Razboiul Stalin-Dumnezeu

Incorect Politic
Octombrie 5, 2018

Scris de mihaiandreialdea:

RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU
CA OGLINDĂ A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Primiţi, vă rog, rândurile ce vor fi înfăţişate mai jos, ca pe o mărturie istorică şi ca pe un medicament sufletesc social.

Pentru că este mărturie istorică şi, pentru cei care vor să vadă şi să audă, care vor să trăiască în adevăr, nu în minciună, este medicament. Un medicament ce poate ajuta la vindecarea unor grave boli ce bântuie societatea de astăzi; boli pe care le putem cuprinde sub numele de neo-comunism, de concepţii de (extremă)stânga pretinse de centru şi chiar de dreapta.

Şi, ca ajutor şi mijloc de creştere a eficacităţii a medicamentului, ţineţi minte: rândurile de mai jos au fost publicate în 1930, în urmă cu aproape 90 de ani.

Pe atunci România era Regat, bucuria Marii Uniri încă trăia în sufletele Românilor, criza economică se încheia iar satanicul Carol al II-lea Trădătorul încă nu preluase puterea şi nu dusese România spre dezastrul din 1939-1944.

Pentru foarte mulţi, Comnismul era o ameninţare vagă, îndepărtată, „închisă” în hotarele URSS.

Biserica (Biserica Ortodoxă Română) încerca să prevină: Comunismul este o primejdie reală, imediată, iar Credinţa în Dumnezeu singura sa opoziţie reală; o opoziţie pe care Comunismul a încercat – încearcă – neîncetat să o nimicească, ridicând mulţimi de martiri, dar fără să îşi poată atinge scopul.

Rândurile ce urmează aparţin unuia dintre Ruşii refugiaţi din URSS. Ca urmare, exprimarea este pe alocuri altfel decât cea pe care ar avea-o un Român. Însă faptele sunt cele care interesează: faptele comunismului şi cuvintele comunismului, atât de la fel cu faptele şi cuvintele atâtor oameni şi forţe care se pretind „de centru” sau chiar „de dreapta”. Cine are urechi de auzit, ochi de văzut şi suflet să înţeleagă va auzi, va vedea şi va înţelege.

Textul este preluat din „Revista Teologică” din Sibiu, patronată atunci de Mitropolitul Nicolae Bălan, redactor-şef fiind viitorul Mitropolit Nicolae Colan, Anul XX (1930), Ianuarie-Februarie, Nr. 1-2, p. 152-154:

„RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU. Psalmistul spune: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu”. Dacă numai atât, numai o simplă negare a Divinităţii se înfăţişează în conştiinţa eternă a omului ca o nebunie, ce trebuie să însemne războiul împotriva lui Dumnezeu?

Într’adevăr, ceva ce se petrece în afară de conştiinţa omului, în afară de nervii lui, în afară – vreau să spun – de starea normală a creierului şi a organismului. Căci Stalin este un nebun, nu în sensul moral al cuvântului, ci în semnificaţia lui clinică, se vede din trăsneala lui de a ucide pe Dumnezeu. Dar în Rusia Sovietică până când cineva nu moare realmente în ospiciu nu e încă socotit nebun. Lenin a murit de paralizie generală, şi câteva zile înainte de moarte divagaţiile lui despre una, mondială şi planetară revoluţie socială au fost declarate: testament comunist.

Dar Stalin e interesant acum, în faza asta a paraliziei sale: caucazianul acesta, care în toată viaţa lui a ucis numai berbeci patrupezi şi bipezi, e convins că va ucide pe Dumnezeu ca pe un simplu berbec. Această confuzie – reducerea Atotputerniciei divine la un animal din care Stalin făcea frigărui – e atât de tipic psihopată, încât şi acele forţe pe care le-a dezlănţuit asupra Bisericii au mai degrabă caracterul unor revărsări elementare decât o concentrare de energii aplicate unui obiect real după un plan studiat.

A închis Stalin acum, în zilele Crăciunului (după stilul vechi) 2000 [două mii n.n.] de biserici, vreo 300 [trei sute n.n.] de sinagogi şi 20 de mecete [moschei n.n.]. Până la 50.000 [cincizeci de mii n.n.] câte sunt [erau n.n.] în Rusia după statistica din 1896 – rămân încă multe.

Dar să zicem că o să le distrugă, sau o să le închidă, sau o să le transforme în cluburi, crâşme, săli de dans sau – pardon de expresie – în biblioteci sovietice.

La ce-i ajută opera asta?

Fiindcă principalul nu e să distrugi biserica, edificiul – creştinismul şi religia în general au izvorât din sufletul omului, sunt o legătură intimă între om şi Dumnezeu. Şi ca să ucizi realmente pe Dumnezeu (în realitatea fictivă şi fantasmagorică a paraliziei generale) trebuie să-L ucizi acolo unde El sălăşluieşte: în sufletul omului.

Cum va ajunge Stalin în această Sfânta Sfintelor? Urmărind mereu pe Dumnezeu, Stalin va trebui, după cea mai elementară strategie, să bombardeze pe om în existenţa lui fizică.

Va trebui să extermine poporul. Sau să zică, aşa cum au zis alţii infinit mai fini, mai culţi, mai inteligenţi: „Ai învins, Galiileene!” sau „Dumnezeule!” (Iulian Apostatul).

Că Stalin va trebui să întreprindă nimicirea poporului – 150 de milioane – ca să stârpească din sufletul lor pe Dumnezeu, se deduce logic din etapele pe care le-a parcurs în aceşti ani de revoluţie războiul bolşevic împotriva Dumnezeirii.

