Restaurantul Legionar

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
August 3, 2021

Grădina restaurantului legionar din Carmen-Sylva, acum Eforie Sud, era situată în stânga șoselei Constanța-Mangalia între mare și lacul Techirghiol. Statiunea, pe atunci, se compunea din vile răzlețe, străjuite de pomi fructiferi, răspândite pe o distanță de vreo 3 kilometri și din câteva unități comerciale înghesuite de-a lungul drumului nepavat, dar mărginit de salcâmi.

Lângă localul nostru se afla un stabiliment foarte elegant al unui oarecare Braun. Acolo serveau chelneri în frac, iar seara atmosfera era înveselită de un taraf și de formații de teatru sau revistă, venite din București, ce-și etalau repertoriul pe o scenă luminată “a giorno”. Localul era de clasa 1, așa cum era și scris pe firmă, la vedere. Grădina noastră era împrejmuită cu rogojini pictate, care ne apărau de vânt și de soare, pe jos cu pietriș mărunt, curat și în permanență umezit. Asta era una din sarcinile noastre, a celor 12 copii-ucenici. Din loc în loc, la vedere, erau puse afișe “BACȘIS NU SE PRIMEȘTE! AICI SERVESC LEGIONARI!”

Pe noi ne îndrumau în “meserie” chelneri de calitate: studenți, medici, ingineri, avocați, profesori. Bunăoară simpaticul grătaragiu, roșcovan și mereu vesel, nu era altul decât doctorul Bolintineanu, cunoscutul chirurg, care acum își zdrăngănea profesional cleștele cu care întorcea carnea fierbinte.

Acest om, recunoscut ca probitate profesională, păstra încă în suflet candoarea copilăriei. Astfel, în ziua de 13 iulie 1937, când se împlineau 6 luni de la eroica moarte a martirilor Moța și Marin, Căpitanul a hotărât ridicarea în grad al unui număr însemnat de instructori, ajutori de comandanți și comandanți. Printre aceștia și doctorul Bolintineanu. Când s-a auzit strigat, a înlemnit în poziția de drepți, iar când Căpitanul l-a îmbrățișat s-a fâstâcit ca un copil.

Solemnitatea s-a desfășurat seara, târziu, după închiderea localului. Fusese o zi senină de vară, călduroasă. Pietrișul umezit încă mai păstra răcoarea din timpul zilei când avalanșa de clienți, într-un dute-vino permanent, căutau o masă liberă.

La vecinii noștri, cu toată eleganța serviciului și al meniului sofisticat, mesele libere nu erau o raritate. Ici și colo, câte un grangur cu bani.

La noi, începând cu ora 7 seara și până după 11 noaptea, nu puteai să-ți tragi sufletul. Era și mult mai ieftin. Se serveau fripturi, salată și bere ca pe bandă rulantă. Nu aveam noi muzică, artiști sau dansatoare despuiate, dar era multă tinerețe, bună dispoziție, curățenie și mai ales disciplină legionară, atitudine civilizată și bun simț.

Îmi vine în minte o scenă de tot hazul care are semnificația ei. Șirul de 25 de mese era debarasat de mine. Chelnerul era avocatul Bartolomeu Livezeanu, comandant legionar. La o masă, o doamnă destul de plinuță și care-și etala eleganta toaletă și pălăria mare, se fâțâia nemulțumită pe scaunul de răchită și după câteva minute a bătut în masă.

– Chelner, aici!

Aglomerația era mare și noi alergam încercând să mulțumim lumea. Impecabilul chelner s-a prezentat ceremonios pentru a lua comanda.

– Ce dorește doamna?

– Ce aveți?

După ce i-a adus la cunoștință, clienta a ales ce dorea, iar chelnerul a notat în carnețel. Când a vrut să se îndepărteze, l-a oprit:

– Ia stai! Acesta s-a întors imediat, atent, cu creionul pregătit, privind-o peste ochelari.

– Da, vă rog!

– De unde te cunosc? Ai servit cumva într-un local din București? Semeni foarte mult cu un cunoscut al meu, avocatul Livezeanu.

