Rezistența Anticomunistă – Ion Gavrila Ogoranu

Incorect Politic
Iulie 21, 2021

Via VeghePatriei:

A fost anul in care, fara sa vrem anume, am purtat Securitatea cel mai mult dupa noi si am iesit cu bine din toate. Intalnirea de primavara – cu Brancoveanu, Ilioi si Gelu Novac – o aveam in „Padurice”, la Dragus, pe ziua de 1 Mai. Dar ne-am intalnit inca pe drum. Inaintam tacuti pe la poalele padurii, cand, la nici cincizeci de metri alaturea, auziram zgomotul unor prabusiri pe teren accidentat. Am facut si noi cam acelasi lucru: ne-am trantit la pamant, cu arma pregatita si cu degetul pe tragaci.

Ne asteptat sa auzim rafale de pistol, si nu veneau. Trecuseram un sant; in soapta, le-am cerut celorlalti sa ne retragem acolo. Am scos semnalul de recunoastere si ni s-a raspuns la fel. Pentru mai multa siguranta, am strigat: Brancoveanu! si acesta a raspuns: Mosu! Ne-am indreptat unii spre altii si ne-am imbratisat. I-am speriat cu barbile noastre, nu se asteptau la astfel de extravagante. Impreuna ne-am dus la intalnirea cu ceilalti, „la lupi”, la Copacel. Doamne, ce bucurie era fiecare regasire a tuturor! Pentru o vreme, deveneam copii, se faceau glume, de data asta – pe seama barbilor noastre, ori rememoram intamplari hazlii din timpul iernii. Am devenit dintr-o data gravi, cat ce-am inceput sa discutam situatia noastra.

Ce drumuri ni se deschideau in viitor si ce trebuia sa facem in vara. Iernasem bine. In nici o primavara nu iesisem ca acum. Facand miscare iarna, am devenit rezistenti, urcusul unei coaste era un fleac. Desi de cinci ani in munti, stateam cum trebuie cu moralul. Perspective? Desigur, moartea lui Stalin va aduce schimbari in Rusia. Dupa buna traditie bolsevica, era de asteptat o lupta pentru putere intre urmasii lui Stalin, ceea ce putea aduce ceva asemanator si la noi. Schimbarile din Rusia i-ar putea tenta si pe americani sa fie mai activi in partea aceasta a Europei. In iarna se vorbea la Vocea Americii (si toti am avut radio cu galena) ca iugoslavii inapoiau pe toti romanii trecuti la ei. Pentru fiecare roman predat, sarbii primeau un vagon de sare.

Trecerea peste granita n-a mai sustinut-o nici unul in acest an. Rostul nostru il vedeam tot in a-i purta pe securisti dupa noi. Sa mai existe un colt de tara liber de comunism. Trebuia insa sa nu mai fim atat de temerari in a ne angaja in actiuni periculoase, ca bunaoara cea de la Agnita. Profesorul se intreba si acuma cum a fost posibil ca, oameni cu cap ce ne socotea, sa ne jucam viata pe muchia cutitului pentru mai nimic.

Pentru iarna viitoare am facut urmatorul plan: trei insi, cei mai cuminti si mai prudenti, sa duca alimente intr-un loc pe valea Sebesului, unde sa iernam toti. Era vorba de Profesorul, de Ghita si de Nelu Novac. Grija principala: sa nu lase nici o urma. Ceilalti sa faca ce-or crede de cuviinta si ce-or putea in munti, cat mai departe de Valea Sebesului. Va fi bine sa faca si ei depozite de alimente in alta parte. Restul miscarilor vor depinde de actiunile Securitatii. Trebuia sa ne abtinem de a mai intra in sate, cel putin in cele de sub munte. Sa ne folosim numai de sistemul de informatii pe care-l aveam bine pus la punct in afara asezarilor. Dar ce facea Securitatea de nu da nici un semn de viata? Intr-adevar, nici unii n-am simtit vreo miscare de-a lor, iar informatiile din sate aratau acelasi lucru. Doar la cateva posturi de militie se aflau grupe de securisti. Era deci liniste si tocmai aceasta liniste ne punea pe ganduri mai mult decat prezenta lor in vreun fel.

O PROPUNERE DE NECREZUT

Intr-o seara Gelu a intrat in satul Margineni la niste rude de-ale lui si s-a intors la noi tare agitat. – Mai fratilor, eu acum visez sau sunt treaz? Ascultati ce propunere ne face Securitatea: sa ne predam ca nu ne vor face nimic. Ca pana acum a fost ce-a fost, dar a sosit vremea sa se ierte toate. A urmat un hohot general de ras, dar ne-am oprit repede, ingrijorati. – Cine ti-a facut propunerea? – Unchiul meu. – Asta inseamna ca Securitatea stie ca unchiul tau are legatura cu noi. – Stie, si inca stie de mult.

Unchiul cunoaste un ofiter de Securitate care-i este rudenie. Pe vremuri l-am cunoscut si eu. Acesta a aflat de mine ca m-as afla la unchiul si l-a prevenit, fara sa-l aresteze. Cica ar fi dorit chiar sa stea de vorba cu mine. Atat de naivi n-am fost nici eu, nici unchiul meu. De altfdel, unchiul a observat ca de atunci Securitatea pandeste in sura sa vada daca ma duc la el. – Si cu unchiul tau unde te-ai intalnit? – Nu m-am dus la el, ci la alt om, in celalalt cap de sat, unde a venit si unchiul.

Unii erau de parere ca totul ar fi o initiativa a acestui ofiter de Securitate. – Nu cred ca un ofiter de Securitate are indrazneala sa ia initiative pe cont propriu. Unchiul sa nu spuna ca a mai avut legatura cu noi, cel mult ar putea spune de la sine: „Cum credeti ca ar avea incredere ca-i lasati liberi pe ei si nu-i eliberati pe cei de tot nevinovati, ca Gema si tatal ei si pe altii, singura vina a lor fiind numai faptul ca erau rudenii cu cei fugiti?” N-as fi povestit acest episod daca la Securitate, in 1976, colonelul Nagy nu mi-ar fi spus: „Ati fost niste fanatici. V-am propus in doua randuri sa va predati si n-ati primit”. „Si v-ati fi tinut de cuvant?”, l-am intrebat. A tacut, raspunzand intr-un tarziu: „Poate va usurati in parte situatia”. „Ne omorati prin spanzurare si nu prin impuscare”, am raspuns eu.

VÃ ORDON: FUGITI!

Nu-mi mai amintesc exact cum ne-am impartit si pe unde am umblat in mai si iunie. Desigur, ca in fiecare an, am trecut Oltul si am dat de stire oamenilor nostri de acolo ca am iesit cu bine in primavara. Tot asa, am facut cateva „vartejuri” prin munti. Pare-se ca am ajuns pana spre cabanele Plaiul-Foii, Voinea si Cumpana. Am observat repede ca la toate cabanele, atat de pe versantul nordic, cat si pe cel sudic, s-au instalat unitati de Securitate de marimea unui pluton, cu misiunea de a „apara” cabanele.

Aprovizionarea acestora o faceau cu efective de aceeasi marime. De asemenea, am fost informati ca la posturile de militie de sub munte erau cazati securisti, intre 10 si 20 de insi. Ziua dormeau, iar noaptea stateau la panda in apropiere de sat. Pentru control, fluierau din sfert in sfert de ora, unul dupa altul. La inceput, ne-am intalnit de cateva ori cu ei, dar n-au deschis focul. Mai tarziu, au inaintat cu panda pana spre padure. Intr-o seara, Ghita si nu mai tin minte care asteptau in marginea padurii sa se innopteze, cand, iacata, vine o grupa de ostasi neatenti, cu armele in banduliera si Ghita le-a strigat: -Mai baieti, mergeti de-aici, ca nu vrem sa tragem in voi! Si baietii si-au luat drumul in alta parte.

Ca sa evitam totusi intalnirile cu ei, am luat obiceiul ca atunci cand calatoream pe distante mai mari, sa mergem pe sub primele sate de sub munte si nu pe din sus de ele. Pentru a tine Securitatea in alerta, am folosit urmatoarea diversiune: sa aparem pe potecile cabanelor, intalnindu-ne cu turisti, de la care sa ne informam ce se intampla la cabane, lasand impresia ca intentionam sa le atacam. Nu aveam intentia sa facem acest lucru, nu-l facusem niciodata pana cu un an in urma la Bilea, dar urmaream sa le blocam cat mai multe efective in aceste puncte, care pentru noi erau inofensive. Tot pentru asta planuiseram sa speriem odata un convoi ce transporta alimente celor de la cabana, tragand pe deasupra lor, ceea ce i-ar fi obligat sa-si mareasca efectivele convoaielor. Deci alte forte blocate. O intamplare a facut ca aceasta misiune sa o execute Fileru de unul singur.

Intr-o duminica ne aflam cate doi-trei pe potecile catorva cabane, unde la o anumita ora urma sa acostam turistii ce coborau spre poale. Impreuna cu Ilioi, eram postati in spatele unei stanci, asteptandu-l pe Fileru, care vroia sa inspecteze o lada de-a lui. Era pe la orele amiezii. Pe drumul de sub noi a trecut spre munte un camion cu soldati, care, dupa catva timp, s-a intors gol inapoi. Curand am auzit pe vale, in sus, rafale de pistol mitraliera. Am ramas nedumeriti. Ce-ar putea fi? Fileru n-avea ce cauta acolo. Noi il asteptam sa vina din jos. Ne-am apropiat mai mult de poteca, gandindu-ne sa atacam unitatea de Securitate daca l-ar fi adus pe Fileru prins.

Pe carare si-au facut aparitia doi turisti: un barbat si o femeie, amandoi tineri. Le-am iesit in fata si i-am rugat sa stea de vorba cu noi. I-am intrebat ce-au intalnit pe drum. Ne-au spus ca, venind pe poteca, au auzit intai o bubuitura de arma si, ceva mai tarziu, rafale de pistol mitraliera. Apoi au intalnit vreo treizeci de ostasi cu bagaje, uitandu-se inspaimantati in dreapta si in stanga pe coasta. Am ramas mai mult cu acesti doi turisti. Era o familie de medici din Sibiu, cu numele de Gorski sau Bronski, originari din Cetatea-Alba, care ne-au povestit tragedia neamului lor, cum a venit armata rosie si au fost ocupati. Ne-am despartit de ei ca de doi prieteni. Intre timp a sosit Fileru. Era singurul care mai purta barba. Ne-a povestit intamplarea: Venise la intalnire, dar, necunoscand bine locul, a ajuns mai sus de cat trebuia, asa incat cobora linistit pe poteca, sa ajunga la noi. La o cotitura s-a trezit cu unitatea militara drept in fata. A facut ce i-a venit atunci in minte sa faca: Intinzand arma spre ei, a strigat cu o voce puternica si aspra: „Asculta comanda la mine, fugiti!” Inspaimantata de calugarul cu barba ce le-a iesit in cale cu arma intinsa, toata trupa, cu ofiter cu tot, a rupt-o la fuga, lasandu-si bagajele.

