RĂSPUNS LA ÎNTREBAREA: ÎN CE MĂSURĂ AU FOST FALSIFICATE TEXTELE BIBLICE ?

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Mai 9, 2020

Am scris un articol în 4 Aprilie, în care am prezentat un studiu întocmit de apostolnicul și am întrebat în ce măsură au fost falsificate textele biblice? Am sperat la un răspuns din partea prietenilor teologi menționați la sfârșitul articolului, dar ieri am primit pe email un răspuns bine documentat și destul de incomod pentru un creștin.

Cu toate acestea, conține multe informații pe care nu le auzim nici de la preoții noștri, nici la școală, și pe care ar trebui să le cunoaștem. Chiar dacă în căutarea Adevărului trecem prin mlaștini tenebroase, căutarea în sine nu poate fi niciodată condamnabilă, întrucât Hristos însuși ne îndeamnă să căutăm.

Rog cititorii să-l parcurgă integral înainte să-și lase părerea la comentarii.

*

ÎN CE MĂSURĂ AU FOST FALSIFICATE TEXTELE BIBLICE ?

 

Dragii mei « Incorecţi politic », vorbim şi nu vorbim aceeaşi limbă. Voi vă consideraţi « Incorecţi politic ». Eu, dimpotrivă, vă consider corecţi, din punct de vedere politic. Din alte puncte de vedere, calificativul de « incorect » se cuvine criminalilor, bandiţilor, hahalerelor, neisprăviţilor care, chipurile « ne guvernează ». Aceşti tovarăşi, între ei, de afaceri necurate şi hoţii de tot felul, sunt « corecţi politiceşte », incompetenţi, trădători, adesea cu diplome şi chiar certificate de naştere furate, nume schimbate şi răs-schimbate, oameni ce nu au fost în stare de nimic în viaţă, doar de « politică », adică de furat, de frecat apa în piuă la televiziune, în parlamentul hoţilor de la Bucureşti sau Bruxelles! Că este vorba de tovarăşul « Şase Case Arătoase », de preşedinţii anteriori, de orice premier, sau ministru de după 1990, de orice deputat sau senator, cu sau fără dovezi de vreun fel, pentru simplul fapt că s-au adunat, constituit şi organizat în bandă-partid de hoţi şi de trădători, dându-şi privilegii nemaivăzute, pensii speciale, câte şi mai câte (PNL, PSD, PNŢcD, USR, etc.), fără să împietăm în vreun fel misiunea DNA-ului (unii îşi fac iluzii în privinţa acestei alte bande de falşi procurori, falşi judecători, lichele şi hahalere ca şi politicienii, poliţaii, etc.), toţi aceştia, şi alţii încă, pe care nu mă obosesc să îi mai numesc, pot fi consideraţi dacă nu răufăcători, criminali şi trădători de-a dreptul, în orice caz incorecţi din toate punctele de vedere, nu numai politic. Mă tem că, într-o zi, aceşti bandiţi vor proceda cu voi şi generaţia voastră de tineri naivi, prea curaţi la suflet, aşa cum au procedat, în anii 1930, alţi bandiţi şi criminali (în frunte de dementul rege Carol II, şi călăii din jurul lui), cu generaţia Căpitanului, a lui Ionel Moţa, a multor mii, zeci şi sute de mii, de tineri români.

Orice corectitudine se pune în raport cu un model, o autoritate recunoscută şi consacrată. Există modele de rezolvare a unor probleme de matematică, de mecanică, de săpare a tunelelor prin munţi, etc. În toate domeniile, orice modele de acţiune sau gândire se perfecţionează, cu timpul, inclusiv în materie de religie. Pe lumea noastră omenească, nimic nu este bătut în cuie, totul se schimbă mai devreme sau mai târziu. Veşnicia nu aparţine istoriei, nu caracterizează lumea noastră concretă, ce trăieşte mai curând sub semnul efemerului.

Vorbind de Textele biblice, problema acestora nu constă în măsura în care acestea au fost ori nu au fost falsificate, de unii sau de alţii, despre care vom vorbi. Problema fundamentală a Textelor biblice este însăşi autenticitatea acestora. Mai în glumă, mai în serios, începând cu secolul al XVI-lea, ca urmare a contra-reformei catolice, a unui sfânt sinod catolic, ce a avut loc atunci (1547-1563), într-o primă şi oficială accepţiune, formula Texte biblice cuprinde peste 70 de cărţi. Biblia sau Sfânta Scriptură, publicată în 1988, de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, cuprinde 53 de cărţi, în cadrul Vechiului Testament şi 29 de cărţi în Noul Testament. Potrivit deciziei sinodului catolic de atunci, marcat de atotputernicia soldaţilor lui Cristos, numiţi şi iezuiţi, orice cuvinţel, orice silabă din cele peste 70 de cărţi sfinte, vine de la Dumnezeu şi mai multe nu! Niciun om întreg la cap nu mai crede astăzi această dogmă fixată şi bătută în cuie atunci. De cine? De sfinţii părinţi ai Bisericii catolice, cum îi numesc unii, de politrucii Bisericii catolice, cum îi numesc alţii.

