Românul – Suflet și Cuvânt

Incorect Politic
Aprilie 14, 2020

Via IonCoja:

Mihai Eminescu: „De când e suflet de român pe faţa pământului, românul a fost mândru de a fi român”.

Romanitatea românească este afirmată dintru început prin etnonimele român ‹ romanus şi valah ‹ walch. Cele două cuvinte au fost “sinonime” şi la origine: romanus, cuvînt latin, şi walch, cuvînt germanic, însemnau “roman, vorbitor al limbii latine”. Dintre toate limbile romanice, numai româna a păstrat acest cuvînt, romanus, dispărut din celelalte limbi. Dintre toate popoarele romanice, numai românilor li s-a spus vlahi, până-n zilele noastre.

Odată cu cuvîntul romanus, conştiinţa romanităţii şi ea, se pierde sau se păstrează. Limba română a păstrat-o, în condiţii asupra cărora ne putem face o idee ceva mai clară zăbovind asupra acestui cuvînt, român, cercetându-i atât înţelesul, cât şi condiţiile în care s-a păstrat numai aici, în Dacia, provincia care a stat cel mai puţin timp sub binefacerile şi rigorile administraţiei imperiale romane. După G. Ivănescu, autorul celei mai recente Istorii a limbii române, “numele romanus s-a păstrat la români după secolul al V-lea, pentru că românii erau atunci, la răsărit de Munţii Dinarici, singura populaţie romanică între alte neamuri (…) Dacă românii ar fi fost vecini cu alte neamuri romanice şi ar fi avut relaţii cu ele, ar fi trebuit să se dea fiecărui popor romanic, şi deci şi românilor, un nume (de către cine să li se dea un nume? n.n.) prin care să se poată distinge între ele; iar aceste nume ar fi trebuit să fie altele decât Romanus (…) În Apus, populaţia romanică s-a numit pretutindeni, o bucată de vreme, romani, dar cu vremea, după naşterea de la o regiune la alta a deosebirilor de grai, deosebiri care au dus la constituirea unor noi unităţi etnice, popoarele romanice au trebuit să-şi dea nume deosebite”. [22]

Înainte de a ne justifica rezerva faţă de această explicaţie, să observăm cât de specifică e atitudinea ilustrului savant ieşean pentru grija cu care lingvistica românească a ţinut întotdeauna să nu supraliciteze acele împrejurări numai bine potrivite pentru a fi răsunător comentate întru satisfacţia unor orgolii naţionale mărunte! Faptul că romanus s-a păstrat numai în limba română a fost deseori consemnat de autorii români, dar practic niciodată comentat. Şi ce uşor e să ne dăm seama cât de multă şi de înflorită cerneală ar fi curs pe alte meridiane culturale în jurul acestei întâmplări care face din români poporul cu cel mai vechi nume din toată Europa! Şi nu orice nume!…

Ne vom reprima şi noi avânturile stârnite de acest fapt excepţional, dar nu vom cădea nici în cealaltă extremă. Astfel că la cele spuse de G. Ivănescu vom aduce următoarea obiecţie: românii nu au fost numiţi astfel, adică români, de celelalte popoare, cu care se învecinează. Pentru ceilalţi, românii au fost valahi, vlahi, volohi etc. Numai românii şi-au spus între ei români. Încât, după explicaţia dată de G. Ivănescu pierderii cuvîntului romanus în Apus, s-ar fi cuvenit ca românii să-şi zică şi ei valahi, după cum îi numeau celelalte neamuri din jur. Considerăm însă că un popor nu-şi schimbă numele sub presiunea unui etnonim diferit, de care se folosesc străinii pentru a denumi acel popor. Denumirea de neamţ, german, allemand şi altele, nu i-a determinat pe nemţi să renunţe la propriul etnonim: deutsch. Şi sunt destul de multe popoarele care îşi zic într-un fel diferit de denumirea sub care sunt cunoscute de către străini: olandezii, finlandezii etc. Aşadar, dispariţiei cuvîntului romanus din limbile romanice din Apus trebuie să i se caute o altă explicaţie. La fel cum şi păstrării acestui cuvînt în limba română, numai în limba română. Pentru a simplifica, vom teoretiza, propunând să distingem între etnonime interne, acele denumiri care se întâlnesc în însăşi limba poporului astfel numit: român, deutsch, français, italiano etc., şi etnonime externe, de care se folosesc străinii (sau numai unii străini) pentru a desemna o anumită comunitate etnică. Astfel de etnonim extern ar fi, deci, valah, pentru noi, românii, cu felurite variante: vlahos, olah, vlah, blachus, blach, voloh, blas etc. Numeroase sunt etnonimele externe corespunzătoare etnonimului intern deutsch: neamţ (sl. nemeţ), allemand, germanus, tedesco. Putem acum conchide asupra ipotezei lui G. Ivănescu obiectând că, după cum şi-a imaginat domnia-sa desfăşurarea lucrurilor, în Apus cuvîntul romanus a încetat să mai fie un etnonim, intern, sub presiunea unor etnonime noi, externe. După părerea noastră, etnonimele externe nu au asemenea putere, de a le înlocui pe cele interne ori măcar a le slăbi.

Lăsăm de-o parte, pentru câteva clipe, căutarea unei explicaţii mai bune pentru păstrarea – practic numai în limba română – a cuvîntului romanus (romanus s-a mai păstrat şi în reto-romană.) Şi ne vom opri mai mult asupra polisemiei pe care o are în limba română cuvîntul român. În Dicţionarul Academiei, român este înregistrat cu următoarele sensuri, adăugate celui etnonimic, de bază: “creştin; bărbat (soţ); om, în general (ins); ţăran, ţăran iobag.” Spre deosebire de autorii recenţi ai tomului IX al Dicţionarului Academiei, noi credem că sensul “creştin” al cuvântului român nu este “atât” de regional, precum îl înregistrează dumnealor. Cf. tomul I, partea a II-a, la cuvântul creştin, trimiterea făcută de Puşcariu, în 1940, la “rumân (II 20)”, rămasă neoperată în 1975… În 1983 însă, în excelenta sa lucrare Român, românesc, România, Vasile Arvinte precizează, pe urmele lui Sextil Puşcariu şi Sever Pop, că “cuvîntul român are şi sensul «creştin (ortodox)», iar derivatul românesc, -ească înseamnă şi «creştinesc, -ească», în expresia lege românească «lege creştinească». Aceste cuvinte sunt atestate în 16 puncte diseminate în toate provinciile româneşti”. [23]

Aşadar, român mai înseamnă şi “creştin”. Acest detaliu semantic, pe care folosirea lui român în limba română modernă se pare că-l ignoră în varianta ei literară – anchetele folclorice, dialectale, continuă să-l mai înregistreze totuşi, acest detaliu este foarte semnificativ pentru toată discuţia noastră. Anume, aproape orice teorie cu privire la formarea poporului român îşi pune întrebarea locului şi momentului creştinării românilor. Ne vom pune şi noi această întrebare, încercând să stabilim câteva preliminarii utile unui răspuns mulţumitor. Ceea ce se ştie cu certitudine referitor la creştinismul românesc sunt următoarele

– terminologia creştină fundamentală este de origine latină: Dumnezeu, creştin, biserică, cruce, înger, drac, a boteza, sîn/sînta (sîn Andrei, sînta Maria etc.), preot, credinţă etc.;

– nu se cunoaşte exact data şi locul creştinării românilor;

– în limba română, un mare număr de termeni religioşi sunt de origine slavă (mai ales sud-slavă) şi greacă: rai, iad, popă, mucenic, duh, evanghelie, precistă, slujbă etc.

