Să nu devenim rinoceri, putem rămâne oameni !

Mihai Șerban
Incorect Politic
Iulie 19, 2021

Să nu devenim rinoceri, putem rămâne oameni !

 

“Rinocerii (titlul original în franceză Rhinocéros) este o piesă de teatru scrisă de Eugen Ionescu în 1959. Este considerată una dintre lucrările cele mai remarcabile ale teatrului absurd. Pe durata celor trei acte, locuitorii unui mic oraș francez sunt transformați în rinoceri. Figura principală a piesei, Berenger, un om obișnuit și simplu, de multe ori subevaluat și criticat pentru dependența sa de alcool, se dovedește a fi singurul om care nu face parte din această metamorfoză.

Actul I

Piesa începe în piața unui mic oraș de provincie francez. Doi prieteni – Jean, elocvent, inteligent, dar foarte arogant și Bérenger, un om simplu, timid și bun la suflet, dar care are patima alcoolului – se întâlnesc la o cafenea să discute despre o chestiune foarte importantă. În loc să vorbească despre aceasta, Jean devine furios pentru că Bérenger întârziase și venise în stare de ebrietate. Începe să-l mustre până când un rinocer traversează furios piața, făcându-i pe toți să tresară înspăimântați. Oamenii prezenți încep să discute despre ceea ce tocmai se întâmplase când un alt rinocer apare și strivește pisica unei femei. Acest fapt generează teroare și oamenii se adună în grupuri și încep să spună că prezența acestor rinoceri nu ar trebui tolerată. Începutul unei mișcări de masă se poate vedea pe scenă.

Actul II

Bérenger sosește târziu la serviciu la redacția unui ziar local, dar recepționista redacției Daisy (de care Bérenger este îndrăgostit) îl acoperă. La birou, o ceartă izbucnise între Dudard (un ins rațional și sensibil) și Botard (un individ violent și temperamental); Botard crede că apariția unui rinocer în Franța este total imposibilă în ciuda tuturor mărturiilor celor care au văzut acest lucru întâmplându-se. Deodată, doamna Boeuf (soția unui coleg de muncă) apare și spune că soțul ei s-a  transformat într-un rinocer și că străzile sunt pline de oameni care se transformă în rinoceri. Botard protestează împotriva existenței unui fenomen așa-numit „rinocerită” despre care doamna Boeuf susține că a apărut. El spune că localnicii sunt prea inteligenți să se lase păcăliți de discursurile goale ale unei mișcări de masă. Totuși, domnul Boeuf (transformat în rinocer) sosește și distruge scările care duc spre birou, blocându-i pe toți angajații și pe șeful lor, Domnul Papillion, înăuntru. Doamna Boeuf se alătură soțului ei aruncându-se în casa scării în timp ce angajații scapă pe fereastră.

Bérenger merge la Jean ca să-i ceară iertare pentru cearta din ziua precedentă, dar îl găsește pe prietenul său în pat foarte bolnav. Cei doi încep să se certe iarăși, inițial despre posibilitatea ca oamenii să se transforme într-adevăr în rinoceri și apoi despre moralitatea transformărilor. Jean este inițial înverșunat împotriva rinocerilor, dar treptat devine îngăduitor. Pe parcursul scenei, pielea lui Jean devine din ce în ce mai verde, umflăturile de pe capul său cresc într-un corn, vocea lui devine răgușită și el începe să pășească prin apartament ca un animal în cușcă. În sfârșit, Jean declară că rinocerii au exact aceleași drepturi ca și oamenii și că „Umanismul a murit, cei care îl urmează sunt doar sentimentaliști învechiți” chiar înainte de a se transformă și el într-un rinocer și începe să-l urmărească pe Bérenger prin apartament.