Pe de altă parte, avem toate motivele să credem că nicio religie nu are monopolul absolut al Dumnezeirii. Cei mai mulţi oameni însă, tinerii şi vârstnici, se comportă, cam în toate domeniile, precum microbiştii echipelor sportive. Unii ţin cu o echipă, alţii cu alta şi adesea se insultă unii pe alţii, uneori se şi omoară, fiecare considerându-se obligat, din punctul de vedere al « onoarei », să ţină cu echipa lui. Lucrurile stau la fel, ba poate chiar mai rău, în materie de religie. Abstracţie făcând de războaiele tribale din anumite zone ale lumii, în Europa, intoleranţa religioasă şi războaiele religioase au fost aduse de iudeo-creştinism. Oricine deschide prima carte a Bibliei, adică Facerea sau Geneza, vede că, de la bun început, a existat o intoleranţă religioasă categorică, atât în sânul poporului ce şi-a zis « ales », cât şi în raporturile şi relaţiile acestuia cu alte popoare sau seminţii, degradate practic la nivelul non-omenescului.

Bineînţeles, fiind vorba de poporul « ales » şi de celelalte popoare din jur, pe acelaşi pământ, ce trebuia împărţit, cu arma în mână, diferenţele de ordin religios se complicau cu probleme de posesiune materială: între vechii israelieni (12 triburi) şi filistini, amaleciţi, etc. au existat conflicte, războaie permanente. Oamenii îşi furau vitele, se omorau unii pe alţii, se păcăleau unii pe alţii, interesele de toate felurile împletindu-se permanent cu cele religioase, uneori cu anumite dizidenţe religioase – cazul « Viţelului de Aur », de exemplu, ce revine, inclusiv astăzi, ca o constantă multimilenară israelo-iudeo-jidovească, apoi creştină, ce a contaminat întreaga planetă pământ, precum acest interesant Covid-19, care este tot o invenţie iudeo-creştină, impusă cu baionetele şi tancurile militare, ca şi creştinismul iniţial, la Roma, sub baionetele împăratului Constantin şi ale urmaşilor lui. Să nu uităm: înaintea erei creştine, a « peştilor » a existat era « taurului », cu povestea Minotaurului cretan, a unui Zeus în chip de « Taur alb » ce o răpea pe Europa, etc. Cei ce vor să îşi facă o idee despre nebănuita complexitate a acestor chestiuni, pentru oamenii de atunci dar şi pentru noi (dacă vrem să cunoaştem trecutul rasei noastre ariene) ar putea citi romanul SIG (ce se va publica, probabil sub numele de Ultimii Atlanţi), scris de un franco-german, de religie creştino-antroposofo-cosmică. Îl puteţi găsi pe situl sagesse païenne, foi chretienne (înţelepciune păgână, credinţă creştină) în limbile franceză, engleză, germană, română).

Aşadar, într-o primă accepţiune, formula Texte Biblice înseamnă de fapt Biblia. Cine a stabilit asta ? Sinodul catolic de care vorbeam, cel de la jumătatea secolului al XVI-lea. După acest sinod, în sensul creştin al cuvântului, Biblia înseamnă Vechiul Testament israelo-iudeo-jidovesc şi Noul Testament creştin, adică peste 70 de cărţi, unele mai lungi, de zeci chiar peste suta de pagini, altele foarte scurte, de exemplu o simplă epistolă, de o pagină sau două. Imposibil de susţinut că toate aceste texte au fost scrise de mâna lui Dumnezeu. Strânsă cu uşa, Biserica a fost şi este nevoită să admită că Dumnezeu doar a inspirat aceste texte. Dumnezeu însă, se ştie, ne inspiră pe toţi, ne dăruieşte pe toţi, cu multe, fără să bage însă nimănui în traistă.

Vechiul Testament, în versiunea acceptată de creştini (vom vedea când) conţine peste 50 de cărţi, începând cu Facerea sau Geneza şi terminând cu Rugăciunea regelui Manase. În ediţiile curente româneşti (ortodoxe de stil nou, adică papistaşo-catolico-francmasonico-ecumeniste, Vechiul Testament conţine 53 de cărţi. La noi în ţară, acest « Stil nou » s-a introdus în anul 1925, printr-o teroare poliţienească ce a costat vieţile câtorva sute, poate chiar mii, de credincioşi. Cu acea ocazie, Biserica românească strămoşească s-a rupt în două. Pe de o parte, BOR-ul actuală, care a adoptat calendarul numit « Gregorian », pe de altă parte vechea şi adevărata biserică ortodoxă românească, care a păstrat, în continuare, vechiul ei calendar « iulian ». Altfel spus, pentru orice om de bună credinţă, adevărata continuatoare a Bisericii creştin-ortodoxe româneşti nu este BOR-în frunte cu patriarhii cunoscuţi, ultimul fiind Daniel Ciobotea, despre care se spune că ar fi francmason. Poate că e o minciună, dar că a fost şi a rămas securist, asta este mai mult decât probabil, deşi, deocamdată, nimeni nu o poate dovedi. Nu s-a putut dovedi nici că Iliescu, Constantinescu, Băsescu, sau tovarăşul Werner sunt securişti, sau agenţii unor puteri străine. În astfel de cazuri, nu trebuie să ne pierdem timpul pentru a dovedi, cu acte în regulă, că apa este udă! Cert este că adevărata continuatoare a Bisericii istorice din Valahia şi Moldova nu este şi nu poate fi actuala BOR, a cărei legitimitate este contestată de peste un milion, poate chiar două, de români ortodocşi din fosta Valahie şi Moldova, mai ales Moldova de nord.