Fileru a tras un cartus in vant dupa ei, apoi si-a pierdut urma pe coasta, in padure. Ofiterul a reusit sa faca ordine departe in jos, apoi a dat ordin soldatilor sa se culce si sa traga. Cu toate ca Fileru se afla in raza pistoalelor, nici un glonte nu l-a lovit, desi padurea era rara si, cum ii vedea el pe ei, si ei l-ar fi putut ochi, dar au tras toti in vant. N-am mai stat locului si ne-am indepartat in padure. La prima halta, Fileru il intreaba pe Ilioi: – Mai ai foarfecele la tine? Hai si taie-mi barba si pletele. Pe o lespede Ilioi aseza suvite de par rosu si alb. – Pe astea albe nu le-aveai anul trecut, Filere! Am repetat figura cu turistii in saptamanile urmatoare si la alte cabane departate cu acelasi scop: de a bloca cat mai multe forte in apararea cabanelor, pe care nu aveam de gand sa le atacam. Intre timp, cei trei, carora li s-a alaturat si Victor, au transportat din satele rasaritene grau, porumb, sare, fasole, arpacas, asezandu-le in lazi prin grohotisuri in Tiganul si Buzduganul. Aceasta era cea mai buna metoda de depozitare.

Curentii de aer ce circula printre pietre opresc mucegairea; operatia nu necesita multa munca, putandu-se face si noaptea; ursii nu prea au ce umbla pe aici, si, daca Securitatea ar descoperi sistemul, sunt atatea grohotisuri in munti, incat alta treaba n-ar mai putea face decat sa mute bolovani dintr-un loc intr-altul. Important era ca operatia s-a facut fara sa se lase vreo urma. O singura data s-au intalnit cu o echipa de geologi, alcatuita din cinci persoane, dar ranitele erau goale si in discutii au lasat sa se inteleaga ca erau in trecere pe acolo.

Pentru a intari presupunerea, au facut ocol pe la o stana, dand si acolo aceeasi impresie. Au dus in apropiere unelte de construit adapost (topor, joagar, tarnacop, lopata), o plita, hoarne, o fereastra, precum si moara cu valturi, care scapase negasita de Securitate si nestricata mai bine de trei ani. Mai era nevoie spre toamna de carne, branza, cartofi si legume. Odata terminate pregatirile, au venit si ei alaturi de noi.

ROSU-ROSU, NEGRU-NEGRU, VERDE-VERDE

Nu stiu de la cine, Profesorul si Ghita adusera un aparat de radio-receptie, micut, usor, cu baterii, ceea ce i-a facut pe toti sa fie entuziasmati. Omul ce ni-l dase il avea inca din toamna, primit de la un prieten, care-l cumparase de la un altul. Destul ca oamenii se gandisera imediat ca ne-ar putea fi de folos si asteptara prima ocazie sa ni-l daruiasca, convinsi ca ne fac o mare bucurie. Ce mare lucru sa asculti un radio adevarat! Pana atunci am mai avut inca doua aparate de radio. Unul il zdrobise ursul, cand l-a gasit in pestera, pe celalalt il „reparasera” specialistii casei, Gheorghe si Gelu pana n-a mai functionat deloc.

Ramasese ca piesa de muzeu si-l capturase Securitatea cu un an in urma, cand cu ragaliile si braduletii rosii. – Vedeti de-l stricati si pe asta, le zise Profesorul. Dar nu i-ai fi putut opri sa se uite in maruntaiele lui. Il asezara la soare, si amandoi aplecati asupra jucariei, puteau fi auziti urmarind firele de legatura: rosu-rosu, negru-negru, verde-verde. Ii vedem ca ii scot bateriile si ca se ridica ingrijorati: – Ne-au bagat catelul in casa. Aparatul ne e trimis de Securitate. In realitate sunt doua aparate complet separate: unul de emisie, altul de receptie. Cand nu receptioneaza, emite. Cineva in apropierea noastra receptioneaza prezenta noastra, ne determina locul si… In noaptea urmatoare l-am dus inapoi. Se mirase omul de la care il primisem (omul era de necontestata buna credinta) – al doilea – la fel, dar mai departe… cine stie pana unde era lemn verde si unde incepea lemnul uscat. Omul trebuia sa tina aparatul mereu la el, sa-l inscrie pe numele lui si sa-l foloseasca, semn pentru agentii Securitatii ca nu avea legatura cu noi.

Dupa o vreme a venit un control de la posta si a confiscat ustensila, alte urmari neavand intamplarea, decat ca noi am ramas tot cu batranul si credinciosul radio cu galena: usor, simplu, ieftin si practic. Ziua si noaptea, la orice ora, prin radio Bod si Vocea Americii, aveam legatura cu lumea, nu eram chiar izolati in „gaoacea” in care ne invarteam.

NU-I DRACUL ASA DE NEGRU CUM NE SPERIEM NOI DE EL

Era, cred, prin 10 iulie 1953. Impreuna cu Profesorul si cu Ilioi, am coborat. Ilioi l-a cautat pe Olimpiu Borzea, rugandu-l sa ne dea un Z.B. din depozitul ce-l avea. Armei Profesorului ii crapase gheara extractoare. Pana se putea obtine arma, ce urma sa fie remisa de profesorul Remus Budac, noi ne gandisem sa stam undeva pe Ardeal. Ne pregateam sa trecem Oltul prin vad, in dreptul satului Arpas, apoi sa poposim pe paraul Golbavului. Era pe la miezul noptii, cand dinspre munte am auzit zgomotul unui avion ce nu semnaliza. Avionul a inaintat in lungul muntilor, cam pana in dreptul Arpasului de Sus, apoi a facut un unghi drept si, trecand peste noi, s-a indreptat si s-a pierdut spre nord.

Noaptea era linistita si zgomotul ni se parea foarte puternic. Sa fi venit cineva cu acest avion? Am ramas cateva zile pe Golbav, apoi, nu mai tin minte pentru care pricina, am trecut in padurile Hosmanului si Cornatelului. Am ajuns noaptea si ne-am culcat. Trezindu-ne dimineata am ramas uimiti de cum aratau padurile de aici. Tot pamantul, la suprafata, era rascolit, ai zice cu grebla. De cat se umblase, se facusera carari. La izvoare erau munti de conserve goale si invelisuri de tigari. Era limpede cine a fost. Intrebarea era pe cine si ce cautau, caci noi n-am fost nici macar prin apropierea acestor paduri. Si-apoi pentru a cauta oameni nu era nevoie sa greblezi pamantul din padure.

Profesorul Budac ne-a informat ca pe podul de peste Olt de la Arpas trecusera camioane cu Securitate, precum si o companie de militie calare. Si mai interesant era ca acest lucru s-a facut cu o zi inainte de venirea avionului. Oricat ne-am batut capul, n-am putut banui ce insemnau toate aceste mistere. Spre toamna, Olimpiu Borzea ne-a anuntat ca la Arpasul de Sus s-ar fi gasit o parasuta intr-un sopru cu fan. De asemenea, la Sambata de Sus, in padure, un padurar s-a intalnit cu un tanar strein locului, blond, potrivit de inalt, bine facut, care a cautat sa afle daca in aceste paduri se mai afla partizani. I-a dat si o tigara straina. Ce-i va fi raspuns padurarul nu se stie, destul ca s-a dus la Securitate si a raportat. Urmarea a fost ca Securitatea a casunat vreo saptamana pe padurile de la Sambata.

Analizand cu Profesorul situatia, am ajuns la concluzia ca tanarul semnalat in padure la Sambata ar fi putut fi capitanul Sabin Mare, care s-a intors din strainatate. Cu un an inainte, cand Securitatea a ridicat sute de oameni din sate, au fost luati si cei trei la care urma sa vina Mare pentru a lua legatura cu noi. Profesorul a trecut prin satele cu pricina, intreband la familiile celor arestati, pentru a afla daca a trecut capitanul Mare pe acolo. Nu a putut descoperi nici o urma. Mai spre toamna, ajungand prin satul Cincu si vorbind cu inginerul Dumitru Comsa, acesta ne-a relatat o intamplare de-a dreptul fantastica. „Inchipuieste-ti ca a fost Ion Golea pe la parintii mei, acum vreo luna de zile. Ziua in amiaza mare a venit prin sat, calare pe-un cal negru, numai in camasa, cu pletele in vant.

A oprit la poarta la noi, a descalecat, a deschis portita si a intrat in curte. Cand l-au vazut ai mei, sa lesine, nu alta. – Pe unde ai venit, Ioane? – Pe drum. – Pai, mai copile, daca ai venit pe drum, ai trecut pe la poarta Securitatii. – Stiu, ei cu ale lor, eu cu ale mele. – Sa nu spuneti nimanui ca am intrebat de Mitu si sus inima, ca nu-i dracul asa de negru cum ne speriem noi de el! Mama voia sa-i dea de mancare. N-a acceptat. – Ia macar o lipie, ca-i calda, din cuptor. – O lipie iau, ca de lipie mi-e dor. A iesit pe poarta, a incalecat si a plecat, cu pletele in vant, pe hula in sus, pe drumul Bruiului. De cand mi-au spus ai mei de Golea, am cautat sa fiu mereu pe acasa, sa ma gaseasca, dar n-a venit nimeni pana acum.” Am convenit ca, indata ce-l va intalni, sa-i spuna lui Golea despre noi.