N. B. Când spunem că “nu se cunoaşte data şi locul creştinării românilor” avem în vedere maniera după care s-au creştinat popoarele din jurul nostru: prin decizii “de sus în jos”, luate de persoane bine identificate în istorie, aşa cum bine sunt cunoscute şi data şi locul creştinării, care a avut caracterul unui eveniment. Cu privire la creştinarea românilor, arhivele istoriei nu fac nici o menţiune, împrejurare care poate fi interpretată în diverse chipuri, dar mai ales ca dovadă că relaţia românilor cu religia creştină a fost de un tip deosebit, mai special. Foarte probabil e că la români creştinarea n-a avut caracterul de eveniment, ci de proces – îndelungat, treptat, organic. Altminteri, în legătură cu discuţia noastră, e suficient să constatăm că în secolul al III-lea în Dacia romanizată se aflau deja mulţi creştini. [24]

Îndeosebi din faptul că aceşti termeni religioşi de origine slavă sunt foarte mulţi, dar şi din faptul – altminteri controversat în ultima vreme – că în secolul al XIV-lea organizarea bisericească din Ţara Românească menţinea relaţii de dependenţă faţă de autorităţi bisericeşti sud-dunărene, adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării deduc că (1) românii s-au creştinat în sudul Dunării (2) prin intermediul slavilor.

Aceste două afirmaţii sunt mai uşor de respins dacă sunt luate împreună: creştinarea românilor prin slavi e de neacceptat dat fiind vocabularul fundamental creştin de origine latină, absent din limba slavă şi deci din orice alt idiom sud-dunărean la data când slavii de aici se creştinau. Organizarea bisericească a românilor, dependentă – nu se ştie exact de la ce dată şi în ce măsură – de biserica bizantină, ajunge în epoca de formare a statelor româneşti într-o strânsă dependenţă de ritul slavon ortodox, din motive care nu mai au nici o legătură cu procesul etnogenezei româneşti. Sute de ani, aşa cum în Apus biserica s-a adresat credincioşilor în limba latină, în bisericile româneşti a răsunat limba slavonă, limba română însăşi fiind scrisă cu alfabetul chirilic în primele ei monumente literare. Îndeosebi aşa se explică terminologia religioasă de origine slavă din componenţa vocabularului românesc.

Faptul că nu se cunoaşte momentul şi locul creştinării românilor considerăm că concordă greu cu ideea migraţiei româneşti în sudul Dunării. Acolo, în sudul Dunării, teritoriu relativ bine controlat de Bizanţ, cu greu ar fi trecut neconsemnat în arhive, în scrierile numeroşilor cronicari, un eveniment ca acesta. Se adună astfel, în vina acestor comentatori ai evenimentelor la care au asistat, absenţa oricărui comentariu, al celei mai expeditive note, cu privire la următoarele:

– prezenţa în sudul Dunării a românilor;

– creştinarea acestora;

– exodul peste Dunăre, spre nord, al acestei populaţii.

Atâta vreme cât ne situăm în interiorul teoriei migraţioniste, este greu să ne explicăm această tăcere a izvoarelor istorice, de orice natură, şi în primul rând a celor explicite, scrise.

În schimb, dacă pornim de la premisa continuităţii româneşti în nordul Dunării, vom fi în stare să explicăm mai bine procesul creştinării românilor, dar numai dacă îl vom raporta la moştenirea religioasă geto-dacă. Oricum, faptul că nu se cunoaşte locul şi data, momentul creştinării românilor – ceea ce îi pune pe români într-o situaţie singulară, tocmai pe ei care au făcut din propriul nume un sinonim al creştinului – ne obligă să acceptăm de la bun început ideea că la români creştinarea s-a petrecut în alt fel, că s-a întâmplat cu ei ceva (mai) deosebit. Dintre datele ce le avem în legătură cu începuturile românilor, una se oferă singură, în termeni expliciţi, expliciţi încă din antichitate, în legătură cu creştinarea românilor: asemănările mari dintre creştinism şi religia geto-dacă. În măsura în care putem deosebi o religie geto-dacă diferită de cea tracică, mai ales cea dintâi e capabilă să treacă drept o vestitoare a religiei creştine, aşa cum unii l-au considerat şi pe Zamolxis un profet al lui Iisus, un “precursor”.

Chestiunea a fost studiată de feluriţi învăţaţi, dintre ei amintesc doar pe doi, Mircea Eliade şi Ioan G. Coman, [25] deplini convingători în ceea ce priveşte atât “performanţele” spiritualiste ale religiei geto-dace, cât şi rolul acesteia în pregătirea terenului, a sufletelor, pentru tainele noii religii. Daco-romanilor, în măsura în care ei mai erau daci, aceste taine par să le fi fost mai uşor de pătruns, de înţeles. Căci “legătura sau înlănţuirea generaţiilor prin credinţa în nemurire a contribuit mult la trecerea de la spiritualitatea geto-dacilor la aceea a urmaşilor lor, care au fost şi sunt românii. Nemurirea getică devine nemurire creştină prin transformările profunde, în care eshatologia, iniţierea, ascetismul, erudiţia astrologică, terapeutică şi teurgică au fost confruntate aspru cu învăţătura, viaţa şi cultul misionarilor creştini. Transformarea nemuririi getice în nemurire creştină a avut loc tocmai în perioada de formare a poporului român, când acesta a fost creştinat. Dacă Zamolxis sau cultul său şi nemurirea sa s-au pretat la o încreştinare aproape totală, este pentru că existau o sumă de trăsături de apropiere şi complementaritate a acestor religii. (…) Nemurirea getică reapare transfigurată în spiritualitatea românească şi anume în credinţe, datini, viziuni, aspiraţii şi creaţii dintre cele mai diverse. În domeniul religios, poporul român ortodox, succesor şi moştenitor al poporului get, manifestând prin sfinţii săi canonizaţi şi necanonizaţi o profundă religiozitate, acordă, cu geţii, o cinstire deosebită monahismului.” [26]

În aceste condiţii, e uşor de imaginat de ce nu se cunoaşte data creştinării daco-romanilor: pentru că o asemenea dată nici nu există. Creştinarea daco-romanilor va fi fost un proces lent, în primul rând popular, prin asimilarea organică a noii religii. Creştinarea nu a fost resimţită ca un şoc, ca un eveniment, ca o rupere de vechile credinţe, ci doar ca o remodelare a acestora, după câteva canoane numai ele noi, fondul religios rămânând acelaşi, îndeosebi sub aspectul etic, moral.