Aşadar, pe lângă BOR-ul, apărut la 14 Octombrie 1925, cunoscut cam de toată suflarea românească, există încă vechea, neîntrerupta, adevărata Biserică Ortodoxă Românească, care îşi zice de Stil Vechi, în frunte cu un mitropolit (Înalt Preasfântul Mitropolit Vlasie). Sediul acestei incontestabile biserici istorice româneşti este la mânăstirea Slătioara, comuna Râşca, judeţul Suceava. Despre această Biserică Ortodoxă Românească, de Stil Vechi, nu putem spune că şi ea a lua naştere la aceeaşi dată de 14 Octombrie 1925. Această biserică a continuat, pur şi simplu, vechea, adevărata, singura Biserică Ortodoxă Românească, a cărei vechime se pierde în negura timpului. Din punct de vedere cronologico-calendaristic, între cele două biserici ortodoxe româneşti există o diferenţă de 13 zile. Pentru alte diferenţe, cei ce doresc să le cunoască, trebuie să facă o vizită la mânăstirea Slătioara, să rămână câteva zile acolo, să discute cu călugării respectivi, să cumpere câteva cărţi, să le studieze cu atenţia cuvenită din partea unor adevăraţi creştini. În acest fel se va înţelege mai uşor de ce unii români vorbesc de « Catedrala Prostirii Neamului ». Această expresie nu este lipsită de orice adevăr. BOR-ul are anumite păcate de ascuns, are, cum se zice, gunoi sub preş, are ditamai mortul în dulap. Cei ce se indignează o fac prosteşte, justificînd, fără să vrea, pe cei ce vorbesc de catedrala prostirii… Înainte de a încheia această paranteză, subliez că toate mânăstirile de la Muntele Athos au păstrat Vechiul calendar iulian, considerând că noul calendar nu era necesar decât pentru tulburarea concordanţei vechii ordini liturgice dintre slujbele bisericilor de pe pământ şi slujbele din Biserica Cerească, unde potrivit credinţei acestor adevăraţi creştini (cum sunt socotiţi de cea mai mare parte a ortodoxiei), ar oficia Cristos în persoană…

În afară de creştinii ortodocşi există însă creştinii catolici, numeroase secte de creştini protestanţi, între care Catolicii de Rit Ortodox, bineînţeles. Pe lângă acestea există nenumărate religii neoprotestante, unele admise şi recunoscute prin legile noastre şi ale altor State, altele mai mult sau mai puţin necunoscute, cazul, de exemplu, al aşa numitei « Secte a scopiţilor » (Lipovenii din Dobrogea şi din Deltă), despre care unele interesante lucruri, cu caracter general, ar putea fi aflate din romanul Ochiul American, al preotului Virgil Gheorghiu, publicat recent de editura Sens, din Arad.

Nu cred că cineva cunoaşte cu adevărat numărul religiilor, bisericilor, sectelor şi idolatriilor creştine, existente la ora actuală în lume. Din punctul de vedere care ne interesează, subliniez că toate acestea au « Bibliile lor », între care există anumite diferenţe.

Aşa stând lucrurile, problema exprimată în titlul acestei rubrici, care s-ar putea dezvolta şi deveni permanent, nu poate fi pusă aşa cum a fost pusă, adică: « În ce măsură au fost falsificate textele biblice ? ». Aşa cum este pusă, întrebarea deja implică, vrând-nevrînd, că textele biblice ar fi fost mai mult sau mau puţin falsificate, de diverşi pioşi falsificatori, cu diverse ocazii şi alte situaţii, de exemplu reforma luterană, reforma calvinistă, reforma lui Savonarolla, anti-reforma catolică, refoma Vatican II (1959-1963), etc.

*

*          *

Din lipsă de documente autentice din punct de vedere istoric, nu ştim nimic sigur despre primele secole ale creştinismului şi vechea tradiţie religioasă israelo-iudaică. Tot ce putem face, şi s-a făcut, constă în a parcurge şi reparcurge exegeza sterilă, partizană, nu totdeauna de bună credinţă, reluând aceleaşi frânturile de informaţii, ce ne-au parvenit, pentru a vedea cum s-a ajuns la înţelegerea celor petrecute, aşa cum credem, astăzi, că ele s-ar fi petrecut.

Ceea ce şi-au imaginat şi îşi imaginează mulţi dintre noi este aşa numita dogmă a teologilor creştini, ce s-au comportat şi se comportă ca şi cum gândirea dogmatică ar fi terenul lor exclusiv şi veşnic de falsuri peste falsuri, fără să sufle o vorbă despre Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă şi altele, despre care au scris unii cercetători laici, în cursul secolului trecut. Conform acestor scrieri, dogma este un model de gândire, ce se întâlneşte şi în ştiinţe: aşa numitele postulate, prin excelenţă nedemonstrabile, dar şi unele teorii ştiinţifice apropiindu-se asimptotic de dogmă ca model de gândire. Dogmatica nu poate rămâne la nivelul Sfinţilor Părinţi, care, pe lângă ignoranţa crasă şi fudulă, adesea au trişat, ştergând multe fapte din istorie, modificându-le după dorinţă, falsificând documente şi inventând altele, în locul celor falsificate sau distruse. Astăzi, o astfel de dogmatică, oricât ar părea ea de bună credinţă, ceea ce nu este cazul, nu a fost, nu este şi nu poate fi cazul creştinismului. Asta ar fi un fel de geografie medievală, redusă şi bigotă, se ştie, fără cunoaşterea rotunjimii Pământului, a existenţei Americilor, Australiei şi a altor teritorii, fără înţelegerea sistemului solar în care ne aflăm. Caricatura aceasta de Geografie ar însemna revenirea la Atlas, ce ţinea Pământul pe umerii săi vânjoşi, revenirea la concepţia naivo-geocentrică, în numele căreia Biserica a persecutat şi ars pe rug un număr impresionant de savanţi.  Dogma nu este numai ceea ce găsim ori am putea găsi în Biblie şi alte scrieri cunoscute sau necunoscute, ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ori ale reprezentanţilor altor religii şi idolatrii, inclusiv laice, nu în ultimul rând ai democraţiei totalitare, comunismului dictatorial şi chiar ai liberalismului sau socialismului, ultimele două reuşind, uneori, să fie relativ credibile, dacă nu autentice.