DE SFÂNTUL ILIE

Indata ce Profesorul a obtinut Z.B.-ul nou de la profesorul Budac, am revenit la munte, trecand Oltul prin vad. Profesorul si Ilioi s-au dus inainte, eu ramanand inca o zi, urmand sa ne intalnim la bordeiul de pe Laita. In seara urmatoare am pornit si eu spre munte. M-a prins insa pe drum o ploaie cu traznete si fulgere care te orbeau, incat a trebuit sa raman pe loc pana s-a mai potolit furtuna. Spre capatul de sus al satului Sarata parca am auzit vorba si mi-a venit miros de benzina, dar mi-am zis ca-i de la ceva tractoare ce au ramas noaptea in camp. La fel, la intrarea in padure, am zarit o luminita, ce parea a fi electrica si iar mi-am zis ca o fi felinarul vreunui pastor cu vitele.

Patrunzand in padure, m-a intampinat latratul huhurezului. Traia pe atunci in acel colt de padure o bufnita mare, care, oricat de fara zgomot ai fi intrat in ea, te simtea si latra de cateva ori: ham-ham, ham-ham, tot dublu. Latrau si in alte locuri bufnite, dar nicaieri atat de limpede si de asemanator cainelui. La inceput, cu un an in urma, chiar asa l-am si luat, dar cand am auzit latrat pe sus, ne-am dat seama ca era bufnita. Ca sa nu orbecaiesc prin padurea uda, am atipit pana le revarsatul zorilor, cand mi-am continuat drumul pe o poteca ingusta cu frunzisul ud si rece. Inainte ca poteca sa urce pieptis muntele, intr-un loc unde era mai larga, am dat de un foc cu taciuni inca fumegand, cu multa cenusa.

Era vorba de un foc ce a ars dupa ploaie. Langa el erau aruncate cateva invelisuri de tigari, si ele uscate. Ma gandeam a fi fost popasul unor baiesi, care or fi innoptat in padure. Mi-am continuat drumul si am ajuns spre amiazi la bordei, unde m-am intalnit cu cei doi. Le-am povestit si lor cele observate, dar n-au dat nici ei vreo importanta semnelor intalnite de mine. Pe cei doi i-am gasit la bordeiul din Laita, unde se instalasera ca acasa. Ziua am petrecut-o camufland mai bine bordeiul si atarnand in podul lui manunchiuri de flori de soc pentru ceai. Asa cum se prezenta, vedeam posibil sa mai iernam o data in el. Spre seara am pus semne pentru cand vom reveni, sa stim daca ar fi trecut cineva pe acolo, ne-am facut cruce si am plecat la vale pe muchia muntelui. A doua zi urma sa ne-o petrecem in higiul Scoreiului, o limba de padure lunga de vreo trei kilometri si lata de unul, asezata intre riul Laita si paraul Sarata. In partea de jos, padurea era formata din fagi si stejari batrani, cu desis sub ei, iar in partea de sus, higiul era alcatuit din padure tanara si, in unele locuri, din tufaris si lastaris. Limba de padure era inconjurata aproape in intregime de camp deschis si se prindea de munte doar prin doua sfori de padure rara.

Desi recunosteam ca nu era prudent sa poposim in acest loc, totusi am facut-o in multe randuri. Padurea era (este si astazi) marginita la rasarit de un iaz cu apa din Laita; intr-un singur loc iazul taia calea padurii. Peste iaz era asezata o punte. Inainte de a ne culca, eu am luat vasele, oala si bidoanele si am plecat pe o cale veche din padure, ca sa aduc apa. Intentionam sa iau apa chiar de la punte, caci de-acolo se lua mai usor. Cu cat ma apropiam, a inceput sa mi se faca frica. Nu prudenta, ci teama curata, inexplicabila rational, caci nu aveam nici un motiv sa ma tem de ceva, intr-un loc unde trecusem de zeci de ori fara probleme. Imi era rusine de mine ca nu-mi puteam infrange teama.

Am ocolit locul si am luat apa din iaz mai jos, apoi m-am intors la frati. Le-am spus si lor de frica mea nejustificata si au ras de mine. Am zis rugaciunile si ne-am culcat. A doua zi era Sfntul Ilie. Obisnuiam ca in duminici si la sarbatori sa citim Sfanta Liturghie. Ne-am rugat acestui sfant a carui viata, prigonita pentru Dumnezeu si dreptate, se asemana cu soarta noastra. Am facut focul si am fript un peste. Tocmai mancam cand in desis am auzit miscare si in fata a aparut o turma de mistreti. Inaintau fara graba prin padure. Mai vazusem si alta data acest card, dar atunci n-am putut trage. Trebuia sa ne gandim ca mistretii nu umbla niciodata ziua in amiaza mare decat daca au fost izgoniti de cineva, dar niste vanatori pasionati nu se mai gandesc la prudenta. Profesorul, cu pusca cea noua, si Ilioi cu cea veche, au tras. Eu, cu pistolul rusesc, am ramas ca simplu spectator: gloantele de pistol se opresc in carnea mistretului si acesta isi vede de drum. Doua impuscaturi au spart linistea cuprinsului. Era o imprudenta sa faci acest lucru intr-o limba de padure inconjurata de camp liber, la ora diminetii, cand mai erau inca atatea ceasuri de moarte posibila pana seara.

Dar era atat de frumos in acea dimineata de Sf. Ilie, atata liniste si pace deasupra poalelor de padure, incat nu ne puteam imagina un pericol, macar ca erau atatea semne care ar fi trebuit sa ne puna pe ganduri. A cazut numai un mistet, de unde au urmat discutii contradictorii intre vanatori. L-am adus in tabara, i-am luat pielea si acum ne intrebam ce facem cu atata carne, caci aici nu eram pregatiti deloc pentru asemenea eventualitate. Am hotarat sa luam carnea de pe oase, cat puteam duce doi insi, in doua ranite, sa ne intoarcem la bordei si sa o frigem in bidonul in care am fript porci in crangul de langa Securitatea din Cincu. Restul urma sa o frig spre seara, caci eu trebuia sa raman pe loc, la bagaje, deoarece la opt seara aveam intalnire la marginea higiului cu profesorul Budac. Toata ziua am intretinut focul si am fript carne. Era atata mancare ingramadita langa noi, incat Profesorul a exclamat: – Doamne, nu ne mai da, ca nu mai avem loc unde o pune! Ocupati cu taiatul carnii, am scapat din grija focul, adica sa nu faca fum, ceea ce s-ar fi vazut de pe culmile din jur.

Pe la chindie, totul eragata. Profesorul si Ilioi si-au luat ranitele, ramas bun si au plecat. Urma sa ne intalnim a doua zi seara, in acelasi loc. Pentru a fi mai usori, nu si-au luat cojoacele. Dupa plecarea lor, am stins focul, am adunat hainele gramada, am indepartat oasele si le-am ingropat cu frunze uscate. Am luat o cantitate de carne, ca s-o daruiesc profesorului Budac, am pus-o in ranita impreuna cu vasele de apa si m-am indreptat spre iaz. Toata ziua simtisem nevoia sa fac o baie, asa ca primul gand a fost sa ma dezbrac si sa ma arunc in apa rece si limpede. Eram in iaz cand am auzit niste impuscaturi indepartate. Din cauza clipocitului apei, n-am putut distinge ce fel de impuscaturi erau. Nu stiu cum eram uneori! Ni se arata pericolul cu evidenta, si nu-l credeam. Astfel, m-am gandit ca cei doi au intalnit ceva vanat si au tras iar. Am iesit la tarm. Nu ma imbracasem bine, ca am auzit alte bubuituri, de Z.B.-uri si apoi de pistol mitraliera. S-a facut din nou liniste. Nu dupa mult timp am auzit limpede rafale de pistol automat, dar si de Z.B.-uri. Apoi iar liniste. Acum eram sigur: nu mirosea a bine. Ma pregateam sa ma intorc la bagaje, ca sa fiu acolo daca vin cei doi urmariti de Securitate.

Trebuia sa traversez calea de padure putin mai sus de puntea amintita. A trecut la vale o caruta (probabil de la stana); in urma ei am zarit un caine mops. Cainele s-a oprit un moment, mirosind in directia mea, dar indata, de pe cale, cineva l-a chemat si cainele s-a intors. Nici acum nu-mi explic cum puteam judeca cu atata usurinta situatia. M-am intrebat daca nu cumva cainele era al unor turisti, cei pe care-i zarisem la stana cu o zi inainte. Totusi am renuntat sa trec calea. M-am asezat intr-un desis din apropiere, ca sa pot supraveghea orice miscare si sa prind orice zgomot din padure. Nu se auzea, decat slab, clipocitul apei in iaz. Cam dupa o ora de asteptare, s-au auzit departe, spre apus, alte rafale de pistol si bubuituri de Z.B.-uri. In felul acesta am asteptat pana la opt, cand profesorul Budac trebuia sa vina sa-si ia bicicleta ascunsa in desis dimineata. Ziua fusese la pescuit pe Laita cu alti pescari amatori. A fost punctual. L-am intrebat daca a observat ceva suspect. Pe Laita in sus, de dimineata, au putut fi zarite urme multe de bocanci, dar altceva nimic.

L-am anuntat ce se intampla aici si ne-am despartit, el grabindu-se sa ajunga pe ceilalti pescari. Am mai ramas inca pana a inceput sa se insereze si, neauzind nimic suspect, am traversat drumul, continuand sa pasesc prin desis cu cea mai mare grija. S-a intamplat sa-mi fie a doua oara teama ca in seara trecuta. M-am oprit cu mana pe arma, intr-un genunchi. Deodata am auzit cam la cincizeci de metri in fata un fluierat scurt, apoi altul ceva mai departe si inca altele in adancul desisului. Era sigur ca aveam in fata o linie de securisti. Dar veneau sau stateau pe loc? Incercam sa deslusesc vreun indiciu. Stiam ca urechea nu ma ajuta in mod deosebit, dar ma socoteam un bun vazator.

M-am convins ca era o linie de pandari, cand, dupa un sfert de ceas, au fluierat din nou. Ce greu trece timpul in astfel de imprejurari! Si ce greu se lasa inserarea! Sa stea astia aici toata noaptea? Eu banuiam ca au gasit cojoacele si acum pandeau sa ne intoarcem la ele. In sfarsit s-a auzit o comanda: „Haideti la cale, mai!”. Am auzit cum se retrageau prin desis spre cale, incolonandu-se si indepartandu-se. Se inserase bine. Sa incerc sa ma mai duc la cojoace, socoteam o nebunie. Fluieraturile intr-acolo duceau. M-am hotarat sa ma indrept spre locul unde eram intelesi sa ne intalnim in caz ca ne pierdem unul de altul. Acesta era intr-un desis, dincolo de Olt, in dreptul satului Carta. Era o liniste in padure de se auzea coplesitor si fasaitul soarecilor si al gandacilor ce miscau frunzele uscate de pe jos. Mi-am pus bidoanele de apa in ranita, m-am descaltat si am pornit spre Olt prin desis, oprindu-ma des si ascultand. Intre higiul in care eram si padurea batrana era o cale larga. Aici ma asteptam sa fie un cordon de pandari securisti.