Adepţii teoriei migraţioniste contestă posibilitatea creştinării românilor în nordul Dunării, invocând îndeosebi două argumente:

– mulţimea termenilor religioşi de origine slavă din limba română;

– relaţiile de subordonare ale bisericii româneşti faţă de biserica ortodoxă sud-dunăreană, în felurite chipuri localizată, între Bizanţ şi Ohrida. Cu acest statut de subordonare românii au venit din sudul Dunării!…

Cum am mai spus, aceşti termeni de origine slavă nu sunt puţini, dar ei nu sunt cei fundamentali. Este oricui evident că românii s-au creştinat în limba latină. În limba latină au primi înţelesul adânc al noii credinţe, legea cea nouă! În limba slavă ei şi-au organizat biserica, îndeosebi din punctul de vedere administrativ şi canonic, împrumutând forme şi termeni de rit slavon, ortodox, într-o epocă mult ulterioară creştinării propriu-zise. În legătură cu prezenţa în limba română a acestor termeni slavi, de care fac atâta caz adepţii mai vechi sau mai noi ai lui Roesler, ni se pare a fi deosebit de elocventă “experienţa” făcută de prof. Emil Vrabie, într-o lucrare manuscrisă, dovedind că aproape întotdeauna termenilor de origine slavă din lexicul românesc le corespund în limba engleză termeni romanici, împrumutaţi din franceză şi latină. Inclusiv în lexicul bisericesc, religios! Ne aducem astfel aminte că o demonstraţie identică a făcut-o şi B. P. Haşdeu, în secolul trecut, evidenţiind similitudinile frapante dintre felul în care vorbitorii unui idiom slav au fost influenţaţi de limba italiană (în valea râului Resia, de lângă Udine) şi felul în care româna a receptat influenţa slavă. [27] Se evidenţiază astfel că, atunci când condiţiile sunt aceleaşi, efecte similare se datorează unor cauze asemănătoare.

Despre prezenţa timpurie a creştinismului în nordul Dunării, pe lângă anumite informaţii explicite ori mărturii arheologice, ne vorbeşte şi un eveniment bine cunoscut, dar căruia nu i s-a dat o interpretare corectă: numirea lui Ulfila (Wulfila), la anul 341, ca episcop la nord de Dunăre. Ulfila a juca un rol esenţial în creştinarea goţilor, dar la vremea când a fost numit episcop goţii încă nu erau creştinaţi, încât numirea unui episcop pentru teritoriul nord-dunărean nu poate avea alte semnificaţie decât prezenţa unui mare număr de creştini în acest teritoriu. Cum precizează R. Gryson, specialist francez în istoria creştinismului, comentând numirea lui Wulfila ca episcop, “pentru a lua conducerea creştinilor ce locuiau pe teritoriul gotic”, “aceşti creştini se recrutau dintre descendenţii populaţiei romanizate a regiunii, care făcuseră parte din Imperiu până la domnia lui Aurelian (…); se ştie că obiceiul vechii biserici nu era de a trimite un episcop pentru a evangheliza un teritoriu păgân, ci de a aştepta existenţa unui nucleu de credincioşi spre a le da un conducător şi a-i recunoaşte ca o comunitate autonomă.” [28]

Prezenţa a numeroşi romanici în nordul Dunării după retragerea aureliană ne-o dovedise, extrem de convingător, construirea în anul 328 a podului de la Celei, sub împăratul Constantin cel Mare. Numirea lui Wulfila ca episcop vine să dovedească despre aceiaşi romanici că erau şi creştini. Deci la anul 341 romanicii din nordul Dunării erau creştinaţi. Dar de când şi în ce chip se creştinaseră, asta încă de pe atunci nu se ştia!…

În mod paradoxal, putem şti noi astăzi, ceva mai mult, legând de actul creştinării autenticitatea vieţii creştineşti la români, cum s-a dovedit aceasta mai târziu. Fără să fie habotnici ori aplecaţi spre misticism, românii au trăit dintotdeauna şi până azi într-un cult al aceloraşi virtuţi morale pe care şi creştinismul s-a străduit să le răspândească. Mai mult ca la alţii, se poate vorbi de un creştinism funciar al românilor, un creştinism trăit în toate împrejurările vieţii, dincolo de zidurile bisericii. Mai mult ca oriunde, la români instituţia bisericii nu este hotărîtoare pentru o viaţă creştinească. Drept care biserica a putut funcţiona foarte bine într-o limbă neînţeleasă vreme de un mileniu aproape, iar introducerea limbii române ca limbă de cult, în locul celei străine şi neînţelese, nu a fost rezultatul unei necesităţi organice a vieţii creştineşti. Căci la români trăirea creştinească în afara zidurilor bisericii este mai puternică decât la majoritatea celorlalte popoare creştine. Toate acestea putând dovedi că încreştinarea românilor, a daco-romanilor, a fost un proces “natural”, greu de remarcat chiar şi pentru cei ce erau atinşi de desfăşurarea sa. Nu oare această “origine” a creştinismului românesc explică (ori se leagă de) binecunoscuta toleranţă religioasă a românilor?

În disputa pe care o stârnesc contestatarii daco-romanilor în nordul Dunării, în Dacia de odinioară, cade deci foarte potrivit cuvîntul român, cu polisemia sa, punându-ne dinaintea întrebării: în ce condiţii cuvîntul romanus sau român putea căpăta şi înţelesul de “creştin”? În sudul Dunării sau în nord? Evident, acest sens îl putea dobândi numai într-un spaţiu în care românii erau singurii creştini! Extrem de puţin probabil în sudul Dunării, aflat sub autoritatea nu numai a împăratului bizantin, dar şi a Patriarhiei din Constantinopol. Cu atât mai mult cu cât în sudul Dunării românii ar fi primit creştinismul prin alt popor, prin altă limbă, ceea ce i-ar fi determinat pe români să îmbogăţească cu sensul de “creştin” cel mult polisemia cuvîntului care denumea populaţia prin a cărei limbă s-a creştinat. Observaţia aceasta ne face să imaginăm şi alt mod în care cuvîntul român va fi căpătat sensul de “creştin”: acest sens l-au adăugat populaţiile barbare care se vor fi creştinat în procesul asimilării lor etnice de către români. Oricum, sensul “creştin” al cuvîntului român nu putea să apară decât în nordul Dunării, într-un teritoriu bântuit de păgâni, de barbari.

Dacă ar fi adevărat ceea ce susţin adversarii noştri, şi anume că românii vin în nordul Dunării şi în Transilvania prin secolele XII-XIII, e de neînţeles această evoluţie semantică întrucât la acea dată erau creştinaţi şi slavii, şi maghiarii, ba chiar şi cumanii. Faţă de cine s-ar mai fi simţit atunci românii creştini, dacă ceilalţi nu erau păgâni, ci tot creştini?