Oricât ar fi de profund nisipul în care viguroşii struţi ai creştinătăţii îşi înfig periscoapele, uneori vorbitoare în limbi, nici muţenia majorităţii acestora, nici hipnoza pe propriul ombilic, a preoţimii de rând sau a oiţelor fidele, nu vor scoate la iveală credinciosul sincer, gata să plce la Ninive cu taxiul lui Iona! Cel mult, asta va ocaziona noi inchizitori, noi revoluţionari-apostoli, recitatori de rugăciuni hazli, chivernisitori ai propriei cariere sau căutătorii de Eldorado, cazul unora ca Shaul-Paul-Pavel, Ulianov Lenin, Stalin şi alţi răsturnători de imperii, sucitori ai minţilor popoarelor exterminate de dogma bovinizantă, iezuită în Paraguay, ipocrito-democrată în Europa, progresisto-bolşevico-siberiană cu variante democrat-populare, inclusiv pe pământ românesc.

Dogma nu este numai o problemă de credinţă, cum s-a crezut şi se crede încă. Ea este o problemă de cunoaştere, reprezentând o structură de gândire ce poate şi trebuie să fie studiată. Se va afla astfel că misterele nu sunt chiar mistere, că topografia lor s-a clarificat în bună măsură, că variantele transcendenţei s-au oprit, acum peste 80 de ani, la numărul de douăzeci şi cinci! Nu ignoranţii în sutană, sfinţitorii colivelor, recitatorii de Doamne miluieşte, Aleluia şi alte stupidităţi ne-ar putea spune de ce s-a oprit numărul misterelor sau variantelor transcendenţei exact pe cifra 25!  Mai devreme sau mai târziu, exegeţii creştinismului vor depăşi fixismul istorico-dogmatic, pe care unii îl numesc bolşevic, şi care, între timp, într-o măsură mai mare sau mai mică, a fost atenuat, abandonat sau sofisticat de catolicism, protestantism, bolşevism şi democrato-totalitarism. Bolşevicii au practicat acest fixism, preluat de la Biserica ce l-a inventat, brevetat şi practicat vreme de aproape două mii de ani. Nu întâmplător, înainte de a fi devenit teoretician bolşevic, Stalin a trecut printr-un seminar creştin ortodox unde a cunoscut şi pravoslavnica spălare cerebrală a creierelor, pe care unii o numesc tăiere cerebrală creştinească împrejur. Nu întâmplător, nu ne vom ocupa de dogmatismul istorico-religios, nici de cel epistemologic sau de cunoaştere. Cei ce vor să aprofundeze dogma ca structură a unui anumit model de gândire pot consulta Trilogia Cunoaşterii, a lui Lucian Blaga.

Către jumătatea secolului trecut, în Poziţia Domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie (1940), dar şi cu alte ocazii, Dumitru Stăniloaie a dat glas dogmatismului fixisto-bolşevico-inchizitorial, ajuns la noi pe filiera exclusivă a iudaismului şi creştinismului, care între timp a contaminat ştiinţele, ce colcăie de acum între minciună calificată şi crimă implicată, murdărind, infectând şi corupând întreaga viaţă publică, ameninţând să transforme pământul într-o planetă a maimuţelor computerizate şi a inteligenţei binare.

Dogma nu este numai ceea ce ar vrea Biserica să ştim. Pe când Biserica spunea că tot ce trebuie să ştim este conţinut în Biblie, asta era o dogmă cu picioare scurte, pe care teroarea inchizitorială, rugurile ce au ars mii de oameni şi exterminarea unor popoare întregi, mai ales în America, au făcut-o să supravieţuiască până azi.

La originele lui, latinescul dogma însemnă principiu, esenţa unui învăţământ filosofic, în niciun caz adevărul. Dogma este una, adevărul este alta. S-a scris mult pe tema « esenţei creştinismului », dar şi pe aceea a « esenţei comunismului », a « esenţei democraţiei » sau a altor « esenţe » care, cu trecerea timpului, s-au dovedit ori se vor dovedi nu tocmai esenţiale!