Ce zgomot teribil face un vreasc uscat pe care-l calci in asemenea situatie! Am stat locului mai mult timp ascultand. N-am simtit nimic suspect. Odata scapat, m-am incaltat si am inaintat mai cu spor, pana spre capatul de jos al padurii. De-acuma urma camp deschis, fara copaci, pana la Olt. Am asteptat mult, pana m-am convins ca padurea nu era inconjurata si pazita. Mai iesise si o luna plina de se vedea ca ziua. Singurul mod de a merge cat de cat camuflat era de a insoti iazul morii ce iesea si el din padure, insotit de tufe rare. Ma apropiam cu grija, voind sa intru in iaz, cand am auzit spre apus, cam la trei kilometri, spre satul Sarata, iarasi, rafale de pistol mitraliera si, printre ele, si bubuituri de Z.B. Nu stiam ce sa mai cred. Rafalele au tinut destul de mult. Apoi s-a facut liniste. N-am mai stat pe ganduri si am patruns in iaz incaltat, pornind pe apa in jos.

Pericolul era sa intalnesc vreo patrula ce ar fi urmat cursul iazului. Am mers destul de bine pana aproape de Scorei, unde iazul intra in sat ca sa mane o moara. Eu, neputandu-l insoti, am fost nevoit sa ies in camp, ca sa traversez soseaua nationala si sa insotesc un parau cu salcami ce coboara pana la Olt. Se lumina de ziua cand am ajuns acolo. Mai exista pericolul ca Oltul sa fie pazit. Am zarit un viezure ce bajbaia prin tufisurile de pe malul celalalt si am intrat in apa. Ce calda si potolita era apa! O ceata subtire se ridica deasupra. Obosit, caci nu dormisem cateva nopti, m-as fi lasat bucuros sa ma duca apa tot lin si sa ma tot duca… Am urcat prin niste livezi batrane si-am ajuns la locul intalnirii. Profesorul si Ilioi tocmai isi storceau hainele de apa. Ne-am imbratisat de parca nu ne vazuseram de ani. Cu ei lucrurile se petrecusera astfel: Au plecat linistiti cu ranitele doldora de carne.

Erau aproape de locul unde limba de padure se leaga de munte, cand s-au intalnit cu un lant de securisti. Crezand ca n-au fost observati, s-au intors din drum, dar s-au pornit dupa ei rafale de pistol. Au raspuns si ei scurt, apoi au grabit pasul. La un moment dat s-au trezit cu doi mopsi maraind si dandu-le ocol. Si-au aruncat ranitele si s-au asezat spate la spate, rezemati de un fag. Au varat potailor teava in gura si au tras. Abia scapati de acestia, au aparut alti doi caini, care s-au aruncat asupra lor. I-au impuscat in acelasi fel. Si-au luat ranitele si si-au continuat fuga. S-au trezit iar cu rafale dupa ei si au raspuns iar cu focuri de arma. – Trebuie sa aruncam carnea. Nu putem alerga cu ea. Si-au desertat ranitele, neoprindu-si nimic (si-acum, cand povesteau, le parea rau). Au incercat sa iasa din padure spre apus. Au dat din nou de o linie de tragatori, care, de asta data, n-au tras.

Dupa cum banuiau ei, Securitatea voia sa mature limba de padure incepand de sus in jos, facand navod. -Am mai incercat o data sa iesim si de data asta am reusit. Am ajuns la marginea padurii, dar aici am ramas ingroziti, vazand terenul descoperit din fata noastra. La vreo doua sute de metri pastea ciurda satului: bivoli si cai. N-am stat pe ganduri si ne-am repezit in ciurda. Am dat peste ciurdar si l-am intrebat ce cai pot fi calariti. Ne-a aratat doua gloabe, pe care le-am prins usor si ne-am saltat pe ele. Nu prea fugeau, dar tot ne-am departat, mai mult decat am fi putut s-o facem pe jos. Raul era ca nu cunosteam deloc locul.

Eram la marginea raului Porumbacu, cand am auzit impuscaturi departate in urma noastra. I-am si zarit, dar erau departe, cu cainii in lantug. Padurea dintre rauri nu era departe. Am dat drumul cailor si ne-am sfatuit. Fara mancare si fara cojoace n-aveam cum ramane in padure. Incepuse sa se insereze. Am coborat in satul Porumbacu si am intrat la un necunoscut. „Bade draga, nu ne intreba nimic, dar da-ne ceva de mancare si plecam.” Ne-a dat omul o paine si slanina intr-o traista. Noi ieseam din sat, iar Securitatea, in masini, urca spre munte. – Nu inteleg de ce n-ati venit inapoi spre mine, am intrebat eu. – Tocmai asta nu voiam s-o facem.

De tine voiam sa ne indepartam. De tine si de cojoace. Dar vedem ca tot degeaba a fost. Cu traistuta in mana, voiam sa venim aici si-am facut greseala sa ocolim Sarata si Scoreiul pe din sus de sate. Era pe deasupra Saratii, acolo unde se aduna mai multe viroage adanci, cand am zarit mai multe negrete, credeam ca-s copaci, dar am simtit miros de benzina si ne-am adus aminte de vorba ta. Ar fi trebuit sa ne intoarcem, insa am grabit pasul. Ne-au simtit tocmai cand urcam rapa vaii Saratii si au inceput sa traga. Eram aproape sus, dar ne-am incurcat in niste maracini, i-auzeam cum alearga dupa noi si a trebuit sa raspundem cu foc, ca sa se potoleasca. Am fost siliti sa aruncam traista, ca sa avem mainile libere. Odata ajunsi sus, am rupt-o la fuga din toate puterile.

Am dat peste un hors si am inaintat pe el pana in apropierea satului Scorei. Ne-am hotarat sa ne pierdem urmele in sat. Ne-am invartit pe cateva uliti laturalnice, am dat de iaz in jos de moara si am iesit din sat pe apa. Ce parere si-o fi facut cel ce ne-o fi zarit, el stie! Asta-i tot. Ne-am asezat la loc potrivit, urmarind drumul strabatut, preocupati sa nu ne vina cu cainii pe urma, asta pana la amiazi. Apoi ne-am vazut de treaba. Ne-am uitat unul la altul. Ieri stapaneam prea multe, de nu aveam unde le mai pune, azi n-aveam decat zdrentele de pe noi. Ne trebuiau cojoace, haine de schimb, oala de mamaliga si alte fleacuri absolut necesare pentru o viata ca a noastra. Am dat iar o raita pe la oamenii nostri si-am facut rost de piei de oaie si de altele. De mare noroc ne-au fost fratii Ion si Nicolae Grecu din Soars. Nu stiu de unde ne mai puteau face rost de cate aveam lipsa. Si-au luat de pe foc propria lor oala de mamaliga pentru a ne-o da noua.

Ne-am odihnit cateva zile intr-o padure de acolo, apoi ne-am intors la munte. N-am putut gasi o explicatie plauzibila la actiunea Securitatii de Sfantul Ilie. Am lasat noi vreun semn fara sa stim, ne va fi vazut cineva si ne-a parat? Au cautat altceva si am nimerit noi pe neprevazutelea? Atunci am ramas cu convingerea ca, in realitate, ii cautau pe parintele unit Ion David si pe cumnatul sau, Bardas, din Scorei, care prin acele locuri isi duceau viata de fugari de cinci ani de zile. Tot cu ocazia asta ne-am intalnit pentru prima data cu caini dresati in a ataca oameni. De-acum inainte nu va fi actiune impotriva noastra fara participarea cainilor. De obicei procedau asa: Inconjurau o portiune de padure si apoi dadeau drumul haitelor. Nu ni s-a intamplat niciodata sa fim atacati de mai mult de doi caini deodata. Au cazut insa victime multi „baiesi”, care, dupa obiceiul lor, umblau prin paduri dupa smicele de alun si de mesteacan pentru confectionarea maturilor si corfelor.

IERMOLAIE

Nu stiu daca il chema chiar Iermolaie, in tot cazul avea un nume rar si sod, dar intre noi, de la intamplare a ramas cu numele acesta. Era de loc din satul Corbi si ce fel de ruman era, voi descrie mai la vale. Intai sa fac ceva geografie a tarii Oltului. Intre munte, care porneste dintr-o data, si Olt se afla cateva zeci de sate, 18 rauri si o multime de iazuri, paraie si paraute ce se tot unesc pana la Olt. Raurile si mai ales paraiele erau insotite de copaci si de tufe.

Din loc in loc, la vreo cotitura, in zone neumblate, dadea cate un desis mai mare sau mai mic. Ca oameni practici, le-am gasit repede intrebuintare. Aici poposeam de multe ori cand coboram sau urcam la munte sau cand ne deplasam in lungul Tarii Oltului. Voiai sa intri de cu seara in sat? Oricum ai fi venit de repede de la munte, nu reuseai sa ajungi in sat decat noaptea tarziu, cand tot satul dormea si cainii te latrau ca pe urs. Ramanand insa in aceste cranguri, intrai inainte ca Securitatea sa se aseze la panda, cand satul era plin de zgomote si cainii erau inca legati. De doua cranguri am pomenit pana acum. Erau insa multe altele. Noi le ziceam „higioace”. Intre ele, poate cel mai important, era higioaca de langa Orasul Victoria.

La rasarit de oras curgea atunci un iaz cu apa limpede, pe o vale ce-i zicea Valea Hotului. Ori chiar in dreptul asezarii, langa apa, era un desis nu mai mare de un hectar, cu tufe de arine, salghis, salcii, aluni si alti copacei. Desi se afla in apropierea orasului, de se auzeau cantecele la radio cand erau ferestrele deschise la blocuri, si era ocolit de carari, in el nu intalneai umblatura de om. Prima data am ramas in el de nevoie, ca se facea ziua si trebuia sa ne adapostim undeva, dar apoi ne-am legat de acest loc si veneam anume sa ramanem in el. Intr-un desis am ingropat o lada mica in care tineam unelte: ciocan, cleste, sfoara, petece de piele, talpa si incaltaminte ce ne prisosea. Aici am poposit, prin august 1953, cu Fileru si Leu.