Cuvîntul român, prin sensul “creştin” ce s-a adăugat celui iniţial, vine aşadar să depună o mărturie foarte grea în sprijinul continuităţii româneşti în nordul Dunării. Ba mai mult! Această polisemie este în stare să ne dea o idee şi asupra condiţiilor în care s-a menţinut romanitatea nord-dunăreană. Şi anume, conştiinţa etnică a apartenenţei la o anumită comunitate, distinctă cel puţin, dacă nu şi superioară, faţă de neamurile care, în curgerea lor stereotipă spre sud şi vest, roiau nestatornic pe aceste meleaguri carpato-danubiene, această conştiinţă etnică a căpătat un sprijin puternic din partea religiei creştine, la care multă vreme au fost închinători numai românii în acest spaţiu. Aşa se face că român, la înţelesul de romanus, îl adaugă şi pe cel de chrestianus. Această îmbogăţire a cuvîntului român (sau romanus) cu sensul “creştin este greu de explicat în condiţiile în care românii ar fi venit din sudul Dunării.

În strânsă legătură cu această frumoasă dezvoltare semantică a etnonimului român, va trebui să ţinem seamă şi de condiţiile în care s-a păstrat în limba română cuvîntul populus. (Cuvîntul senatus, din păcate, nu s-a mai păstrat şi el în limba română…) Popor, în primele texte româneşti şi la nivelul… poporului, a însemnat mai ales “comunitatea credincioşilor creştini”. Poporenii sunt, în general, cei ce frecventează aceeaşi biserică, iar a poporî, în vechime, avea înţelesul bisericesc “a păstori”. Adăugând şi expresia “lege românească”, cu înţelesul de “credinţa creştină, ortodoxă”, vom înţelege mai bine cât de îndreptăţiţi suntem să vorbim de o viaţă creştinească deosebit de autentică a românilor, încă din cele mai vechi timpuri. Într-un fel, chiar din vremuri precreştine…

Consemnând păstrarea în limba română a lui populus › popor, să-l amintim şi pe gint ‹ lat. gens, gentis, încă viu în primele texte româneşti. Vom conchide astfel că pentru români, conştiinţa romanităţii era întărită şi de o înţelegere clară a funcţiei pe care o are în toată lumea apartenenţa individului, a insului, la o anumită ginte, la un anumit popor, detaliu care face rezonabil “miracolul” românesc al dăinuirii ca popor, ca ginte latină în această parte a lumii, aici, “în calea tuturor răutăţilor”.

(Post scriptum 2013

Afirmaţia că românii s-au creştinat printr-un proces „organic” şi au dobândit astfel o autenticitate aparte în trăirea sentimentului religios, a căpătat o confirmare de nimeni dorită în anii dictaturii comuniste. Dacă comparăm destinul bisericilor ortodoxe din ţările socialiste, din Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Albania şi România, confruntate toate cu ateismul de stat cominternist, atât de agresiv şi de stupid, constatăm că românii, ca ortodocşi, au supravieţuit cel mai bine. Am putea spune chiar că Biserica Ortodoxă română a ieşit întărită din pustiul bolșevic prin care a fost nevoită să treacă. Este meritul şi al ierarhilor ortodoxiei române, dar este greu de imaginat, pentru cine îi cunoaşte pe români, cum ar fi renunţat aceştia la taina botezului pentru copiii lor, la cununia cu preot ori la slujba de înmormântare a părinţilor, la vopsitul ouălelor la Paşte, la colindele de Crăciun etc., sau cum ar fi acceptat aceştia transformarea bisericii din sat în depozit de mărfuri sau sală de „reuniuni tovărășești”. Unde acest lucru s-a întâmplat, în mai toate ţările comuniste, se poate vorbi de o descreştinare, în anii comunismului, la fel de rapidă şi de „neorganică” pe cât fusese de ne-„naturală” la vremea ei creştinarea, amândouă, creştinarea şi descreştinarea, producându-se din voinţa imperială, adică din voinţa altcuiva, nu a poporenilor… La români, voința de a fi creștini, de a-și păstra această componentă esențială a identității lor ca persoane umane, a fost de neclintit.)

***

Cuvîntul român şi-a mai adăugat un sens: “bărbat, soţ”. Această evoluţie semantică este cel mai uşor de explicat prin ipoteza că fie romanii colonizaţi, fie, mai târziu, românii, în contact cu alte neamuri, au participat la întemeierea unor familii mixte (româno-“barbare”) îndeosebi ca parte masculină, repetând, în condiţii diferite, situaţia ce odinioară, la începuturi, se rezolvase prin raptul sabinelor. Această ipoteză, relativ simplă, poate părea chiar simplistă dacă nu ar concorda cu alte mărturii lingvistice, cu alte modificări semantice: veteranus devine în româneşte bătrân, iar miles (“soldat”) devine, foarte probabil, mire. În acest context nu e de mirare că romanus ajunge să însemne “bărbat, soţ”. Colonizarea Daciei s-a făcut şi prin aportul unor miles şi veteranus, lucru mai mult ca probabil, aceştia reprezentând o bună partidă pentru fetele şi femeile de prin partea locului, având deci trecere dinaintea acestora, atâta încât să se ajungă la modificările semantice amintite.

Însă în acelaşi sens s-ar mai putea lua în seamă şi alte cuvinte. Astfel, latinescul familia devine în româneşte femeie. (Cuvîntul românesc familie este împrumutat recent din limbajul internaţional.) Persoanele mai puritane vor putea interpreta această modificare de sens în legătură cu natura relaţiilor dintre bărbaţii romani şi femeile de aici, bazate pe idealul întemeierii de familii!…

De asemenea, e de luat în seamă că onomastica românească, la nivelul popular, păstrează foarte puţine nume de persoane din epoca străveche, nume precreştine, din epoca de formare a limbii şi poporului român. Aceste nume ar fi, după unii autori, numai următoarele: Barbu, Bărbat, Bucur, Nicoară, Petre şi Vintilă. După cum se vede, afară de Bucur, de origine probabil geto-dacă, celelalte cinci onomasticoane sunt (ori par a fi) de origine latină, iar toate şase sunt nume de bărbaţi. Cel mai vechi nume feminin se pare că este Varvara. La nevoie, şi în măsura în care concordă cu alte elemente, această împrejurare ne dă o indicaţie preţioasă asupra naturii relaţiilor dintre români şi noroadele “varvare” în trecere pe meleagurile nord-dunărene.

Amestecul de populaţie se pare că s-a făcut cu precădere prin integrarea în comunitatea românească a unor femei de alt neam. Altfel spus, căsătoriile mixte, atunci când s-au produs, au fost îndeosebi între romani (români) şi femei de alt neam. Oricum, ajunge până în zilele noastre un bun renume de soţ al românilor, trecerea pe care aceştia au avut-o întotdeauna la sexul frumos şi simţitor… Mărturiile sunt numeroase şi, după cum se vede, ele răzbat şi în limbă. De frecvenţa căsătoriilor mixte în această formulă, am putea lega şi naşterea unei expresii precum “deh, Ioane, deh! Eu româncă, şi tu, deh!”, care se foloseşte atunci când tocmai persoana cea mai îndreptăţită este exclusă de la exercitarea unui drept sau de la o recompensă binemeritată. Această expresie este cel mai uşor de imaginat în gura unei neveste de alt neam, care ajunge să treacă ea drept româncă, iar… românul ei drept altă naţie!…

Fireşte, se iese astfel din limitele a ceea ce obişnuim să considerăm a fi o argumentaţie ştiinţifică, dar acesta nu e un motiv suficient pentru a ocoli un aspect al relaţiilor umane, căruia altminteri, şi îndeosebi în viaţă, i se dă o mare şi binecuvîntată importanţă. Când ne întrebăm care vor fi fiind cauzele ce au determinat miracolul formării şi dăinuirii poporului român în teritoriul european cel mai expus deznaţionalizării, va trebui, lăsând de-o parte orice sfială, să luăm în consideraţie toate aspectele, toate cauzele. Dar chiar toate!