Creştinismul « dogmatic », « împărăţia cerurilor » şi altele asemenea le lăsăm pe seama politruco-teologilor, a funcţionarilor inchizitorialo-bisericeşti şi a celorlalţi comisari şi poliţai ai gândirii, ce au tupeul să se proclame mântuitori ai popoarelor (Asta spune Biserica ce pretinde că nu există « mântuire » în afara ei). Vom privi creştinismul dintr-o perspectivă pur istorică, căci acesta aparţine istoriei, nu « împărăţiei cerurilor », despre care nimeni nu poate spune decât gângăveală dogmatică. Oricât s-ar ruga bine-credincioşii creştini, cele douăzeci de secole şi altele, cel puţin douăzeci şi ele, ale tradiţiei israelo-iudaice, nu pot fi scoase din istorie nici măcar de Dumnezeu! Evident, ele pot fi uitate, falsificate, întoarse pe dos în fel şi chip, ceea s-a şi făcut, după cum vom vedea, fără să se fii reuşit însă scoaterea lor din istorie, din documentele biblice care încă mărturisesc multe adevăruri, în ciuda faptului că au fost falsificate de generaţii întregi de falsificatori pioşi!

Adesea invocată de credincioşi, din punctul de vedere al ştiinţei istoriei, credinţa este un cerc vicios, de care adevărul nu are nicio nevoie. Un document autentic, un fapt verificabil nu poate fi anulat de nicio credinţă trecută, prezentă sau viitoare. Teroarea intelectuală şi poliţia gândirii, laşitatea celor ce nu încetează să repete că nu vremurile sunt sub oameni, ci oameni sub vremuri, terorismul contra gândirii şi nimicnicia colectivă pot impune o dogmă sau alta, mai ales cu baionetele discrete ale informaticii şi Web-ului, pentru o bucată de vreme mai lungă sau mai scurtă. Omanirea va trăi şi va vedea. Ori poate va muri, în care caz se ştie deja din ce cauză!

 

*

*          *

 

Aşa cum este ea prezentată de către autorii cei mai savanţi şi de bună credinţă, istoria oficială a dogmelor iudeo-creştine este o succesiune cvasi-fantastică de legende, mituri şi afirmaţii incredibile, oricât ar fi ele de « bine » alese şi ajustate, din anumite puncte de vedere, pe ici şi pe colo… Pentru istoria de bună credinţă, bazată pe documente sigure, verificabile, istoria dogmelor se reduce la o mulţime de afirmaţii adesea puerile, ce nu se sprijină pe niciun document real. După ezitările primului secol şi jumătate, istoria veritabilă a dogmaticii iudeo-creştine se dovedeşte a fi lupta dintre o tradiţie imaginară şi multitudinea unor documente contradictorii, zise apocrife. În cadrul acestei lupte, absurdul, dogmaticul şi supra-dogmaticul au avut totdeauna câştig de cauză în faţa mai puţin dogmaticului, a vocii raţiunii, a adevărului verificabil, lucru pe bună dreptate remarcat de Blaga în consideraţiile sale istorice asupra dogmei,  din primul capitol al Eonului dogmatic.

În cadrul disputelor zise « teologice », adică ideologice, ca şi cele bolşevico-deviaţioniste, din secolul XX, tradiţia fixisto-dogmatică şi absurdă a avut totdeauna câştig de cauză – un câştig însă contestabil şi contestat, inclusiv cu preţul vieţii, de către unii, atât în cazul iudeo-creştin cât şi în acela al dogmatismului ideologic, tot idolatru, dar laic. Nu este sigur că dogmatismul comunisto-bolşevic a făcut mai multe victime decât cel iudeo-creştin. Faptul că ambele dogmatisme au fost îmbrăţişate de milioane şi milioane de « credincioşi sinceri » se explică prin aceea că bagajul sau cunoştinţele teologice ale iudeo-creştinilor, ca şi acela al cunoştinţelor politico-ideologice şi filosofice ale comunisto-bolşevicilor, a fost rudimentar, nu copilărec, ci la LMC, cum se spune, « la mintea curcanilor », ce cloncănesc, cum se exprimă nu Pitagora sau Sfântul Toma d’Aquino ci înţeleptul nostru ALBU, (consacrat sub numele de BULĂ), în parodia lui originală, Cugetările sărmanului Bionis, din folclorul de după un anumit 22 decembrie.

 

Dacă facem abstracţie de dogma unităţii divine, moştenită din iudaism, toate dogmele actuale ale Bisericii creştine au fost formulate la câteva secole după Golgota. Dogmele creştineşti s-au construit precum locomotiva lui Stevenson: cazanul dintr-o parte, roţile din alta, tampoanele cum s-a nimerit, iar mecanicul, de acum, poate fi African, Chinez, orice! Creştinismul s-a construit cărămidă cu cărămidă, ca orice construcţie omenească. Bisericii i-au trebuit câteva secole pentru a construi şi lansa la apă fiecare din articolele credinţei, despre care ni se spune că Isus le-ar fi predat discipolilor prin câteva cuvinte, printr-o parabolă. La o privire mai atentă, articolele credinţei s-au format sub acţiunea a două forţe convergente:

1). Nevoia sufletească a gloatei ignorante de a spori şi înfrumuseţa minunăţiile şi poveştile cu care a fost legănată, drogată şi « spălată cerebraliceşte », cum se zice, noţiune care se va preciza şi ameliora.