Am scos din lada ciocanul si clestele, ne-am reparat bocancii, dupa amiazi am pornit un foc si de-acum mamaliga fierbea, cand intr-un colt al higiului cineva a inceput sa taie tufe. Taia si canta „cresti padure si te-ndeasa” cu voce tare si atat de dogita, de-ti venea sa pleci numai din motivul asta. Pe carari treceau femei spre si de la oras si toate dadeau binete lui Iermolaie, care-si lasa lucrul sa stea de vorba iesind din higioaca si iar venea sa taie nuiele cantand. Nuiele se taie primavara, dar cine il putea opri pe Iermolaie sa faca acest lucru si vara? Leu a mestecat mamaliga, am stins focul, am camuflat vatra cu pamant si lemne uscate si ne-am retras cu ranitele in partea opusa locului unde taia Iermolaie.

Pe la chindie, omul nostru grabindu-se, a ajuns pana la tufa unde a fost focul si a gasit, uitate de noi pe iarba, ciocanul si clestele. Asa minune nu i se intamplase lui niciodata, sa gaseasca si el ceva si, ca sa se minuneze in voie, s-a asezat jos, dar a sarit repede ca ars cand a simtit pamantul cald sub fundul lui. Minunea trebuia povestita si a iesit cu clestele si ciocanul inaintea trecatorilor, aratandu-le ce-a gasit el pe-un pamant cald. Lumea radea, dar Iermolaie nu se supara. A trecut pe carare si un paznic de la uzina. Acesta n-a ras, i-a luat uneltele lui Iermolaie si s-a dus cu ele, cu toate protestele lui Iermolaie, care s-a intors bombanind la adresa paznicului. Banuiam pericolul si de aceea am hotarat sa vorbim cu Iermolaie. Omul avea o inima tare buna. „Al dumneavoastra era ciocanul? Vai prostu-s, stie-ma taria calului, de nu m-am gandit eu. Si-acum cum sa fac, fratilor?” „Stai aici linistit si taie.

Daca vine cineva si te intreaba de ciocan si cleste zi ca le-ai gasit uite aici, in marginea tufelor. Dar altfel sa nu faci.” Noi, pentru orice eventualitate, ne-am indepartat cat am putut prin higioaca. Intr-adevar, spre seara a venit paznicul cu alti doi intr-o masina de teren. Iermolaie le-a aratat locul indicat de noi. Pentru moment, acestia s-au multumit cu relatarea lui Iermolaie. In zilele urmatoare, superiorii lor din Securitatea orasului au preluat cercetarea higiului cu mai multa atentie si au dat peste lada noastra. S-a facut ceva zvon ca „banditii” indraznesc sa vina pana in marginea orasului, cativa oameni ce locuiau in apropiere au fost anchetati si amenintati dupa tipicul de atunci.

Din toata intamplarea, nu stiu daca Iermolaie a avut ceva de patimit la Securitate, dar noi am pierdut niste puncte foarte pretioase in deplasarile noastre, caci Securitatea si-a extins banuiala asupra tuturor crangurilor existente in Tara Oltului, tinandu-le sub supraveghere. Astfel, putin dupa aceea, berivenii: Profesorul, Gheorghe si Nelu Novac – au fost gasiti de doi agenti securisti din Berivoi, care, in calitate de vanatori, facusera mult rau oamenilor din regiune. E vorba de Fiiu si Fifu (numele nu li-l stiu), doua lepadaturi, de care satele noastre, din pacate, nu duc lipsa. Pentru un „fif” de rachiu (de aici ii venea porecla de Fifu) erau in stare sa vanda si pe tatal lor. Ei purtau Securitatea prin locuri stiute de ei ca vanatori si tot lor li se daruia ce se gasea in lazile noastre in munte.

Astfel, chiar in momentul in care relatez, Fifu era incaltat cu cizmele Profesorului, lasate de acesta cu un an in urma in lazile din Runcu. Profesorul i-a somat sa arunce armele si i-a tinut pana seara. – Ma prapaditilor, vedeti cum v-a dat Dumnezeu in mainile noastre. Dupa cate ati facut, ati merita sa va sapati singuri groapa aici, dar nu vrem sa va luam noi pacatele. Nu vi-i rusine, oameni din sat, sa va purtati asa cu fratii vostri! Nu va ganditi ca veti raspunde odata? Aveti copii. Ce nume vreti sa lasati copiilor vostri? Si asa, pana seara, le-a tinut lectii de crestinism si de patriotism. Nici macar nu i-a descaltat de cizme.

Tremurau ca varga si se jurau ca mai mult nu vor face rau. Rezultatul predicii? Peste patru ani in actul de acuzare a Profesorului se afla si crima de sechestrare de persoane, a lui Fiiu si Fifu, care s-au dus imediat la stapanii lor sa raporteze. Ne-au ramas insa, pentru ascunzatoare, cucuruzele. Pe atunci pamantul satelor era impartit in hotare, fiecare hotar corespunzand unei singure culturi: secari, cartof si porumb, cucuruz, cum i se spunea la noi. Se creau astfel, incepand din iulie pana in octombrie, adevarate desisuri in lanurile de porumb, unde te puteai ziua ascunde si, de cand dadea pastaia mazarii, la nevoie nu mureai de foame.

Toti oamenii aveau la capatul locului o gradina de legume si nu ne-ar fi tinut de rau chiar stiind ca ne serveam fara invoire. O salata o pregateam in asa fel ca ar putea face cinste si la masa unui om liber. Cautam un bostan mare, il taiam in doua, scoteam miezul din el si-l curatam, si-n el taiam castraveti, ceapa, ardei, ridichi si rosii. Bostanul ii dadea un gust aparte. De obicei prin hotare erau izvoare sau paraie limpezi. Faceam si foc, foc fara fum, din tulpini de canepa din anii trecuti, pe care le gaseam pe razoare, si faceam mamaliga sau vreo fiertura cu verdeturi. Adunand zilele petrecute in acesti ani in cucuruze, cred ca s-ar aduna luni. Ne-am intalnit de multe ori cu barbati si femei, dar n-am avut de suferit cu nimic din pricina asta. Unii ca Gheorghe si Victor se specializasera in astfel de viata, ba alcatuisera si un mars, numit al cucuruzelor.

BLESTEME

Nu mai stiu in ce an s-au petrecut aceste scurte episoade, dar iata ca imi vin acum in minte si le simt tot atat de vii si de dureroase ca atunci. Era pe vremea coasei la fanetele de sub padure. Am ajuns noaptea si am intrat in desis la vreo cincizeci de metri. Ne-am culcat. Dimineata am auzit oameni cu cara, ce veneau la fan, chiar sub noi. Cunosteam lazul acela. Era al unui om harnic, ce avea o femeie pe potriva. Adunau vara fan si din piatra seaca, ca sa dea iarna la vite, ca vitele sa faca balegar, pe care sa-l imprastie pe fanete, ca sa se faca fan, pe care sa-l coseasca si sa-l dea la vite. Daca i-ar fi iertat moartea asa i-ar fi prins sfarsitul lumii, cosind sau dand mancare la vite.

N-aveau cu nimeni nimic, incuiau poarta si-si vedeau de treaba lor. Mergeau la biserica si se rugau seara si dimineata sa le tie Dumnezeu vitele, iar femeia da de pomana la tigani cu acelasi scop. Eram destul de naiv daca pe acest om m-am gandit sa-l intreb ce mai era pe acasa la mine. M-am apropiat de marginea padurii. Omul se preumbla prin iarba si cu varful coasei ridica o cutie de conserve goala si o arunca tot in iarba si nu zicea nimic. Intr-adevar, iarba era tavalita rau. O unitate de Securitate poposise aici, ostasii au mancat si au aruncat cutiile de conserve prin iarba, au stat jos si iarba arata cum se vedea.

Daca barbatul nu zicea nimic, in schimb femeia lui venea ocarand urat. Deocamdata nu intelegeam pe cine blastama. Imi inchipuiam ca pe cei ce-i facusera paguba, dar am auzit-o zicand: „… daca n-a stat si ala sa-si vada de treaba, ca toti oamenii…”. Ajungand mai sus, unde tavaleala era mai mare, a izbucnit: „… da nu le-ajuta, Doamne, nici lui, nici la aia din inchisoare (era vorba de mama), ca pentru ei am eu atata paguba!” Nu-mi venea sa cred urechilor. M-am intors inapoi la frati cu intrebarea chinuitoare careia de atatea ori trebuia sa-i fac fata: Oare pentru astfel de oameni luptam si eram gata sa mor? „Ce-i galagia asta?” a intrebat Brancoveanu? „Nu-i nimic, haideti sa ne indepartam de aici, sa nu ne ajunga blestemele.” Am purtat mult povara acelor blesteme si incerc si acum aceeasi durere de cate ori mi-aduc aminte de ele.

Simteam nevoia sa stau de vorba cu cel mai mare Blestemat al omenirii: „Doamne, ii ziceam, eu stiu de ce te-au pironit pe cruce. Te-au ajuns blestemele zarafilor cand le-ai rasturnat mesele si nu si-au mai gasit argintii risipiti pe jos, si ale stapanului lanului din care ucenicii tai au rupt spice sa manance, si ale Gherghesenenilor, ca li s-au prapadit porcii si ale propietarilor din gradinile din Ghetsemani, ca atunci cand slugile au venit sa Te prinda, au stricat gardurile si s-au inarmat cu parii din ele, facandu-le paguba!”

PRIETENII MILITIEI

Un tanar a vrut sa stie cand ne-a fost mai greu in acesti ani. Atunci ne-a fost mai greu cand ne ajungea vreo intamplare precum cea povestita mai sus. Si ca sa raman in aceeasi lume care ne servea cu spini si cu otrava, iata o intamplare ivita nu mai tin minte in care an. Urcam incet pe plaiul muchii din Coltii Brezii. Ne-am oprit un moment la ruinele cetatii lui Radu-Negru, care, desi i se spunea astfel, poarta vestigii din vremea dacilor, apoi ne-am continuat drumul. Deodata ne-am intalnit cu trei copii intre 11 si 13 ani, imbracati in haine de pionieri. „De unde veniti, mai copii?” O fetita mai inalta, cu parul despletit, lasat pe spate, dupa moda locala pentru fetite, care se vedea a fi purtatoarea lor de cuvant, caci avea si ceva trese pe uniforma, ne-a raspuns: „Noi suntem intr-o misiune a detasamentului.

