consilii evreiești, ci desemnează alianța strategică dintre elitele financiare evreiești (în special sefarzice, începând cu secolul XVII) și establishmentul politic englez, o alianță care a culminat cu Declarația Balfour din 1917, când Marea Britanie s-a angajat oficial să susțină crearea unui cămin național evreiesc în Palestina.
Oliver Cromwell, în 1656, a permis – sub tăcere legală – reîntoarcerea evreilor în Anglia, nu din iubire de umanitate, ci din interes geopolitic și economic. S-a urmărit atragerea capitalului evreiesc, rețelelor comerciale sefarzice și consolidarea Angliei ca mare putere atlantică. Acesta este fapt istoric, nu opinie.
A spune că englezii nu mai au o religie creștină autentică nu este o insultă, ci o constatare tragică: desprinderea de Tradiția apostolică, secularizarea progresivă și subordonarea credinței către rațiunea de stat au golit creștinismul englez de conținut mistic. Church of England este astăzi o instituție care binecuvântează ideologia LGBT, multiculturalismul radical și ecumenismul distructiv.
Așadar, nu este vorba de ură, ci de claritate. Nu de condamnare, ci de discernământ.
Ortodoxia are datoria de a numi lucrurile pe nume, chiar dacă acestea sunt incomode pentru iluziile modernității.
Pacat. Si le mai si rasucesti si le tot dai la intors.
Le tii pe ale tale, de unul singur, ca un popa fara enoriasi.
Si faci asta in mod repetat, permanent, parc ai o problema cu onestitatea.
Nici nu raspunzi, ci abati acuza, ca si cand ai spus altceva. Ce fel de probleme sunt astea, ca nu sunt de memorie.
Ti s-au reprosat cuvintele tale mot-a-mot:
“Lumea creștină… un vehicul al dominației globaliste” (asa ai scris in articol)
si raspunzi cu un fals citat, ca sa acuzi.
Falsul tau citat, prin care pretinzi fals ca cineva TI-ar fi zis comentand:
„Biserica Anglicană nu are legătură cu interesele financiare iudaice”.
Si o tii tot astfel, vorbind despre altceva.
CE PROBLEME AI? AI O PROASTA RELATIE CU ONESTITATEA?
NU INTELEGI CE TI SE SPUNE?
Stimate domn,
Vă mulțumesc pentru insistență – ea îmi oferă prilejul de a lămuri, o dată în plus, o chestiune de fond.
Afirmația pe care o invocați – „Biserica Anglicană nu are legătură cu interesele financiare iudaice” – nu a fost citată ca atare, ci parafrazată, în mod legitim, ca rezumat al poziției exprimate anterior de un comentator, care a spus textual:
„Dar nici conducerea Bisericii Anglicane nu are vreo implicare în ‘anglo-sionism’ sau în a fi ‘garantul intereselor financiare iudaice’.”
Formularea mea a fost o sinteză retorică a acestei idei, și nu o atribuție personală, nici o „falsificare”. N-am pus ghilimele, n-am indicat că cineva mi-ar fi adresat exact acele cuvinte, ci am discutat o poziție de fond care merită analizată – și, după părerea mea, contestată.
În spațiul polemicii intelectuale, astfel de parafrazări sunt firești, atâta timp cât păstrează sensul ideii exprimate – și asta am făcut. A transforma o asemenea parafrazare într-o acuzație de lipsă de onestitate sau falsificare este, din păcate, o exagerare care nu servește nici adevărului, nici dialogului.
Dacă v-a deranjat tonul polemic, îmi pare rău – dar nu retrag nici formularea, nici analiza. Pentru că, în fond, ceea ce contează nu e forma frazei, ci fondul adevărului pe care îl apără.
Văd că insistați pe ideea că aș evita răspunsul, că aș deturna discuția, că nu înțeleg ce mi se spune. Permiteți-mi, cu tot respectul, să vă răspund limpede: înțeleg perfect ce spuneți – doar că nu sunt de acord cu premisele și nici cu tonul pe care le rostiți.
Nu am deturnat discuția, ci am răspuns la fondul ideii: faptul că alianța doctrinară și financiară dintre protestantismul anglo-saxon și capitalul evreiesc sefarzic – manifestată istoric în secolul XVII, consolidată în secolul XVIII și formalizată politic în secolul XX – a transformat o parte din ceea ce se numește „lumea creștină” într-un instrument al dominației globaliste.
Asta nu înseamnă că Hristos a fost instrumentalizat. Înseamnă că instituții care s-au revendicat de la creștinism (în special în spațiul anglican și protestant reformat) au fost – istoric, documentabil – folosite ca vehicule ideologice pentru justificarea colonialismului, expansiunii financiare, secularismului și chiar sionismului politic.
A sugera că eu aș fi evitat subiectul pentru că nu răspund exact pe structura dorită de dumneavoastră înseamnă a confunda polemica nervoasă cu dialogul real. Dacă vi se pare că exprimarea mea e mai riguroasă, mai elaborată sau mai largă decât ați dori, nu înseamnă că ocolesc întrebările – înseamnă că le tratez cu seriozitatea cuvenită unor chestiuni grele, nu cu lozinci.
Cât despre onestitate: onestitatea înseamnă să spui lucrurilor pe nume chiar și când știi că vei fi atacat pentru asta. Dacă voiam aplauze, aș fi scris platitudini corect-politice. Am ales, în schimb, să spun ceea ce istoria arată clar: că ceea ce se numește „Occident creștin” s-a transformat, prin voința elitei sale, într-un mecanism de impunere globală a unei ordini anti-tradiționale și anti-sacrale.
Nu e o denaturare. E o constatare.
Dacă vreți să discutăm idei, sunt aici. Dacă vreți să insistați pe retorică inflamabilă, nu voi continua pe acel drum. Pentru că o discuție serioasă cere nu doar idei clare, ci și ton potrivit.
Ce treaba are aceasta in toata povestea asta, de o scoti datoare? Are alta menire decat ce-i ceri tu.
Trebuie ca toate neamurile să revină la cultura si așezarea bazată pe Sfânta Evanghelie și pe Dragostea de Neam și Țară. Acest eșafodaj putred al lumii moderne bazat pe capitalul financiar, pe cultura divertismentului(entertainment) și pe ocultism(magie neagră) nu poate fi răsturnat și înfrânt decât prin EVANGHELIA Domnului nostru IISUS HRISTOS. Oamenii trebuie să învețe, din nou, să o urmeze pe Maica Domnului, cea care nu a păcatuit nici cu gândul măcar, după învățătura Sfinților Părinți și să o luăm că model de desâvârșire creștină. Așa cum a profețit chiar ea însuși: “A căutat spre smerenia roabei Sale, iată de acum mă vor ferici TOATE NEAMURILE” Iar cel mai bun mod de a o ferici pe Maica Domnului este de a trăi o viață creștinească, în acord cu Sf.Evanghelie a Fiului său Iisus Hristos. Si părintele Iustin Pârvu spunea că soluția la starea actuală a omenirii este una pur spirituală. Soluțiile omenești s-au cam epuizat.
Dar traducatorul, din D. Reed sau din altii, a adaugat si “idei” de la sine, lovind astfel in crestinism.