2). Şefii creştini, Marcion, Origene, Tertulian şi alţii, simţeau această nevoie sufletească şi dogmatică, căreia sau străduit să îi dea o aparenţă de rigoare, punând de acord texte de diverse provenienţe, cu imaginaţia şi credinţa gloatei ce speraa un viitor mai bun. Asta a făcut Lenin, leniniştii, stalinisto-bolşevico-ceauşiştii din zilele noastre, aranjând textele lui Marx în mod « dialectic », cum se spunea, adică pe măsura nevoilor dogmei, ale momentului sau aspiraţiilor prostimii.

Nu trebuie să pierdem din vedere această dublă cale de formare a articolelor creştine de credinţă: pe de o parte imaginaţia şi nevoia săracilor cu duhul, a « proştilor » ce cred că tot ce zboară se mănâncă, pe de alta tendinţa mafiei clericale de a-şi da aere de rigoare logică, de a fabrica documente ce par a spune anumite lucruri.

Bisericii i-au trebuit multe secole pentru a stabili formula relativ finală a Bibliei, argumentând că vechimea textelor dovedeşte adevărul lor. Oricât ar fi de veche, cunoscută şi popularizată, minciuna sau eroarea rămâne ceea ce este, neputând deveni adevăr. În ce priveşte adevărul Bibliei, acesta ar fi o pură fantasmagorie. Iudeii, creştinii catolici, ortodocşii, protestanţii, miile de secte existente nu se vor pune niciodată de acord cu textul definitiv al Bibliei, căreia şi astăzi i se adaugă nu câteva versete, ici şi colo, ci capitole, cărţi întregi!

Numărul şi varietatea diverselor texte biblice depăşeşte orice imaginaţie. Bineînţeles, sensul oferit veneraţiei copilăreşti a fidelilor este acelaşi, după cum sensul general al diverselor discursuri de « partid », al regimurilor totalitaro-bolşevice a fost şi el acelaşi: societatea comunistă, retribuţia după nevoi, etc. La fel găvăreşte şi Biserca: Împărăţia Cerurilor, râuri de lapte şi miere, Aleluia, Veşnicia, Mântuirea… Acestea nu sunt argumente istorice, iar autenticitatea unui text, inclusiv a Bibliei, ori a Carnetelor Anei Frank este o problemă istorică. Vorbind de texte, le avem în vedere pe cele considerate originale, fără să uităm că textul este una iar constituirea dogmei este alta.

Cum-necum, adevărat sau fals, existenţa textului se constată la un moment dat, dar constituirea dogmei este un altceva, care şi el se constată. De exemplu, constituirea dogmei Sfintei Treimi a necesitat trei sau patru secole… Riguros vorbind, ea nu este încheiată nici astăzi, fiind înţeleasă diferit de catolici, ortodocşi şi diferite alte biserici.

Dogma păcatului original s-a constituit în cinci secole, la fel aceea a eternităţii judecăţii de apoi, a pedepsei cu « iadul », a imaculatei concepţiuni, a euharistiei, infailibilităţii papale, etc.

Documentul fundamental pe care se bazează creştinismul este Biblia, carte formată prin asamblarea unor documente ce pot fi studiate din perspectiva numărului, integrităţii şi autenticităţii lor.

În ce priveşte numărul de cărţi ce intră în compoziţia VT sau NT, se vorbeşte de « Canonul » cutărei sau cutărei Biserici, într-o epocă sau alta. VT este o culegere israelo-iudaică de texte, care diferă în creştinism, faţă de iudaism, în primul rând ca număr, ceea ce este jenant. Creştinismul fiind cu două bune milenii ulterior iudaismului, pretenţia lui de a stabilii canonul VT este comică, ca şi cum oul s-ar apuca să explice găinei ce este cocoşul!

Despre integritatea şi autenticitatea textelor biblice se discută de la începuturile creştinismului, fără să mai vorbim de remanierile şi reformele mai vechi care, cu peste o mie de ani înaintea erei nostre au rupt în două comunitatea israelo-iudaică: zece triburi de o parte, în frunte cu Israel, două de cealaltă, Iuda şi Benjamin. Lăsând de o parte disputa israelo-iudaică şi apoi saducheo-fariseo-eseniană, definitivarea creştină a textelor VT a avut loc abia cu ocazia Sinodului din Trento (1545-1563), în contextul creat de Reforma protestantă şi moartea lui Luther (1546). Sfântul Sinod din Trento a proclamat că toate cărţile VT sunt opera lui Dumnezeu, trebuind să fie acceptate şi considerate cu aceeaşi credinţă şi respect. Canonul stabilit de Biserică, cu ocazia acestui Sinod, este diferit de cel iudaic, deşi creştinismul se bazează pe iudaism, nu acesta pe creştinism. Ceea ce este divin pentru creştinism nu este pentru iudaism şi invers, de unde senzaţia putregaiului din Danemarca.

La rândul lui, vreme de secole, canonul iudaic a fost şi el foarte vag, nefiind acceptat de totalitatea corpului rabinic. Vreme de secole, creştinii au pretins că Ezdra a fixat Canonul VT către anul 450 (era veche) cu excepţia Eccleziastului şi a Macabeilor. Ezdra însă nu a putut fi autorul celor două Cronici (Paralipomena) şi al celor două cărţi ce îi sunt atribuite (plus două apocrife), întrucât în acestea se vorbeşte de lucruri petrecute la două secole după moartea lui. Ţinând cont de prologul Eccleziastului şi de afirmaţiile lui Flavius Iosif, putem spune că un Canon VT a existat către anul 300, era veche, fără ca el să fie recunoscut de întreaga clasă rabinică, mai ales de Saduchei care nu acceptau decât Thora sau Pentateuhul.