Fie-ne îngăduit aceasta întrucât începutul a fost deja făcut de preopinenţii noştri maghiari. Într-o în curând celebră “Istorie a Transilvaniei” [29], scoasă de Academia de la Budapesta, în 1986, se face în mod repetat aprecierea că românii, pripăşiţi în Transilvania în secolul al XIII-lea, au ajuns să-i copleşească numeric pe ceilalţi locuitori prin… prolificitatea lor şi prin practicarea poligamiei!!… Acceptând să mutăm disputa şi pe acest teren, luând deci în discuţie şi “această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţe”, cum ar numi-o hâtrul de Ion Creangă – altminteri şi el descendent al unei familii de ardeleni, va trebui să traducem prolificitatea românilor – termen cam vag, în termeni mai precişi, lăsând totuşi cititorilor plăcerea să-i găsească propriu-zis. Nu le va fi greu! Oricum, pentru orice cunoscător al problemei, pare evident că resentimentele maghiare faţă de români sunt net diferenţiate între bărbaţi şi femei, unguroaicele având o părere mult mai bună despre români decât cea pusă în circulaţie de o anumită publicistică maghiară scrisă exclusiv de bărbaţi. Căsătoriile mixte în Ardeal între soţ român şi soţie unguroaică sunt, în tot cazul, mult mai numeroase decât în cealaltă formulă posibilă. Nu prea credem noi în psihanaliză, dar câteodată – şi comportamentul unora dintre preopinenţii noştri ne oferă ocazia – psihanaliza se impune, cu necesitate, de la sine, dacă vrem să cunoaştem într-adevăr toate dedesubturile disputei, care a luat uneori şi aspecte psiho-patologice, dar nu de ambele părţi!
Ne vine în minte, în ordinea de idei sugerată de însăşi Academia Ungară, precizarea pe care Tudor Arghezi o făcea în Tablete din Ţara de Kuty: “Ca om cult şi documentat, este sigur că dumneata nu ai dat crezare fabulei cu raptul Sabinelor. Aceste agreabile minoritare au fugit din aşternut, de lângă bărbaţii lor, şi au trecut în cămaşă de noapte la vrăjmaş. Suntem urmaşii bine înzestraţi ai acestor duşmani admirabili”… (vezi capitolul O vizită matinală).

Dar e foarte probabil ca această aleasă virtute să nu ne vină numai de la romani, dacii nefiind mai prejos ca aceştia, dacă e să ne luăm după faima ce şi-o dobândiseră strămoşii noştri daci în lumea elenă: “Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul getic: nu suntem din cale afară de cumpătaţi. Nici unul dintre noi – mărturisea un personaj al lui Menandru – nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, iar unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, oamenii din partea locului spun: Bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut plăcerile iubirii!” Cum era oare să piară sămînţa unor asemenea oameni?!…

Întorcându-ne la mobilul propriu-zis al acestor pagini, să precizăm totuşi că sensul “bărbat, soţ”, pe care îl capătă cuvîntul român, nu ne aduce nici un indiciu cu privire la locul de formare şi de desfăşurare istorică a poporului român. Ci numai despre cum s-a născut acest popor, prin ce argumente, invincibile!, românii s-au menţinut şi s-au impus în istorie.

Alta este situaţia sensului “om, în general; persoană, ins” cu care, de asemenea, s-a îmbogăţit cuvîntul român. În ce împrejurări cuvîntul român sau romanus, ca etnonime, puteau să ajungă la sensul “om, în general”?

Nu credem că românii vor fi nutrit sentimente atât de rasiste încât să-i excludă pe ceilalţi semeni de la condiţia de om, pe care să nu şi-o recunoască decât lor înşişi. Singura explicaţie posibilă imaginează o epocă de istorie românească în care românii, de voie, de nevoie, s-au izolat de alte neamuri, s-au retras din calea lor, împuţinându-şi contactele cu cei de altă naţie, de altă limbă. Acestea, precum se va vedea în capitolul următor, sunt exact condiţiile pe care istoricii, cu alte argumente, le-au imaginat în încercarea de a explica supravieţuirea neamului românesc la nord de Dunăre. Numai aici, unde varietatea etnică era atât de mare şi de schimbătoare, numele celor statornici pe aceste ţinuturi putea să devină sinonim al cuvîntului “om, în general; persoană, ins”. Pe de o parte relativa izolare de alţii, pe de altă parte instabilitatea, forfota curgătoare spre miazăzi şi apus a celor de altă naţie, câteşi două ne trimit spre acelaşi spaţiu carpato-dunărean. Numai aici se puteau împlini condiţiile imaginabile în care romanus (român) să mai capete şi înţelesul “om, în general; persoană, ins”. În sudul Dunării sunt greu de imaginat condiţiile în care s-ar fi produs această schimbare de sens.

În fine, român mai are şi înţelesul de “ţăran”. Cum s-o fi ajuns şi la acest înţeles e lesne de ghicit. Chiar şi pentru adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării. În ansamblul teoriei acestora, un loc de seamă îl ocupă teza că până în secolul al XII-XIII-lea românii s-au ocupat numai cu păstoritul, îndeletnicire de pe urma căreia românii au descoperit belşugul şi frumuseţile Transilvaniei, unde au imigrat în valuri, de păstorit legându-se aşadar “nomadismul românesc”, cu care ne fericesc istoricii maghiari. Ceva dreptate au însă şi aceştia: căci cine ar nega despre români că nu s-ar fi îndeletnicit dintotdeauna şi cu păstoritul?! Românii înşişi nu neagă şi, propriu-zis, o recunosc cu mândrie. Nu există meserie pe care românii s-o fi cinstit mai mult ca pe acestea două: de cioban şi de ţăran, de agricultor. Iar între ele două dacă ar fi să alegem, cu greu ne-am hotărî să decidem care e mai românească: legenda Mioriţei sau datina Pluguşorului?

Strădania unor istorici maghiari de a ne scoate un neam de nomazi îi împinge şi la această contestaţie: românii nu se ocupă cu agricultura decât de câteva veacuri încoace! În orice caz, i-au descoperit utilitatea şi tainele abia după ce s-au sedentarizat în nordul Dunării!… Deci după secolul al XIII-lea! Vom vedea peste trei capitole, în detaliu, cât de întemeiate sunt asemenea teorii. Deocamdată să ne mulţumim a băga de seamă că împotriva lor depune mărturie polisemia cuvîntului român.Dacă român ar însemna “cioban”, “păstor”, atunci lucrurile ar fi stat cu totul altfel şi noi înşine am fi avut cu cine sta de vorbă pe tema nomadismului românesc!