Am avut misiunea de a inmana tovarasei instructor, la cabana, un mesaj foarte important.” „Dar voi invatati bine la scoala?” „Noi suntem numai pionieri de nota noua si zece”, raspunse fata cu mandrie in glas. „Dar insigna ce o ai la piept ce inseamna?” „Aceasta insigna este a Prietenilor Militiei”, raspunse fata ca un automat. „Si ce trebuie sa faca un prieten de-al militiei?” „Un prieten al militiei trebuie sa ajute organele de stat, militia si securitatea, in respectarea legilor Republicii, sa demaste pe dusmanii poporului si sa ajute la prinderea lor.” „Mai sa fie”, se minuna Ghita, care conducea dialogul, „sunt si la voi in Breaza dusmani de-ai poporului?” „Se afla si la noi dusmani de-ai poporului, care nu-si dau cotele si ascund produsele agricole. Si sunt si banditi ce se ascund in munti.” „Asa, si de astia sunt la voi?” „Da, ne-a spus tovarasul militian ca este unul Laurian Hasiu, foarte periculos, care jefuieste si ucide oameni si copii si pe care organele de stat il vor prinde si-l vor pedepsi”.

Interesant era ca acesti copii nu faceau nici o legatura intre noi, cei din fata lor cu armele in mana si „banditii” urmariti de organele de stat. Pesemne, in imaginatia lor, niste dusmani de-ai poporului trebuiau sa arate ceva groaznic, cu colti, cu coarne, fara ochi, ceva inspaimantator, fiorosi, neavand nimic omenesc in ei. Copiii si-au continuat drumul pe poteca la vale dupa ce ne-au salutat cu : „Salut voios de pionier!” „O cunosti pe fetita?” l-am intrebat pe Leu. „Da, o cunosc, mi-e nepoata, e fiica unei verisoare!”OAMENI CARE RÂD

Despre studentul medicinist Mihai Maga am spus ca a fost arestat in 1949, arestarea intamplandu-se in asemenea conditii ca nu s-a putut face vreo legatura intre el si noi. Prin ce-a trecut la Securitate pana aceasta s-a convins ca nu a avut relatii cu noi, nu stiu daca a povestit cuiva in afara Profesorului. A fost condamnat la patru ani inchisoare, daca-mi aduc bine aminte. Nu stiu daca asta s-a petrecut in 1953, dar, la o intalnire, Profesorul mi-a povestit ca Mihai a venit din inchisoare. „E schimbat mult. La orice lucru rade si le ia toate, viata si moarte, in ras, cu un calm desavarsit.” Mihai ne-a fost amandurora coleg de clasa la „Radu-Negru” si in Fratie.

Era de-o intransigenta morala desavarsita, nu admitea compromisurile, nici pentru el, nici pentru altii. Il iubeam, desi uneori ne temeam de el. Era cel care a impus si a vegheat la o disciplina de fier, atat in clasa, cat si in afara. Chiulangiii, fumatorii, purtatorii unor tare morale ii duceau frica mai mult decat directorului si dirigintelui. Mic de stat, arata o rezistenta putin obisnuita. Era singurul elev de liceu care juca la echipa locala de fotbal. Cand am mers intr-o excursie la Bilea, a fost singurul care a traversat lacul inot in apa rece ca gheata. Dupa terminarea liceului, in 1942, a intrat la scoala militara de ofiteri si, ca sublocotenent, a luptat pe frontul din Moldova si apoi in Apus. S-a inscris la Medicina la Cluj, si a scapat la arestarile din 1948. Profesorul voia sa stie ce se petrecea in inchisori si se mira ca Mihai evita sa povesteasca. Si radea. „Ce sa-ti spun? Tot n-ai putea intelege. Inchisoarea n-are logica. Multumiti lui Dumnezeu ca va puteti apara libertatea cu arma. Voi nu stiti ca sunteti fericiti. Dar sa va feriti sa nu cadeti vii in mana lor.” „Ce stii de ceilalti? De Pavel Marza, Petru Sabadus, Iancu Morar, Victor Florea, Moise Barcutean, Leonte Nutiu ?” Nu, nu stia nimic de soarta lor. „Nu-ti cunosti nici vecinul de celula.” „Nici de Ghita Toader?” „In inchisoare viata nu valoreaza nimic.” – Si inchipuieste-ti ca toate le spunea razand. – Stiti ca astia mi-au cerut sa-i ajut sa va prinda. Daca va pot ajuta, spuneti-mi cum. Daca refuz, ma aresteaza iar.

Impreuna cu Profesorul, au alcatuit o intreaga echilibristica de inducere in eroare a Securitatii. Securitatea voise sa-l trimita la noi. „Ii credeti atat de prosti pe Chiujdea si Gavrila sa ma creada ca nu m-ati trimis? Lasati-i ca se vor interesa ei de mine prin altii si va dau de veste.” A ramas ca Profesorul sa se ocupe de problema asta. Exact nu stiu cum au procedat. Am aflat ca trimitea vorba lui Mihai printr-un ins ce-l stiam de agent, dar si agentul si Mihai raportau Securitatii, iar Profesorul nu se ducea dupa raspuns decat atunci cand problema nu mai era actuala, motivand ca nu s-a putut apropia tocmai din cauza Securitatii. In felul acesta a lucrat Mihai, pe muchie de cutit, in anii urmatori. Intre timp ne aproviziona cu ce aveam nevoie si, lucru atat de important, ne servea cu informatii, pe care fratele sau le punea intr-un anume loc, la poalele padurii, de unde le luam noaptea.

Intre timp, Mihai se casatorise cu Mili, fata gazdei din timpul liceului, pe care nu o retineam decat ca fetita mai mica decat cutia vioarei ce o purta la orele de muzica. Nimeni nu stia insa ca inima care a trecut inot lacul Balea, care a facut frontul si inchisoarea, e totusi o inima de carne si are o limita peste care nu o poti incorda fara sa cedeze. Nu stiu daca s-a plans cuiva de boala lui. Noua nu ne-a spus nimic. „Mie nu mi-a transmis nimic?” am intrebat eu. „Ba da, a spus sa fii mai chibzuit in ceea ce faci si te saruta si pe tine.” L-am intrebat anume, caci el mi-a fost prietenul care mi-a aratat defectele pe care le aveam si m-a certat pentru ele.

CINE NU INVATÃ DINTR-O GRESEALÃ, CU SIGURANTÃ CÃ O VA REPETA

Nu pierderea carnii de mistret ni s-a parut atunci, de Sfantul Ilie, paguba cea mai mare, ci a cojoacelor si a celorlalte lucruri, fara de care nu se putea trai in munti. Ne faceam imputari ca am fost atat de neprevazatori sa nu ne luam tot timpul cojocul la noi. Am aratat cum oamenii nostri de sprijin ne-au ajutat sa ne completam inventarul. Normal era sa invatam ceva din intamplare si sa nu mai repetam greseala. Dar, dupa doua luni, am uitat si iar am gresit. Pe valea raului Arpasel erau atunci cateva case in care oamenii din sat locuiau vara, avand fanete pe acolo. Dar nimeni nu mai indraznea sa ramana seara in afara de sat, de frica Securitatii.

Pe stanga raului se afla o cale de padure, larga si o lunca intinsa, fara copaci. Pe partea dreapta a apei era numai o limba de lunca, ingusta, ce se termina si ea dupa vreun kilometru cu un pieptis, pe care urca o alta cale de padure. Pe lunca cresteau atunci meri si peri batrani. In august si la inceputul lui septembrie, in muntii de pe acesta vale, am facut cateva depozite de alimente: grau, fasole, ceapa si branza. Le asezaseram, insa, provizoriu. Era bine sa nu ne bazam numai pe pregatirile din Valea Sebesului. Dimineata sosiseram cu un transport de cartofi, pe care i-am ingropat intr-un loc potrivit.

Ziua am facut foc, am fiert o oala de cartofi in coaja, am mancat o parte cu ceapa. Seara am hotarat sa coboram toti trei in sat, eu sa ma duc la profesorul Budac, Brancoveanu si Ilioi sa mai urce vreo doua ranite de cartofi si, in plus, sa aduca niste scanduri de la vreun gard sa facem o lada de alimente ca lumea. Ca sa nu-si mai duca si cojoacele cu ei (doar in cateva ceasuri trebuiau sa fie inapoi), le-au asezat peste oala cu cartofi, sa fie calzi pana cand se intorc, si, facandu-ne cruce, am plecat tustrei. Se amesteca ziua cu noaptea cand am coborat lunca intesata de pomi si am ajuns in dreptul caselor, unde aceasta se ingusta.

L-am vazut pe Brancoveanu tresarind si ochind printre arinii de dincolo de apa. „A fugit! Voi nu l-ati vazut ca a fugit?” Nici eu, nici Ilioi nu vazuseram nimic. El sustinea intruna ca un om cu o arma a fugit printre arinii de dincolo de apa. Ne-am uitat atent in jur. Sub un tufis iarba era tavalita, semn ca cineva a sezut acolo. Ar fi putu fi si un vanator, ne-am zis. Am trecut raul pe pietre si ne-am continuat discutia. „Ti s-a parut, Brancovene.” „Ma, eu am mai avut iluzii vizuale, toti am avut cand eram obositi, dar acum nu-s obosit deloc.” Intr-adevar, ni s-a intamplat asa ceva tuturor. Fiecare avea cate o intamplare tragi-comica in amintirea lui. Intr-o dimineata, luasem un rand de floarea-soarelui drept un sir de ostasi. Altadata, spre seara, am tras intr-o tufa batuta de vant, confundand-o cu doi capriori ce se impungeau.