După Flavius Iosif, pe vremea regelui persan Artaxerxe I, cu peste 400 de ani înaintea Golgotei, canonul VT cuprindea numai Pentateuhul, 13 cărţi istorice, scrise de profeţi, adică texte documentare, ale căror titluri nu sunt menţionate, plus alte patru cărţi de cântece şi precepte morale, fără ca acestea să fie numite. Aşadar, după Flavius Iosif, cu 400 de ani înaintea erei noastre, canonul VT cuprindea 22 de cărţi. În Biblia românească, ediţia Teoctist, 1988, după cum am văzut, VT numără 53 de cărţi, toate, bineînţeles, fiind opera lui Dumnezeu!

Flavius Iosif adaugă că după Ezdra au mai apărut alte câteva cărţi, care au o mai mică autoritate decât celelalte. Este însă sigur că Flavius Iosif nu a cunoscut Pildele lui Solomon, Ecclesiasticul, cărţile Tobit, Judith şi cele trei ale Macabeilor, pe care Biserica le-a introdus în canonul creştin, arătându-se mai iudaizantă decât iudaismul, mai rapidă ca viteza.

Primul autor creştin ce furnizează informaţii despre canonul VT este Meliton, episcop în Sardinia, către anul 180 (Cf. Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziasitică, IV, 26), care pe lângă cele şapte titluri de mai sus elimină şi cartea Esterei. Cincizeci de ani mai târziu, Origene exclude şi el Pildele lui Solomon, Judith, Tobit şi Ecclesiasticul (Eusebiu, VI, 25).

Către sfârşitul secolului IV, sfântul Jérôme arată că Iudeii acordă o autoritate inegală celor trei părţi din care se compune Canonul lor: Pentateuhul (Legea), Profeţii şi Hagiografii, ultimii intrând la categoria « cărţi bune », de citit, fără pretenţii de sfinţenie.

Sfântul Jérôme, traducătorul Vulgatei, împarte cărţile VT în două categorii :

1). Cărţi inspirate de Dumnezeu : Pentateuhul numit Thorah sau Legea, Profeţii (Iosua, Samuel, Judecătorii, Regii, două cărţi din Ezdra şi cincisprezece profeţi admişi astăzi de Biserică, mai puţin Daniel şi Baruch).

2). Hagiografii (Ketubim, în ebraică) sau cărţi bune de citit : Iov, Psalmii lui David, Pildele lui Solomon, Ecclesiasticul, Cântarea Cântărilor, Daniel, Cronicile, Estera, Plângerile lui Ieremia, la care unii adaugă Ruth).

Cât priveşte Înţelepciunea lui Solomon (pe care Meliton o confundă cu Proverbele), Ecclesiastul, Judith, Tobit, cele trei cărţi Macabei, sfântul Jérôme arată că Iudeii le consideră apocrife, lucru pe care el îl dezaprobă, mai ales în prefaţa la cartea lui Daniel.

După cum se vede, creştinismul a suprimat diferenţa iudaismului dintre cărţile considerate inspirate de Dumnezeu şi cele recomadate ca « bune de citit ». Apoi, el adaugă la lista sa cărţile considerate apocrife, de către Iudei, punându-le pe picior de egalitate cu celelalte.

Subiectivismul şi partizanatul acestor canoane este evident, modul lor de formare, după bunul plac, este flagrant. Precum Dunărea sau Volga, canoanele creştine se îngroaşă pe măsură ce se depărtează de izvoare, iar în Deltă te pierzi cu totul. Mai întâi, nu a fost admis ca inspirat de Dumnezeu decât Pentateuhul. Mai târziu, la acesta au fost adăugaţi câţiva profeţi, apoi tot mai mulţi, după care a venit rândul Hagiografilor şi al textelor zise apocrife (adică îndoielnice). Subliniem că lista cărţilor VT, aprobate de Biserică, se lărgeşte pe măsură ce secolele trec, mijloacele de control devenind tot mai problematice iar imaginaţia populară sau spălarea cerebrală a credincioşilor şi-a făcut, bineînţeles, efectele ei.

Forţaţi să se pronunţe asupra istoricităţii canonicităţii acestor documente, teologii au tendinţa să răspundă că Biserica este infailibilă, având tot dreptul să fixeze canonicitatea Cărţilor Sfinte, după cum îl are şi pe acela de fixare a dogmelor şi de sfinţire a funcţionarilor ei. La acestea s-ar putea răspunde că PC(b)US şi celelalte partide comuniste aveau şi ele dreptul să fixeze ordinea de zi a Plenarelor şi Congreselor, să boteze în fel şi chip etapele bramburelii dogmatico-bolşevice. De exemplu, în decembrie 1989, după faimosul sinod laic botezat Congresul al XIV-lea PCR, România se afla către sfârşitul construcţiei societăţii socialiste multilateral dezvoltate, care tocma atunci a fost măturată de noii apostoli iudeo-creştino-bolşevico-ecumenişti, ajutaţi sau împinşi la treabă de serviciile secrete ale vremii, aşa cum, după Golgota, apostolii de atunci au fost împinşi la treabă, de serviciile secrete ale vremii aceleia, care nu au ezitat să incendieze Roma, căreie îi spuneau Babilon! Iudaismul, creştinismul, atâtea şi atâtea secte şi bisericuţe? Greu de spus unde se termină religia şi începe idolatria. Două idolatrii, la originea lor? Tot ce se poate. Nu există încă o idolatrologie. Infamologia însă, este deja o ştiinţă pe cale de constituire.