Fireşte, făcând afirmaţia de mai sus, ne aducem cu toţii aminte că valah, în schimb, chiar asta ajunge să însemne: “cioban, păstor”. Nu numai în limba unor popoare învecinate, ci şi în cea mai veche tradiţie atestată. Nu zice vestitul Anonymus de altădată Blachi ac pastores Romanorum: Vlahii adică păstorii Romanilor? Şi atunci?!

Atunci va trebui să judecăm aşa: străinii îi numesc pe români vlahi şi îi consideră pe mai toţi ciobani, păstori, ceea ce înseamnă că vlahii pe care neamurile învecinate i-au cunoscut erau mai ales păstori! Românii se numesc pe ei înşişi români şi fac din acest cuvânt un sinonim al cuvîntului ţăran, deoarece ei între ei românii se ştiu mai ales ţărani.

Deci ce sunt românii?

Evident, şi una şi alta! Străinii i-au cunoscut pe români, pe vlahi, ca păstori, pentru că aceştia cutreierând cu turmele lor după păşuni ajungeau şi-n ţinuturi unde nu mai locuiau români, pentru străinii de pe acolo vlahii arătându-se numai în ipostaza lor… pastorală. Iar în ţinuturile româneşti, unde cuvîntul vlah nici nu e cunoscut propriu-zis, căci este, în limba română, un cuvînt împrumutat (sic!), mai mult pe cale livrescă decât populară, circulă cuvîntul român, care ajunge să însemne şi “ţăran”, dintr-un motiv simplu de înţeles: cei mai mulţi români îşi câştigă… pâinea muncind-o la câmp. În mod semnificativ, vlah ajunge să înseamnă “păstor” în afara spaţiului românesc. În limba unor populaţii care au trăit printre români şi ne numesc tot vlahi, cuvîntul vlah nu ajunge nicicum să însemne “păstor”. Nici măcar şi îndeosebi în limba secuiască sau a maghiarilor din Transilvania ori a saşilor. Cu excepţia fireşte, a inventatorilor istoriografi, care-i văd pe toţi românii vânturând cu turmele Peninsula Balcanică, rătăcitori şi nomazi, cu cortul în căruţă şi ciurda de copii hărmălăind gălăgioasă în urma turmei de mioare. Zău, mai că ne pare nouă rău că n-a fost să fi fost aşa…

(Post scriptum 2013 Un cuvînt în plus pentru relaţia dintre români şi îndeletnicirea de cioban: se poate spune că ciobanii, mocanii ardeleni îndeosebi, au jucat în istoria românilor un rol comparabil cu rolul corăbierilor, al marinarilor, în istoria englezilor. La fel cum marinarii au descoperit noi teritorii pentru extinderea în spaţiu a supuşilor Coroanei britanice, la fel ciobanii, deseori întemeietori de aşezări umane, au lăţit spaţiul românesc, al limbii române. Au făcut-o, în mod paradoxal, mai ales spre Est, iradiind din Ardeal, în „descălecări” de mii de ori repetate, întemeind așezări românești până în îndepărttatul Caucaz, dincolo de Bug și chiar de Nipru, dar și spre Apus, în Slovacia, în Polonia. Toponimele care sunt derivate prin sufixul –eşti de la nume de persoane consemnează astfel care familie, a cărui cioban, şi-a făcut sălaş statornic în acel loc, după modelul perfect reprezentativ al ciobanului Bucur, București… Cf. Ipoteşti de la Ipate, Nicoreşti de la Nicoară, Brăneşti de la Bran, Bălceşti de la Balcu etc.

Mai mult, însăşi limba română, în mulţimea de expresii şi locuţiuni, este marcată cel mai mult de universul ciobăniei, la fel cum engleza de cel marinăresc: a înţărca, a scoate untul (din cineva), nu-i nici o brânză, a-şi pune în cârd cu cineva, urma culege turma, ca măgarul între oi, mielul blând suge la două oi, brânză bună în burduf de câine etc .

Pentru a accepta comparaţia propusă mai trebuie ştiut că în transhumanţa lor prin teritorii deseori deloc sau prea puţin locuite, ciobanii români nu erau în postura celor trei ciobani din Mioriţa, ci turmele erau însoţite de adevărate echipaje, de zeci de persoane, fiecare cu rostul său bine precizat şi ierarhizat în economia ciobănitului, de la baciul atotputernic până la cel mai fraged copilandru cu atribuţii de strungar, aidoma unui mus de pe corabie… Meseria de cioban însemna o suită de etape, de trepte profesionale, iar trecerea de la una la alta, urcarea în „grad”, era atent condiționată de performanță, de dibăcia, talentul și perseverența „candidatului”. Mai ales viața la stână avea ritualuri și reguli neschimbate de sute de ani, aducând în unele privințe cu viața de austeritate și ascultare dintr-o mânăstire! A existat o componentă religioasă, mistică, a acestei îndeletniciri, credințe și „eresuri” specifice, al căror farmec ar fi păcat să se piardă înainte de a fi înregistrat de specialiști, de scriitori…)

***

Ca să epuizăm inventarul de sensuri cu care s-a îmbogăţit, după două milenii de istorie, cuvîntul român, ar mai fi de amintit şi sensul “iobag”, cu care, într-un chip ciudat, s-a ales cuvîntul român în Muntenia, în Ţara Românească aşadar. Istoricii încă nu au reuşit să explice satisfăcător această complicare semantică, evident târzie, a cuvîntului.. Impresia noastră, după lectura câtorva din cele mai vechi documente în care cuvîntul român începe să fie folosit cu acest înţeles, e că prin rumânirea unor ţărani li se impunea o “legare de pământ”, o anumită statornicie în spaţiul românesc!… Desigur, pare că fac astfel o pledoarie pro domo, de aceea nu insist în a dovedi că am dreptate. La polul opus, interpretarea că numai rumânii (iobagi) erau români, iar boierii ar fi fost de altă naţie, lăsând de-o parte faptul că nu este susţinută de alte dovezi, dacă ar fi s-o raportăm la subiectul acestor pagini, tot teza continuităţii româneşti ar sprijini-o.

Oricum, adăugarea acestui sens pare a fi cea mai recentă şi “mai” regională, mai neorganică cu structura semantică în întregimea ei, considerată ca întreg. Dezvoltarea la cuvîntul român a înţelesului “iobag” mai trebuie pusă în legătură şi cu faptul că acest adaus semantic se produce într-un spaţiu numit ţară românească, ceea ce ne obligă să privim cu şi mai mult suspiciune ipoteza de mai sus!

Credem, de asemenea, că în explicarea acestei evoluţii semantice va fi să ţinem seama şi de cuvîntul pământean, care denumeşte populaţia românească autohtonă, străveche. Nu cumva în acest larg context, rumânirea, ca legare de pământ, capătă un înţeles mai adânc, dedus din conştiinţa că românii sunt pământenii acestei ţări româneşti?