În anii 1917-1919, guvernul sovietic, decretând despărţirea Bisericii de stat, a aşteptat să vadă Biserica moartă fără ajutorul bănesc al statului. Dar Biserica ortodoxă n’a murit.

Din potrivă, situaţia de independenţă a trezit forţele interne ale Bisericii – şi poporul s’a strâns şi mai mult împrejurul şefului ei, Patriarhul Tihon. Ba, ceva mai mult, în zile de groaznică sărăcie poporul credincios îşi aducea aproape întreg avutul său ca să-l depună în grija şi spre folosinţa Bisericii persecutate.

S’a observat chiar de către prigonitori că Biserica, în această situaţie, începea să marcheze un oarecare progres material.

Câteva Biserici închise şi transformate în cluburi au făcut să se construiască alte Biserici, noi. Prin urmare, măsura guvernului n’a dat rezultatul vizat – ci a dat posibilitatea să se constate că în sânul „statului” revoluţionar şi ateist există statul bisericesc, religios, mistic, creştin, mult mai puternic şi mai durabil.

În anii 1920-25 a început atunci propaganda antireligioasă; în şcoli, în pieţe, în cluburi, pretutindeni. Sute de mii, milioane de broşuri, de caricaturi, de placarde şi trilioane de discursuri anticreştine s’au rostit şi cu gura şi prin radio şi prin teatre şi prin concerte – şi Biserica tot nu s’a prăbuşit. Poporul [credincios n.n.] se strângea tot mai mult în jurul preoţilor şi arhiereilor.

În 1926-1929 guvernul atacă atunci pe preoţi şi pe arhierei. Patriarhul Tihon, otrăvit, moare de moarte mucenicească. Asta a exaltat sentimentul religios, a creeat pildă teribilă, neînfricoşată – care a trezit voluptatea suferinţei şi a chinului pentru Hristos. Sunt ucişi 11 [unsprezece n.n.] arhierei. Sunt închişi în temniţi şi în subsolurile Cekei¹ preoţi, călugări, bărbaţi entuziasmaţi de suflul divin, femei însufleţite de sfânta pătimire pentru Maica Domnului.

Iar poporul, în imensitatea lui de milioane, a făcut din mormintele mucenicilor altare mistice, în faţa cărora Hristos învia, ca într’o realitate solară, în fiecare inimă rănită, în fiecare suflet îndurerat. Guvernul n’a putut face nimic aici, în acest suflet cucerit acum integral de Hristos pentru întregul eroism creştin.

Şi, în sfârşit, anul trecut Stalin ordonă distrugerea bisericilor, închiderea lor, transformarea lor în cluburi. Icoanele se smulg de pe pereţi, şi acolo unde a luminat Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni atârnă râtul bărbos al lui Râcov², făcătorul de basamac³…

Nu, a trebuit să vină nebunia asta destructivă ca să vadă ei, nu noi, că Dumnezeu nu se ucide nici cu tunul, nici cu broşura, nici cu insulta, nici cu sminteala lui Stalin, nici cu nimic altceva.

G. M. Ivanov”

După cum am spus, cine are urechi de auzit, ochi de văzut şi suflet să înţeleagă va auzi, va vedea şi va înţelege.
Un erou român, ofiţerul Ion Tobă-Hatmanu, în al său Jurnal de război şi pace…, văzând seminţele doctrinei comuniste pe care Sovieticii le semănaseră în Occident se întreabă plin de îngrijorare: ce va fi când acestea vor rodi?
Ceea ce se întâmplă acum!

În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt şi nemilos în faţa noastră: SUA şi Europa Vestică, cândva anti-comuniste, au devenit bolşevice. Recitiţi acest text din 1930 şi comparaţi faptele lui Stalin, Lenin şi celorlalţi lideri bolşevici cu cele ale UE şi SUA (cel puţin până acum…).

O să vedeţi că sunt identice, singura deosebire (din păcate, tot mai mică) fiind în folosirea forţei – ceva mai delicată în Occidentul zilelor noastre decât în Uniunea Sovietică de atunci⁴. În rest, de la „revoluţia sexuală” până la „uciderea lui Dumnezeu” totul se repetă, totul funcţionează pe aceleaşi principii. (Să nu uităm că uneori, o vreme, şi Bolşevicii au tolerat proprietatea şi economia de tip capitalist!) Dar!

În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt şi nemilor în faţa noastră: Rusia este tot comunistă, China este comunistă, ţările Americii Latine sunt (tot mai) comuniste!

Doar că în vreme ce SUA şi Europa de Vest sunt dominate de un comunism internaţionalist – exact pe model bolşevic –, Rusia, China şi alte asemenea ţări au un comunism naţionalist, particular. De aici conflictul între ele, similar conflictului dintre socialismul-naţionalist al lui Hitler şi comunismul globalist al lui Stalin.

Otrava s-a răspândit pretutindeni şi iluzia „frăţiei” nu poate să ajute la o raportare corectă la realitate. Adevărul este că bunul-simţ în general şi gândirea de dreapta în special nu au, astăzi, sprijin în puternicii lumii: conştient sau nu, elitele intelectuale şi politice sunt infestate masiv de prejudecăţi şi şabloane de gândire şi acţiune comuniste.

În această situaţie Creştinii pot avea aliaţi – de circumstanţă – dar, în afara fraternităţii creştine (dacă există, unde există, dea Domnul să existe!) singurul prieten rămâne Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

---