Actul III

Toți din oraș s-au molipsit de rinocerită, mai puțin Bérenger, Dudard și Daisy. Bérenger este încuiat în apartamentul său, strigând la rinocerii care năvăliseră că au distrus civilizația, până când Dudard sosește să-l verifice. Dudard banalizează transformările spunând că oamenii au dreptul să aleagă ce vor să facă, chiar și să se transforme; dar Bérenger insistă că transformările nu pot fi voluntare și că prietenul său Jean care la început îi ura pe rinoceri a fost probabil spălat pe creier. Dudard contraargumentează prin faptul că oamenii își pot schimba părerea și treptat pot deveni mai toleranți până ajung la concluzia că trebuie „să-și urmeze semenii și liderii”.

“Daisy și Bérenger își dau seama că au rămas singuri – singurii oameni rămași într-o lume de monștri. Bérenger își mărturisește dragostea pentru Daisy și ea pare să-i împărtășească sentimentele. Ei încearcă, deși pentru puțin timp, să aibă o viață normală printre rinoceri. După ce Bérenger sugerează ca ei să încerce să repopuleze rasa umană, Daisy începe să se îndepărteze de el, spunând că Bérenger nu înțelege dragostea. Ea începe să creadă că rinocerii au dreptate – ei care sunt cu adevărat pasionali. Bérenger o pălmuiește pe Daisy fără să gândească, regretând imediat gestul său. Bérenger rezumă situația astfel: „ în doar câteva minute am trecut prin douăzeci și cinci de ani de căsătorie!”. Cei doi vor să se împace, dar nu reușesc. În timp ce Bérenger se examinează în oglindă căutând vreun semn de transformare, Daisy pleacă repede să se alăture rinocerilor.”

Descoperind că a rămas complet singur, Bérenger critică felul în care s-a purtat cu Daisy. În singurătate el începe să se îndoiască de propria existență – limbajul său, înfățișarea sa și conștiința sa. Singur, realizează că s-a înșelat și vrea să se schimbe în rinocer. Se agită și nu reușește. Se întoarce la oglindă, față în față cu soarta și se prăbușește luptându-se să-și accepte condiția. Deodată, se desprinde de oglindă și jură să lupte împotriva rinocerilor. Bérenger strigă cu vitejie „ Nu capitulez!” către public înainte de a se întoarce la fereastră să strige la rinocerii care treceau.” (Rhinocéros, Eugen Ionescu)

* *

Foarte scurtă analiză extrasă din această piesă genială, care parcă a fost scrisă pentru noi, azi, în plină fază de rinocerită virală.

 

Falimentul limbajului, pierderea sensului și a rațiunii

La fel ca în majoritatea pieselor lui Ionescu, autorul se folosește, pentru a simboliza deriva modului de gândire, răspândirea unei ideologii maligne, de eșecul comunicării. Acest faliment semantic apare de mai multe ori în piesă, dar cel mai semnificativ pasaj este discursul logicianului către bătrânul domn. Într-adevăr, acest pasaj însumează o serie de silogisme false menite să-l convingă pe bătrânul domn de măreția logicii sale, care este rezultatul traumei lăsate de cel de-al Doilea Război Mondial.

Într-adevăr, după atrocitatea celui de-al Doilea Război Mondial, Ionescu, împreună cu alți dramaturgi ai teatrului absurd, definesc lipsa umanității prin lipsă evidentă de comunicare sau, a minima, prin imposibilitatea dialogului structurat intre semeni. Lipsa registrului lingvistic ne arată, prin urmare, imposibilitatea de comunicare între persoanele care nu pot (sau nu mai au dreptul) să se exprime sau să-și spună clar gândurile, ceea ce îi face să fugă spre pierzania lor, nemaiavând coeziune socială. Un exemplu major este reprezentat de imposibilitatea românilor de a recunoaște și defini starea de ocupație din țară, la toate nivele, pe verticală dar și pe orizontală.

 

Spiritul de turmă sau complexul instituțiilor

Se poate observa rapid că personajele prezente în piesă (cu excepția lui Bérenger) sunt blocate într-un spirit sistemic, specific fiecăruia. De exemplu, logicianul gândește și analizează situația folosindu-se doar de logică, ceea ce i-ar permite să înțeleagă totul. Putem spune că logicianul este matematician, nefiind animat de rațiuni morale, transcendente. La fel, domnul Papillon gândește numai prin viziunea regizorului, nefiind animat de realism, de adevăr, ci de deconstrucționism.