Ne controlam oboseala in felul urmator: ne asezam jos, rezemati de ranite si ne uitam la o stea. Daca steaua juca pe cer, era semn de oboseala. Am lasat intamplarea moarta si ne-am despartit, urmand sa ne intalnim a doua seara intr-un loc din jos de satul Cartisoara. Am ajuns cam tarziu. Se facuse frig, caci dase bruma. Apropiindu-ma de locul intalnirii, vad doua namile preumblandu-se. Cine sa fie? M-au zarit si au semnalat. „Ce-i cu voi?” „Am pierdut cojoacele si oala si schimburile, tot ce-am lasat la cartofi. Ai adus ceva de mancare?” Am desfacut desaga si, cinand, mi-au povestit ce-a fost: „Ne-am intors destul de repede, cu scanduri si cu cartofi, am ocolit locul unde i s-a nalucit lui Brancoveanu ca a vazut un om cu arma si am intrat din nou in lunca. Am ajuns aproape de pieptis, stii, sunt acolo doi meri batrani. Cand ne-am apropiat de ei, am auzit in tufele din stanga un marait de caine ce se zbatea in lantug. Am lasat scandurile jos (au cam facut zgomot cazand), am pus mana pe arme si ne-am tras inapoi, apropiindu-ne de tufe. Ne asteptam sa ni se puna farul in ochi si sa se traga, dar n-a urmat nimic. Cred ca nu era nimeni langa caine, iar ei pandeau la pieptis, cainele avand rolul sa-i faca atenti.

Am intrat incet in tufe, am golit cartofii din ranite, i-am acoperit cu frunze (la nevoie ii puteam gasi) si ne-am hotarat ce sa facem. Ne parea rau dupa cojoace si-am pornit sa ne taram incet prin tufe, ocolind pe departe, cu planul de a ajunge la ele pe cealalta parte. Inaintam si ascultam. Si nu batea macar o boare de vant. Cred ca am ajuns cam la treizeci-patruzeci de metri de cojoace si ne-am oprit ascultand. Am stat mult asa si dupa o vreme am auzit pe cale, pe calea de langa cojoace, zgomote de pasi si soapte. Sigur cojoacele au fost gasite (nici noi nu le-am camuflat). Ne-am parut rau c-am mai pierdut vremea.

Ne-a tras incet inapoi, am ocolit locul, am trecut raul si am urcat in coasta opusa, iesind la poale departe de case. Ne-am dus in cucuruze, la Arpasu de Jos, am inghetat azi dimineata si tremuram de aseara aici si tu nu mai veneai. Ca sa nu ne fie frig, am indesat otava sub haine si pantaloni si-aratam asa cum vezi, ca iia Ciumii si tot frig ne este. Vorba-i de unde ne facem rost de cojoace?” La munte nu mai erau oi. Oamenii de pe Ardeal ne-au dat trei cojoace de curand, nu mai aveau piei pregatite. Am lasat scrisori lui Olimpiu Borzea si Remus Budac, rugandu-i sa ne ajute si am trecut Oltul cu un plan bine fixat: Ne deplasam in poligonul militar de la Cincu, acolo-s multe stani de oi, si-i rugam pe ciobani sa ne dea cate-o piele de stana. Poate gasim si ciobani cunoscuti. Dupa inca o noapte, eram la stana lui Feri, care ne-a promis ca ne aduce si el de-acasa o piele tabacita.

CUM TUNETUL AJUNGE INAINTEA FULGERULUI

Feri ne-a primit bine, ca de obicei, si ne-a dat de mancare pe drum. Ca sa inaintam repede, am hotarat sa mergem si ziua, din padure in padure. Am mers toata ziua si n-am intalnit (vremea era urata) decat un fecior de sas, inalt si cam sarac cu duhul. L-am laudat cat ii de „voinic”, l-am rugat sa nu spuna ca ne-a vazut, si baiatul a fagaduit. Am traversat noaptea poligonul militar Cincu si dimineata eram in padure la Soars. Dac-am venit pana aici, ne-am zis, sa trecem si pe la fratii Grecu, Am intrat seara la Ion Grecu, in capul satului, care, cat ne-a vazut, ne-a intrebat: „Unde-ati lasat caruta?” „Ce caruta?” ne-am mirat.

„Mai, aseara, cand sa ma culc, a venit seful de post sa-i imprumut lanterna. Nu puteam zice ca n-am, stie ca am, dar i-am inlocuit bateria cu una veche! „Dar ce-i baiul?” l-am intrebat. „Acum am primit ordinul sa pandesc cu ajutorii mei drumul ce taie padurea, ca trece Gavrila cu o caruta cu doi cai albi. Azi dimineata mi-au adus lanterna. „Nu l-ati prins?” „Prins pe dracu… Am inghetat asteptand toata noaptea.”

Ne-am facut cruce. Noi nu stiam de nici o caruta, l-am linistit pe Grecu. Nu intelegeam insa de unde aceasta alarma falsa. I-am spus si lui ca am ramas din nou fara cojoace si ne-a promis ca ne va face rost, dar prea repede nu. S-ar putea intreba unul si altul ce se intampla cu atatea piei. Am mai ramas in padurea Soarsului cateva zile, ca sa se mai potoleasca zarva cu caruta, apoi ne-am intors in poligon. Seara am vazut cu ochii nostri cum au fost lasate dintr-un camion grupe-grupe de securisti pe drumul Cincu-Barcut, dar noi eram deja trecuti de acest loc. Decuseara am ochit trei stane si ne-am apropiat de una.

A iesit, cat ne-au batut cainii, un mut inaintea noastra. La tot ce-l intrebam, el nu raspundea decat prin semne. L-am lasat in plata Domnului si am dat sa intram in stana. In vazul nostru, mutul a luat-o la fuga racnind. In stana mai era un batran ce ni se parea cunoscut. „Bine era de nu era acolo”, a raspuns batranul. I-am explicat batranului de ce venisem. „Luati-i cojocul, ca asta drept la Securitate se duce, îi  agentul lor bagat intre noi si, ca sa nu dau si eu de necaz, luati-l si pe-al meu. Sa va dau ceva de mancare, luati asta, si departati-va, mai copii, ca numai ca nu-i vedeti, is destui pe-aici pe-aproape.” I-am multumit batranului si-am plecat. Am luat directia nord, convinsi ca Securitatea va cauta spre sud, presupunand ca ne-am retrage spre munte. Aveam o noapte inaintea noastra si trebuia sa ne indepartam cat mai mult. Am ajuns in padurile de la nord de Agnita. Darul facut de batran a fost cel mai bun produs de stana ce l-am mancat in viata noastra: ceva amestec intre cas dulce, urda, jintita, iaurt. Am oprit o parte, ca sa le aratam si celorlalti noua minune alimentara. Dupa cateva zile eram iar la stana lui Feri. Din vorba in vorba il auzim pe Feri ca le zice oamenilor din Toarcla afumati. „Feri, zice cineva, ce ciuda ai tu pe oamenii din Toarcla?” „Eu ca eu, dar ce-aveti dumneavoastra mai mult ca mine. Nu le-ati luat dumneavoastra toata branza de la stana si nu stiu cate oi ?”

Ne-am facut cruce. „Dar nici n-am trecut pe-acolo, necum sa luam ceva.” Din ce-a spus Feri, din ce-am aflat mai tarziu, lucrurile s-au petrecut astfel: Baiatul de sas s-a dus la stana si a povestit stapanului sau (responsabilul cooperativei) ca s-a intalnit cu noi si cum aratam. Insul s-a gandit imediat ca ar putea trage ceva profit din asta. A incarcat in caruta branza datorata satenilor, proprietari de oi, si-a pus-o la adapost; a dus caruta goala intr-o padure, a dat drumul cailor, apoi a chemat Securitatea sa se planga ca noi i-am iesit in cale, i-am luat caruta cu branza cu tot si ca el nu va mai avea de unde sa le dea branza oamenilor.

Securitatea, neavand efective mari la dispozitie, a blocat toate drumurile din regiune ca sa prinda caruta, care, in cele din urma, a fost gasita in padure, abandonata. In toamna aceea s-au mai intamplat cateva cazuri asemanatoare: la o colectiva, tot asa, au venit partizantii noaptea, au incarcat vitele intr-un camion si dusi au fost. La o stana, la Rucar, au luat un clatau de oi legand ciobanii. Unele voci sopteau ca Securitatea nu era streina de aceste jafuri. Fie ca era amestecata, fie ca nu, am judecat ca trebuie sa dezmintim amestecul nostru in asemenea talharii, care, daca ar fi fost crezute, ne puteau face mare rau. Am scris cateva scrisori la primarii si am afisat cateva manifeste prin care aratam ca noi nu ne atingem de munca oamenilor si de averea lor. Noi aveam treaba numai cu statul comunist. Dar si fara aceste dezvinovatiri, oamenii tot de partea noastra erau si ne-ar fi iertat chiar daca povestile ar fi fost adevarate. Celalalt echipament pierdut, l-am inlocuit cu ajutorul lui Olimpiu. Avand inventarul din nou pus la punct, puteam sa fim din nou optimisti.

ION CRISTIAN SI NENEA TRANDAFIR

Cum ne imbracam si ne incaltam in acesti ani? Destul de rau. Mai intai am plecat imbracati de-acasa. Bietele noastre familii au facut atatea sacrificii, au platit cu chinuri, cu torturi la Securitate si chiar cu inchisoarea vina de a fi de un sange cu noi. Ne-au ajutat apoi ofiterii activi si deblocati Mare, Monea, Cosma si Ostecioaia, ultimul din Militia Capitalei. Am gasit sprijin in oamenii nostri si in familiile lor, ne-au dat uneori caciula de pe cap si camasa din spate. Ne-au ajutat turistii de pe potecile muntilor, oferindu-ne bocancii din picioare. De asemenea ne-au ajutat ciobanii, dandu-ne piei de oaie, pe care le tabaceam si ne coseam cojoace. Dar, stand permanent imbracati, umbland pe pietre si peste crengi, hainele s-au rupt repede; in lazi pastram toate hainele vechi pentru petice si-n timpul liber ne coseam noi petice la petice.

De la o vreme am gasit o metoda de a ne primeni hainele. Din paturile ce le-am „luat”, „furat” sau „jefuit” de la cabane si I.A.S.-uri (ziceti cum vreti, ca noi nu ne-am facut procese de constiinta din asta) ne coseam veste si pantaloni. Desfaceam un veston vechi si, cu un briceag ascutit, croiam pe o scandura unul nou; apoi il coseam repede. Nu foloseam captuseala. Cu buzunarele era mai greu, ca de buzunare aveam nevoie. Iata insa ca, din 1952, cu imbracamintea am rezolvat-o bine. Olimpiu Borzea ne-a facut legatura cu croitorul Ion Cristian. De loc din Ucea de Sus, orfan de ambii parinti, tatal murind in razboi si mama de gripa spaniola tot atunci, a crescut pe la usile altora, asa cum cresc toti copiii de seama lui, dintr-un loc alungat si in alt loc nedorit. Cand s-a mai ridicat, s-a dus in Bucuresti, slugarind pe unde a putut. Cum-necum, l-au facut pacatele legionar.