PS 2020 Din documentele de pe vremea lui Mihai Viteazu unde apare prima oară cuvîntul român cu sensul de „iobag, legat de glie, de moșia cuiva”, constatăm că intervenise o practică nouă în Țara Românească: țăranii, ca să scape de povara tot mai mare a fiscalității, a corvoadelor, treceau Dunărea în sud, renunțau la condiția de român, și deveneau contribuabil direct la stăpânirea turcească, mai puțin apăsătoare. Documentele vorbesc de instituirea obligației țăranilor de a râmăne români, de a nu-și părăsi starea de român, cetățenia, cum am zice azi. Am propus această lectură a documentelor în cauză, dar nu am primit nici un răspuns.

Pe lângă polisemia cuvîntului român, mai e de luat în considerare familia de cuvinte derivate de la român: româncă, româncuţă, românaş, româneşte, românesc, românie, româneţ, a români, aromân, megleno-român, istro-român, românime, românitate, a româniza, românizare, filo-român, românism, antiromânism, românistică şi altele. Cu circulaţie în popor, deci mai vechi, sunt primele: româncă, româncuţă, românaş, româneşte, românesc, românie, a români, ar(o)mân. Toate aceste derivate pornesc de la sensul etnonimic al cuvîntului român, adică nu există nici un derivat al lui român care să dezvolte vreunul din sensurile deci secundare ale acestui cuvînt. Poate în românesc, româneşte găsim, uneori, o depăşire a sensului primar al cuvîntului rădăcină: a spune cuiva în faţă, verde, româneşte, tot adevărul sau luptă dreaptă, românească în care românesc, româneşte par să denumească un stil comportamental, o atitudine morală. De asemenea, a români, a face român, regional, poate să însemne şi “a boteza, a creştina”, sens regăsit şi-n expresia lege românească, “religia creştinească ortodoxă”.

În acelaşi sens, va trebui să consemnăm mulţimea expresiilor populare (proverbe, zicători) în care apare cuvântul român. Iată câteva dintre ele, adaos la cele deja amintite mai sus: aşa-i vorba românească, cu două înţelesuri; românul nu piere; dă-mi Doamne, mintea cea de pe urmă a românului; codrul, frate cu românul; român verde; a simţi româneşte; mai dă, române, mai lasă, jupâne; deh, Ioane, deh! Eu româncă şi tu, deh; cine a văzut român sătul?Aşa-i românul nostru, duce s… de căpăstru etc.

(Post scriptum 2013: cu nesfârșită mâhnire consemnez apariția după 1990 a unui nou derivat, care ne-a fost impus de realitățile noi, atât de neprielnice, cu care ne confruntăm. Cuvîntul de-românizare… Se vorbește de „de-românizarea României”! Acesta este numele celei mai mari primejdii pentru noi, românii, din ultimii 200 de ani!… Este marele câștig dobândit în decembrie 1989, plătit atât de scump atunci și de atunci mereu…)

***

Toate acestea dovedesc o poziţie extrem de puternică a cuvîntului român în structura limbii române. Această poziţie nu avem voie să n-o legăm de un suport psihic, sufletesc. Drept care ne vedem îndreptăţiţi să conchidem că aceste structuri lingvistice sunt dovada bunei funcţionări a unui neadormit instinct naţional, a unei voinţe de românitate! Repet: voinţă de românitate, element de care dacă vom ţine seamă, discuţia noastră capătă o coerenţă altminteri de neatins. Această voinţă explică – dacă nu singura, în orice caz cel mai bine – păstrarea cuvîntului romanus la această margine a Imperiului roman. Poate că tocmai această aşezare, la marginea cea mai ameninţată a imperiului, a fost de natură să întărească, să fortifice reazemul sufletesc al conştiinţei de roman.

Să fi contat oare – în mod cu totul paradoxal, însăşi împrejurarea că Dacia a fost prima dintre provinciile abandonate de puterea Romei?!… Adică părăsită de administraţia imperială într-un moment de maximă extensie a imperiului, când calităţii de roman, de civis romanus, i se acorda o maximă preţuire, neegalată în istoria lumii, ceea ce va fi lăsat, celor ce rămâneau romani în afara hotarelor imperiului, o conştiinţă romană, imperială, extrem de puternică, precum şi ardoarea de a se şti mai departe romani, amândouă extrem de vii?…

Părăsită administrativ şi militar, Dacia şi locuitorii ei nu vor lua parte la procesul de decădere ce va urma!

Peste un secol, un secol şi ceva, locuitorii unui imperiu roman decăzut, aflat în pragul destrămării sau chiar desfiinţat nu atât de acţiunea barbară cât sub povara propriilor păcate, nu vor mai avea din ce să-şi întărească o conştiinţă romană cu care să înfrunte veacurile. Şi nici nu e de mirare că nu-şi vor mai zice romani cei ce vor asista, vor participa, neputincioşi sau vinovaţi, la prăbuşirea Imperiului roman, la decăderea acestuia.

Despre aceşti cives romani de la sfârşit de imperiu, martori lucizi precum Salvianus vor consemna cu amărăciune că “ei se strămută peste tot locul, fie la goţi, fie la bacauzi, fie la alţi barbari ce stăpânesc pretutindeni, şi nu le pare rău că s-au strămutat să trăiască acolo. Căci vor mai bine să trăiască liberi sub înfăţişarea unor captivi, decât să fie captivi sub aparenţa de oameni liberi. Astfel, de numele de cetăţean roman, odinioară nu numai foarte preţuit, ci şi cumpărat foarte scump, oamenii se leapădă acuma de la sine şi fug de el”. [30]

Separarea Daciei de imperiu la finele secolului al III-lea, într-un moment de maximă prestanţă a prestigiului roman, când “numele de cetăţean roman era foarte preţuit”, va fi avut şi această consecinţă fericită: în Dacia, mai bine ca în alte provincii ale imperiului, s-a conservat mândria şi voinţa de a fi roman. Şi odată cu ele şi cuvîntul romanus›român. Căci, “de când e suflet de român pe faţa pământului – va băga de seamă la rândul său Eminescu, românul a fost mândru de a fi român”.

Această voinţă, de a rămâne romani, va fi fost mai mică, poate, printre romanii din Apus, din Galia, de pildă, care au găsit cu cale să renunţe la numele de romanus pentru a-l adopta pe cel al grupului etnic minoritar al francilor cuceritori, după o socoteală pe care şi-au mai făcut-o şi alţii, de-a lungul istoriei. Romanicii din Dacia s-au găsit şi ei – nu o dată, ci de nenumărate ori – în situaţia de a fi stăpâniţi de alţii, oprimaţi chiar. A existat şi reacţia de a trece de partea stăpânitorului, a cuceritorului, de a abandona etnicitatea părinţilor, adoptând o altă naţionalitate, un alt nume, prin care viaţa să devină mai uşoară, mai sigură, dar aceasta s-a petrecut numai la nivelul unor existenţe individuale, eşuate. Ca popor, românii şi-au păstrat neschimbată vreme de 2000 de ani conştiinţa unei anumite identităţi etnice, distinctă de a celor din jur, pe care n-au acceptat s-o piardă indiferent de preţul plătit pentru menţinerea acestei identităţi inconfundabile.

