Republica Ascenzia

Gog
Incorect Politic
Aprilie 18, 2020

Republica Ascenzia

Ţara de Foc, 21 octombrie

N-am putut rămâne decât douăzeci şi patru de ore în acest neobişnuit oraş, unde străinii sunt consideraţi spioni şi duşmani. Un securist din serviciile secrete nu s-a delipit o clipă de lângă mine, nici măcar pe timpul somnului.

Din câte am putut înţelege, locuitorii sunt împărţiţi în şase caste, fiecare dintre acestea fiind îmbrăcată într-o culoare obligatorie. Preoţii se îmbracă în alb, conducătorii politici toţi în roşu, bogaţii şi negustorii în galben, muncitorii şi meseriaşii în gri, profesorii şi artiştii în verde, servitorii şi sclavii în negru. De orice condiţie şi rang, femeile se îmbracă în violet până la patruzeci de ani şi în maron după această vârstă.

Cel ce încalcă această regulă strictă este dezbrăcat şi expus gol, cum l-a făcut Dumnezeu, într-o cuşcă de fier, în marea piaţă a oraşului. Fiecare cetăţean, bărbat sau femeie, poartă pe piept un dreptunghi de stofă, pe care sunt scrise, vizibil, numele şi prenu­mele, adresa şi data naşterii. Astfel, văzând culoarea hainelor şi pătrăţica de stofă, de pe pieptul cuiva, fiecare ştie imediat casta, numele, prenumele, vârsta celui ce trece pe lângă el ori se aşează alături de el, intră într-un birou sau magazin, etc. Nimeni nu poate ascunde cine este. Orice incognito este considerat delict.

Sistemul de guvernare din Ascenzia este o democraţie pură, totuşi de o formă diferită de altele. Numele cetăţenilor între 25 şi 65 de ani sunt înscrise pe nişte cartoane ce se introduc într-o mare urnă rotativă. La fiecare şapte zile, prin învârtirea urnei, doi copii, traşi la sorţi, extrag unul dintre cartoane. Cel al cărui nume a fost extras este proclamat rege al cetăţii, pe timp de o săptămână. In acelaşi fel, alţi o sută de copii învârt urna electorală în jurul propriei axe, extrăgând o sută de nume, ce formează, pe aceeaşi durată, parlamentul Ascenziei.

Am cerut securistului ce mă însoţea să-mi explice această ab­surdă metodă. Mi-a răspuns că în orice democraţie, după cum s-a putut observa, toţi oamenii aspiră să comande, să guverneze. Sistemul adoptat satisface cu prisosinţă această dorinţă, căci în fiecare an, peste cinci mii de cetăţeni participă astfel la guvernarea statului. In plus, sistemul acesta evită pericolul clien­telismului şi al camarilelor. Nimic nu este mai funest pentru libertate decât un guvern ce rămâne  prea mult la putere.

Am replicat securistului-gardian că, în felul acesta, dispar « alegerile », adică posibilitatea de a-i desemna pe cei mai buni.

Remarca mea nu l-a descumpănit pe îngerul meu păzitor.

– După cum ştiţi, persoanele cele mai inteligente şi cinstite evită din instinct să ia parte la viaţa politică a unei democraţii, pentru motivul incontestabil că aceasta este murdară, putredă, coruptă, ipocrită şi totalitară, la limită criminală. Democraţia îşi pune cetă­ţenii în situaţia de a alege pe cei mai borfaşi dintre borfaşi, pe cei mai criminali dintre criminali, cei mai hoţi şi mai trădători dintre hoţi şi trădători. Asta înseamnă orice democraţie obişnuită. Deşi foarte democrat, sistemul nostru nu permite nimănui să se sustragă de la datoria sacră de a-şi guverna concetăţenii, când îi vine rândul. Adesea ies din urnă numele celor mai capabili şi distinşi cetăţeni, oameni de seamă prin cunoştinţele, spiritul şi virtuţile lor, ceea ce nu se întâmplă niciodată în democraţiile ordinare. În acest fel se evită risipa de bani, se evită crimele şi trădările ce decurg automat şi necesar din alegerile obişnuite, zise democrate.