– Eu sunt, doamnă!

A sărit în sus ca arsă.

– Ia stai frate! Am venit aici să fiu servită de un avocat? De unul dintre cei mai străliciți ai baroului Ilfov? Doamne ferește! Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit?

El s-a îndepărtat grăbit spre grătar făcându-mi semn să-i aduc ce trebuia. Tacâm, coșulețul de pâine, etc. Când s-a întors m-a întrebat zâmbind:

– Unde e doamna?

– După plecarea dvs. s-a ridicat, parcă speriată și a fugit nedumerită, neînțelegând ce s-ar fi putut întâmpla cu avocatul Livezeanu de a ajuns chelner.

Tot pe rândul nostru, la ultimele mese din marginea dinspre mare, s-au așezat Căpitanul, Ilie Gârneață, profesorul Ion Zelea Codreanu și cei cinci întorși din Spania:  inginerul Gh. Clime, prințul Alecu Cantacuzino, Bănică Dobre, Nicolae Totu, preotul Dumitrescu-Borșa împreună cu doamnele Marin, Elena Codreanu și Iridenta Moța, care erau în doliu. Uniseră trei mese și așteptau. Era pe la ora nouă seara. Restaurantul era ticsit. La un moment dat, Nicolae Totu se ridică impunător, era un om mare, înalt și cu o voce de bariton care a dominat larma din local și după ce și-a privit ceasul:

– Domnilor! Toată lumea, drepți! Legionarii pentru onor înainte!

Brațele au răpăit pe piepturi, au săgetat aerul și au țâșnit spre cer.

– Păstrăm un moment de reculegere în memoria eroilor Moța și Marin.

Liniștea s-a întins ca o apă. Privirile nedumerite ale clienților se plimbau împrejur, mulți neînțelegând ce se întâmpla. Nimeni n-a mai mișcat. Comandantul Totu, cu ochii pe ceas, a ordonat pe loc repaus, după care s-a adresat mulțimii:

– Domnilor, vă rugăm să ne iertați! Azi, la ora aceasta, se împlinesc 6 luni de când camarazii noștri Ionel Moța și Vasile Marin și-au dat viața pe frontul spaniol pentru credința noastră, pentru Legiune. Pentru noi, pentru legionari, a fost o zi mare. Poftă bună!

Mulțimea a început să aplaude, iar noi am purces la activitatea firească. În minutul de reculegere l-am privit pe Căpitan. Era ca o stană de piatră. Primea onorul celor câteva sute de legionari alături de eroii din Spania, dintre care doi răniți; privirea îi era ridicată în sus, spre cerul senin, înstelat de unde cei doi îi răspundeau la salut din eternitate. Își strângea fălcile stăpânindu-și emoția, cu mâna ridicată, mai ales că doamnele, după momentul de reculegere, se prăbușiseră pe scaune cu batistele la ochi.

Peste puțină vreme am dus și la masa lor cina și câteva sticle de limonadă. Freamătul grădinii a învăluit seara de iulie, senină și caldă. După golirea localului, în jurul orei 12, în lumina lunii, au rămas în jur de o sută de bărbați; cei ridicați în grad în ziua aceea. S-a întins o masă comună binecuvântată de părintele Borșa. Până târziu după miezul nopții s-au întreținut legionarii cu Căpitanul, care abia a atins mâncarea.

A stat aproape toată vremea cu coatele pe masă privind înainte, în el, unde cei doi erau prezenți pentru totdeauna.

Ne-am ridicat de la masa care s-a încheiat întotdeauna cu rugăciunea “Cu noi este Dumnezeu” cântată în cor de cei prezenți. Sonoritatea imnului sfânt plutea peste întinderea fără margini a mării, a nopții, a cerului, spre care gândurile și sufletele noastre se ridicau purificate prin rugăciune ca să comunice cu cei căzuți pentru biruința crucii lui Hristos și a sfântului lor crez.

Fragmente din cartea “Un an lângă Căpitan”, de Ilie Tudor, tatăl lui Tudor Gheorghe.