Prin martie 1941, s-a gasit la el (sau i le-a pus Siguranta) niste manifeste legionare si Curtea Martiala il condamna la moarte, impreuna cu un alt copil al nimanui venit din muntii Pindului, din Grecia, unul Zotu. Asteptau de-o luna sa fie executati, dar scapa ca prin minune, cu ajutorul sotiei comandantului legionar Vasile Marin, cel care, voluntar, a murit in Spania, luptand contra comunistilor. Doamna Ana Maria Marin, condamnata si ea la moarte de Curtea Martiala, deoarece pastrase ca amintire armele sotului ei, este salvata datorita lui Franco, care intervenise la Antonescu pentru gratiere. Doamna refuza favorul, conditionand sa fie eliberati si vecinii dansei de celula, ceea ce se si intampla. Condamnat la munca silnica pe viata, Ion Cristian face doi ani la Aiud si, in 1943, la cererea lui, este trimis pe front, asa militar neinstruit cum era.

Ii mor mai toti camarazii in luptele pentru Basarabia, instruiti si neinstruiti, el scapa doar ranit si se intoarce… era sa zic acasa, dar casa nu avea si nu-l astepta nimeni. Din ce a invatat pe ici, pe colo, s-a facut croitor pentru oamenii de starea lui, trecand din sat in sat si cosand mai mult pe multam decat pe plata. Dupa experienta celor povestite, a devenit religios, asa ca-si petrecea viata intre Manastirea Sambata si masina de cusut. L-am intalnit in 1952, si am stat de vorba o noapte intreaga in camp, la Ucea de Sus. Ii dadeam paturile si ne cosea vestoane si pantaloni, folosind orice bucatica de material. Se-ntelege ca nici nu se gandea sa-i platim ceva pentru lucru. Si astfel am ajuns imbracati intr-un fel de uniforma, diferenta constand numai in culoarea fostei paturi. Peste doi ani, vandut si el ca si altii, cade in mana Securitatii si e batut rau la cap.

In urma procesului si inchisorii a ramas cu repetarea unei fraze stereotipice: „Domnule colonel, Iisus mi-a poruncit sa imbrac pe cel gol si eu asa am facut. Faceti cu mine ce vreti.” Era socotit nebun. Si totusi n-a murit in inchisoare. A venit iara „acasa”, in 1964, a mai cusut cativa ani, alungat dintr-un loc si neprimit intr-altul, pana s-a indurat pamantul sa-l primeasca pentru totdeauna. A fost ingropat intr-un colt din cimitirul Vistea de Jos. A avut chiar o cruce la cap, din doua scandurele de brad. Cineva nu a incaput de crucea aceea si de atunci nu se mai stie unde ii este groapa. Nu-i nici o paguba, ca si asa n-avea cine veni sa-l planga si sa-i puna vreo lumanare la mormant.

Cu nenea Nicolae Trandafir lucrurile au fost un pic altfel. Era tigan din tigania Arpasului de Jos, cum iesi din sat spre Fagaras, pe mana dreapta. Avea o casuta sub o rapa. Avea darul sa se lege cu credinta de oamenii care-l pretuiau. Asa s-a legat de Vasile Dobrin, primarul legionar din 1940, el fiind omul care batea doba in sat. Cand primarul a fost arestat si condamnat, l-a urmat in inchisoare si Trandafir. Impreuna au fost trimisi pe front si in bratele lui a murit in Basarabia Vasile Dobrin. El n-a murit, dar s-a intors acasa schilod rau. Avea un singur baiat, pe care il luasera la marina pe patru ani. Muritor de foame nu era, ca, impreuna cu femeia lui, faceau caramida.

L-am cunoscut prin Cristian. Ne era folositor, caci, fiind si paznic de camp, el vedea toate miscarile Securitatii pe timp de noapte. Stia mai ales vadurile Oltului pe care le pazeau securistii. Ne-a fost foarte credincios. Daca l-am fi lasat, ne-ar fi dat si camasa de pe el. Parat de un vecin , intra pe mana Securitatii, care nu-l aresteaza, dar il ameninta sa ne dea pe mana lor. I-au promis ca-i vor aduce baiatul acasa, ca-i vor da bani si trebuiau crezuti, ca pentru cine ii servea se tineau de cuvant.

Acum ne-a fost nenea Trandafir si mai folositor. Mai intai, Securitatea ne-a intins o cursa cusuta, nu cu ata, ci cu funie. I-au spus sa ne propuna sa atacam un saivan de oi, unde l-au pus pe nenea Trandafir paznic de noapte, el sa-i informeze cat ce-am plecat noi cu oile. Dupa o luna i-am spus sa le spuna ca am fi prosti sa venim dupa oi la Olt cand le puteam avea in varful muntelui. Acum, toamna, i-au propus o alta mostra de tactica securista: el sa sape in rapa o pivnita incapatoare si sa ne propuna sa venim si sa iernam acolo. L-am sfatuit sa le transmita ca eram incantati de aceasta propunere si ca i-am adus grau si porumb ca rezerve pentru iarna.

La randul ei, Securitatea nu s-a lasat mai prejos si, ca sa avem incredere in nenea Trandafir, ne-a daruit trei perechi de bocanci. Ne intrebam daca n-au pus in ei ceva otrava, dar nenea Trandafir ne-a linistit, caci ii cumparase cu mana lui, numai banii ii dase Securitatea. Nu se intrebau ca era la mintea cocosului sa ne gandim de unde avea atatia bani Trandafir pentru constructii subpamantene, cand abia-si ducea zilele.

Ultima data cand l-am intalnit, l-am indemnat sa le spuna ca in pivnita vom veni daca nu vom putea ierna in alta parte sau daca vom fi izgoniti in decursul iernii. Nu l-au ispitit pe nenea Trandafir nici favorurile facute de Securitate, nici amenintarile nu l-au speriat. Nu mai tin minte cand si-a pierdut Securitatea rabdarea cu nenea Trandafir si nu stiu cati ani a primit pentru noi. In inchisoare, povesteste Gheoghe Ostecioaia, nenea Trandafir era prietenul lui Mircea Vulcanescu. Nu-i de mirare ca, trecand prin ce-a trecut, viata l-a facut intelept.

A murit fara sa-l mai pot intalni. Amintirii lui i se cuvine o lacrima de recunostinta.

VAI DE MINE, OAMENI BUNI, CÃ EU AM VAZUT DE-AIA

A plouat toata ziua, a plouat si noaptea, am fi ramas o zi pe loc daca n-ar fi trebuit sa ne intalnim cu ceilalti. Am trecut Oltul dezbracandu-ne. „Nu stiu la ce ne mai dezbracam, ca mai multa apa tot nu putem lua pe noi”, zise Brancoveanu, pe buna dreptate. La intalnire venisera toti, afara de Profesorul, Ghita si Leu. Ei trei facusera ultimele pregatiri in Buzduganul, pe valea Sebesului, unde aveam de gand sa iernam si ne cereau sa ne tinem cat mai departe de acest loc, lasand semne ca am intentiona sa iernam in jurul Negoiului. Scrisorile lui Borzea si Remus Budac aratau liniste in toti muntii dintre Victoria si Marsa.

Pentru asta am hotarat sa ne urcam pe Arpasel, sa adunam alimentele puse provizoriu cu o luna inainte si sa le mutam la un loc mai sigur. Am intrat in padure si ne-am culcat. Toata noaptea a plouat marunt. La golul muntelui, sigur ningea. Dimineata se lasase si ceata cu vant. Ne-am trezit cam tarziu. Am impachetat si am pornit sa urcam prin padure, toti opt, unul dupa altul. Dam, fara sa putem evita, peste un car cu bivolii desprinsi si peste o femeie cam la cincizeci de ani, imbrobodita in haine, care, cat ne-a zarit, a inceput sa strige speriata: „Lisandre, ma Lisandre, ma, hai ma ca or venit de-aia!” Zadarnic o rugam sa taca, spunandu-i ca nu aveam nimic cu ea.

In sfarsit, a venit si Lisandru, care era feciorul ei. „Taci, mama, ca-s oameni cumsecade, n-au treaba cu noi.” Am inceput sa vorbim cu amandoi. „Barbatul dumitale unde-i?” „Ii dus”, raspunse femeia. „Ii dus la Canal”, lamuri mai bine Lisandru, „de-aia numai acum pe ploaie ne-a dat bon de lemne.” Am cautat sa-i facem sa inteleaga ce-i cu noi, dar femeia nu era in stare sa faca vreo legatura intre sotul ei de la Canal si prezenta noastra in munti.

Femeia se inchise in sine, isi facu gura punga, fara sa perceapa vorbele noastre. Intamplarea parea de neinteles, dar ce sa zic ca azi, un an dupa Revolutie, o femeie, al carui tata a stat tot ascuns, cautat de Securitate si care a murit si a fost ingropat in ascuns, nu vrea sa accepte ca parintele ei a fost urmarit politic. „Nu, tata n-a facut politica, el a stat ascuns numai asa.” Am mai vorbit cu Lisandru sa o potoleasca pe mama-sa si mai ales sa nu vorbeasca in sat ca ne face un mare rau. Ganditi-va ca si tatal lui Lisandru, daca ar fi fugit, ar fi fost cu noi. Ne-am departat si ne-am vazut de treaba. Banuind ca femeia nu va tacea, spre seara, ne-am dus sa aflam despre comportamentul femeii. Cand am intrat la omul de sprijin, acesta ne-a spus ca tot satul stia de intalnirea din padure. Femeia cea tacuta, cat ce-a ajuns in sat, a inceput sa strige: „Vai de mine, oameni buni, ca eu am vazut de-aia si era sa mori.” Si astfel, din pricina unei femei negandite, am pierdut alimentele de la Arpasel, caci la ele n-am mai putut urca. In noaptea aceea am trecut Oltul inapoi, gasindu-ne adapost in padurile de la Chirpar.