– Nu este însă prea scurtă durata mandatului?

– Sistemul nostru are avantajele lui. In cazul că cei aleşi prin tragere la sorţi sunt proşti sau bandiţi, ei nu-şi vor putea face de cap în cele şapte zile. Dacă, din contră, sunt oameni drepţi şi pricepuţi, puţinul timp la dispoziţie îi obligă să realizeze imediat şi fără întârziere ceea ce cred că este util pentru binele comun.

Oricât de straniu ar părea acest sistem de guvernare, el este mai puţin şocant decât religia dominantă din Republica Ascenzia, ai cărei cetăţeni, aproape toţi, sunt adepţii doctrinei lui Zarathustra, crezând într-o divinitate creatoare şi perfectă, în luptă cu o divinitate destructivă, demoniacă. Într-un cuvânt, sistemul nostru social-politic şi religios implică unele consecinţe neaşteptate, de necrezut. Rugăciunile, riturile, sacrificiilenoastre se adresează divinităţii demoniace, adică Diavolului. Toate altarele, bisericile, catedralele sunt consacrate Diavolului, preoţii fiind în slujba Satanei. Motivele pentru care s-a ajuns la preaslăvirea Diavolului merită să fie cunoscute. Nu este vorba de simple paradoxuri drăceşti, cum ar putea crede ateiştii.

Bunul Dumnezeu, ar fi spus într-o zi preafericitul patriarh al Ascenziei, este un tată iubitor. Prin natura sa, care este eternă, el nu poate să nu iubească, să nu ierte, întrucât chiar asta este: iubire şi iertare. Ca atare, El nu are nevoie de ofrande, nici de rugăciuni, ştiind mai bine decât noi ce ne trebuie în fiecare moment. Bun şi iubitor, cum este, El nu poate face altceva decât să ne protejeze. Dumnezeul cel rău, dimpotrivă, trebuie linguşit, adorat, implorat, pentru a-l îndupleca să nu se deslănţuie prea tare contra noastră. De când lumea şi pământul, monştrilor li s-au adus daruri. Monştrilor, adică Dracilor împieliţaţi li s-a plătit tribut, în speranţa că ne vor cruţa. Aşa dar, noi, credincioşii Ascenziei, ne rugăm Diavolului, pe care-l mituim cum putem. Cel mai mare păcat al Diavolului este orgoliul. În consecinţă, cultul exclusivist şi liturghiile pe care i le consacrăm, laudele şi slava pe care i-o aducem, respectul şi veneraţia noastră îl flatează, îl îndulcesc, îl fac maleabil. Rezultatul este că, în comparaţie cu alte popoare, suntem mult mai puţin atinşi de toanele, idiosincrazia şi măgăriile diavoleşti. Dumnezeul cel bun, în infinita sa bunătate, are milă de slăbiciunile noastre. El ştie foarte bine că deşi credinţa noastră oficială şi de suprafaţă se îndreaptă către banditul de Diavol, către palatul lui cotrocenizat, dragostea, ataşamentul noastru profund şi veritabil îi aparţin lui, numai lui.

Dându-mi aceste lămuririi, securistul ce mă păzea refuză să-mi permită accesul în Templul mântuirii neamului Ascensioniştilor, din capitala Republicii Ascenzia, deşi i-am oferit, pentru asta, pro­pria lui greutate în aur. Zăpăcit de mirare şi chinuit de curiozitate, am părăsit Republica Ascenzia, fără să înţeleg dacă cetăţenii ei sunt ascensionişti, cum sunt tentat să cred, adică oameni ce se ridică, se înalţă, ori, dimpotrivă, sunt nişte bieţi neputincioşi, în plină prăbu­şire, declin şi marasm civilizaţional.

Fragment din Cartea Neagră.