În general, lingviştii şi istoricii români se feresc să ia în consideraţie un asemenea factor: voinţa de a fi şi rămâne român. Dintre ei, cel mai departe a “îndrăznit” să meargă Al. Rosetti, în a sa clasică definiţie genealogică a limbii române: “Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre deosebite de acei care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de «voinţa» vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu alta”.

Această definiţie este întru totul exactă şi mai ales în momentul în care ia în consideraţie factorul sufletesc, subiectiv. Din păcate, uităm de acţiunea acestui factor şi, păcăliţi de cuvinte, de opoziţia subiectiv-obiectiv, ocolim ca neştiinţifică, invocarea acestui factor. Sigur, e neştiinţific că oamenii au şi aşa ceva, o viaţă sufletească! Pe cât de neştiinţific însă e sufletul omenesc, pe atât el este de adevărat, de real! Cum oare să nu ţinem seamă de el măcar atunci când încercăm să explicăm faptele omeneşti?! Căci faptă omenească este şi conservarea, în Dacia, a unei anumite conştiinţe etnice, a unei anumite limbi, vreme de peste un mileniu, împotriva unor adversităţi care era de aşteptat să ne fie fatale. Din fericire, în lumea asta nu se întâmplă numai ceea ce ne aşteptăm să se întâmple. Aşa a apărut şi viaţa! La fel şi omul! În pofida tuturor aşteptărilor!… Şi, la fel, în istoria omenirii se mai petrec şi “miracole”, cum au numit unii supravieţuirea poporului român. Miracolul românesc rămâne de neexplicat atâta vreme cât nu vom lua în consideraţie şi voinţa strămoşilor noştri de a fi şi rămâne români! Căci istoria se face şi cu sufletul, nu numai cu pântecele, factorul obiectiv prin excelenţă!

Pentru început, această voinţă a crescut firesc din conştiinţa că a fi roman, a fi civis romanus, este un titlu de nobleţe, o pecete a calităţii umane superioare. Cu atât mai mult acei cives romani rămaşi în nordul Dunării, spectatori la goana penibilă a barbarilor spre luminile Romei, vor fi nutrit voinţa de a rămâne ceea ce se ştiau a fi, voinţa de a nu se amesteca cu alte noroade. Iar atunci când amintirea Romei va păli, conştiinţa că sunt români=creştini, înconjuraţi de păgâni, îi va menţine într-o relativă izolare de aceştia. Creştinarea de timpuriu a românilor i-a salvat, pentru câteva secole, de la amestecul cu păgânii, adică cu alte popoare. Acest amestec se va produce masiv atunci când în jurul românilor se vor sedentariza populaţii creştinate, căci va dispărea astfel un foarte important criteriu al identităţii naţionale: religia creştină. Rezultatul acestui amestec va fi diferit: în sud românii vor fi câştigaţi în cele din urmă pentru limba şi conştiinţa slavă, iar în nordul Dunării slavii vor fi ei românizaţi, şi o dată cu românizarea acestor slavi, limba română se va îmbogăţi cu o sumedenie de elemente lexicale slave, care îi vor da o înfăţişare specifică, în contextul romanic.

Odată cu căderea Bizanţului şi instaurarea în Europa de sud-est a puterii otomane, românii vor găsi din nou în religia creştină un temei al identităţii naţionale, un “pretext” salvator. Chiar şi schisma dintre catolici şi ortodocşi îi va ajuta pe români să afle un reper exterior nou instinctului lor de conservare a fiinţei naţionale, ameninţată de imperialismul catolic – maghiar şi polonez. Iar când ortodoxia, odată cu ridicarea imperiului rus, pierde relevanţa politică, devenind chiar primejdioasă, conştiinţa latinităţii, ridicată de cărturari la rangul de idee politică, va anima lupta noastră pentru neatârnare timp de două secole şi mai bine, deschizând în cultura şi viaţa publică românească ferestre mari spre Occidentul în primul romanic.

În fine, când Occidentul acesta va părea şi el că ameninţă, îndeosebi cultural, identitatea românească, conştiinţa românească va descoperi un sprijin neaşteptat în autohtonismul dacic, revendicând, în numele componentei geto-dacice a plămadei noastre etnice, dreptul de a se distinge şi de celelalte popoare romanice, dar mai ales de Occident, acel Occident de care românii s-au simţit de prea multe ori trădaţi în clipele cele mai grele ale istoriei lor din ultima sută de ani…

Acestea ar fi reperele succesive care au uşurat funcţionarea voinţei de a fi român. Astăzi, această voinţă are temeiuri multiple, greu de redus la o formulă succintă. Printre aceste temeiuri se află însă şi stupoarea că ungurii mai au cuvînt să revendice vreo palmă de pământ din Transilvania. Rolul pozitiv pentru români al propagandei maghiare revizioniste îi priveşte mai ales pe românii din străinătate, dezbinaţi pe te miri câte şi care motive. Agitaţia maghiară în jurul Ardealului, singură ea reuşeşte, când şi când să-i unească! Să le ofere un numitor comun!… Astfel, vocaţia Ardealului de a fi izvorul românităţii nu se dezminte nici în aceste condiţii mai puţin fireşti pentru o existenţă naţională.

Dar nu întârziem să băgăm de seamă că această agitaţie o provoacă în primul rând … emigraţia maghiară! Adică, ne întrebăm, nu cumva din aceleaşi pricini?!… Nu cumva şi pentru emigranţii maghiari această chestiune “a Transilvaniei” este singura ocazie în care cad cu toţii de acord între ei, maghiarii din diasporă!?… Iar şi mai şi ne întrebăm dacă n-ar fi oare cazul ca atât maghiarii din emigraţie, cât şi românii, să-şi afle alte motive de solidarizare, alte imperative, mai potrivite realităţii şi lumii în care trăim, şi mai ales în ei înşişi descoperind nevoia de a fi mai departe maghiari ori români! Iar chestiunea Transilvaniei s-o lase în plata Domnului, căci pe lângă îndoielnicul bine ce-l face celor din străinătate, români sau maghiari, aici, în ţară, această agitaţie tensionează în mod artificial relaţiile umane dintre oameni care se văd zi de zi, împiedicându-i să se salute cu cugetul limpezit de orice gând şi resentiment ascuns.

22. Vezi Gh. Ivănescu, Istoria limbii române, Bucureşti, 1980, p. 250

23. Vezi Vasile Arvinte, Român, românesc, România, Bucureşti, 1983, p. 48

24. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1980, p. 51-73

25. Vezi Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-han, Bucureşti, 1978; Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979

26. Vezi Ioan G. Coman, op. cit., p. 54-55

27. Vezi B. P. Haşdeu, Studii de lingvistică şi filologie, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 226-242

28. Vezi R. Gryson, citat în “Magazin istoric”, 1987, nr. 5, p. 56

29. Vezi Erdély története, Editura Academiei Ungare, Budapesta, 1986, sub redacţia lui Köpeczi Béla

30. Salvianus, V, 5; Patro’. Lat., LIII, 99

1986

(Capitol din cartea Transilvania. Invincibile Argumentum)

Ion COJA