Observăm, de asemenea, că Jean analizează situația bazându-se pe idei pe care le-am găsi în ideologiile de Dreapta (dimensiunea forței, a voinței comune, a sacrificiului absolut care va muta, din păcate, în metastaza hitleristo-imperialistă) în timp ce Botard ajunge la aceleași concluzii, dar prin intermediul unei abordări de Stânga (expresia fără limite a dorințelor și nevoia de individualism disimulat după egalitarismul proverbial), stângism de sinteză care va muta în metastaza culturalo-politică a “Revolutiei” din Mai 1968. Reiese clar, atât în abordarea de Dreapta cât și de Stânga, falimentul ideologiilor burgheze, parazitare, în plină fază de acumulare populicidă.

Ionescu sugerează astfel că sistemul, oricare ar fi acesta, poate duce treptat la justificarea inacceptabilului – simbolizat în piesă prin transformarea în rinocer. Sistemul poate impune o problemă pentru ca apoi să vină cu soluția și tot el să propună ceva ca apoi să impună ceea ce părea inacceptabil. Filozoful neo-marxist Georg Lukács, a produs analiza cea mai profundă în acest sens, dovedind capacitatea malignă a burgheziei de a produce și a impune ideologie sterilă de masă, pentru a împiedica proletariatul să gândească condiția în care este ținut ostatic, departe de orice posibilitate de a trai demn și liber, fiind doar combustibilul locomotivei capitaliste. Capitalismul nu are partid, are doar dirijori, intermediari și sclavi.

 

Registrele mixte

Spre deosebire de piesele clasice, în care registrul folosit apare din scena expozițională, Rhinoceros se caracterizează prin registre diferite. În primul rând registrul fantastic. Într-adevăr, apariția unui rinocer este cea a unui element suprarealist într-un cadru care, cel puțin aparent, pare realist. În plus, este prezent și registrul comic, prin gestul comic, limbajul (falimentul limbajului), repetarea, dar și prin impresia de dezordine care caracterizează piesa. În cele din urmă, registrul tragic este anunțat din prima scenă prin pierderea progresivă a limbajului, prin schimbarea atitudinilor dintre Bérenger și celelalte personaje și prin monologul deliberativ al lui Bérenger, care îl va face să reziste rinocerilor.

 

In loc de concluzie

Peisajul din piesă este la fel de fantastic ca peisajul actual. Într-adevăr, apariția unui Covidoceros este cea a unui element suprarealist într-un cadru care, cel puțin aparent, părea realist. Cat de realist a fost cadrul românesc în ultimele decenii? Rinocerita a arătat că sufeream deja de o boală în fază terminală. Și la noi apare registrul comic, mai ales când un musulman ne interzice Învierea pentru o gripă… Repetarea o cunoaștem și noi, doar mergem la vot din 4 în 4 ani să ne “alegem” următoarea călăuză spre abator.

În cele din urmă, registrul tragic este anunțat din prima scenă,1989 este pierderea progresivă a limbajului comun, prin schimbarea atitudinilor, prin decadenta intelectuală și prin monologul deliberativ și omnipotent al lui “democrație”, care ne va face să ne dorim Rinocerul, Soluția și Liniștea lor de 20 de minute, până la următoarea injecție fatală când, asemenea rinocerilor, o să ne crească în sfârșit  cornul bine meritat… Bunicul meu spunea adesea, în situații foarte diferite și aparent fără legătură: „trebuie sa fim oameni !”. Recunosc ca foarte mulți ani am avut impresia că zicea ceva banal, vid de sens. Astăzi, în fata Rinocerilor de Sus de Jos, cel puțin pentru cei care văd Rinocerul și rinocerii, bag de seamă ca bunicul a fost genial prin simplitatea statorniciei lui, căci el a rămas fidel speciei umane până la finalul piesei!

Din  vârful munților,

Mihai Șerban