Aşa stând lucrurile, nu se mai pune problema ca legitimitatea Bisericii să se bazeze pe cuvântul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, legitimitatea Cuvântului lui Dumnezeu depinde de socotelile şi contabilitatea numită teologie… Nu Dumnezeu este acela care prezintă oamenilor Biserica sa, ci Biserica, prin ierahii ei, este garanta manifestării şi autenticităţii lui Dumnezeu, care i-a devenit prizonier. S-a întors maşina lumii! Din punct de vedere religios, în ciuda mânuşilor albe, pe care şi le-a pus, de o vreme încoace, creştinismul este o idolatrie la fel de totalitară ca bolşevismul, pe care îl întrece din anumite puncte de vedere. Ambele idolatrii au practicat excomunicarea-excluderea, heremul (blestemul) cu sacrificarea (uciderea) celor declaraţi eretici (deviaţionişti). Creştinismul (mai ales rus) a practicat spovedania colectivă, la fel ca şi creştinismul occidental (Biserica a smuls Templierilor 207 mărturisiri colective). Biserica a practicat nu numai sfinte spovedanii colective ci şi arderi pe rug, adesea tot colective, uneori de sute, chiar mii de oameni odată (greu de crezut dar adevărat!), inclusiv arşi în biserici, cu biserică cu tot!

 

Canonul NT este la fel de variabil ca cel al VT-ului, cu diferenţa că există o anumită coerenţă între fazele lui de evoluţie, o anumită logică.

În faţa credincioşilor ce nu pot verifica cele ce li se spun, teologii insinuează şi chiar declară pe faţă că textele ce compun NT au fost fixate foarte din vreme, înainte de sfârşitul primului secol, odată cu terminarea Evangheliei lui Ioan. După ei, toate aceste texte ar fi de aşa origine apostolică şi divină încât este imposibil să ne înşelăm în această privinţă. Adevărul este cu totul altul: unii teologi şi exegeţi recunosc că abia către sfârşitul secolului al II-lea, după unii chiar la sfârşitul secolului al IV-lea, după îndelungi discuţii, ezitări şi pertractări s-ar fi ajuns la definitivarea canonului NT. Având în vedere mulţimea incredibilă a sectelor şi idolatriilor creştine, canonul NT nu este definitivat nici astăzi. Avem toate motivele să credem că nici nu va fi definitivat vreodată.

Pentru NT, primele secole ale erei noastre au fost un fel de epocă de aur a falsificatorilor pioşi, drept-credincioşi, falsificatori cu bune intenţii, zel şi evlavie, din dorinţa convertirii păgânilor la « adevărata » credinţă. Aşa s-a ajuns la multiplicarea spectaculoasă a documentelor suspecte: evanghelii, epistole, fapte ale lui « X » sau « Y », apocalipse de tot felul, din care, până la urmă, unele au fost mai mult sau mai puţin acceptate de Biserică. Documentele de acest fel nu au fost neapărat opera ereticilor sau a gnosticilor, cum ni se spune adesea. Mulţi autori consideră că patruzeci, poate cincizeci de evanghelii au fost scrise de creştini obişnuiţi, într-o vreme când mulţi oameni liberi şi chiar sclavi ştiau să scrie, Europenii devenind analfabeţi în masă numai după câteva secole bune de bigotism cretin. În această epocă, la sfârşitul secolului al II-lea şi în prima jumătate a celui de al III-lea, Origene, în prima sa predică despre evanghelistul Luca, nu vorbeşte de evanghelii adevărate şi false ci de evanghelii acceptate şi evanghelii controversate, ceea ce este cu totul altceva. De altfel, Origene a recurs adesea la Evanghelii ca cele ale lui Petre sau Iacov, pe care, între timp, Biserica le-a declarat apocrife.

Cu toată lipsa de documente originale, se vorbeşte de şapte canoane creştine diferite: Tertulian, Irineu, Clement din Alexandria, Origene, versiunea siriacă a lui Peschito, cel zis Muratori şi Codex Clarmontanus. Aşadar, oricât ar părea unora de paradoxal, coerenţa, uniformitatea, credibilitatea tradiţiei religioase creştine nu a existat niciodată. Cât priveşte mulţimea evangheliilor existente, nu avem niciun criteriu pentru a spune care sunt adevărate şi care false, cel mult putem spune care sunt mai cunoscute, mai populare, mai răspândite. Se înţelege de ce: vreme îndelungată, cineva a avut posibilitatea şi interesul să ascundă, să falsifice şi să distrugă documente peste documente, inclusiv evanghelii, iar acest cineva nu este greu de arătat cu degetul.

Un alt subiect de dispute teologice a fost şi este faimosul Apocalips, atribuit evanghelistului Ioan. Vom vedea, nu Ioan este autorul acestui text, căruia mulţi teologi şi exegeţi creştini îi refuză orice legătură cu creştinismul, considerându-l chiar un tratat de alchimie.

Către sfârşitul Renaşterii, ca urmare a Reformei protestante, a apariţiei tiparului şi a Contra-reformei, disputele pe tema autenticităţii textelor sfinte devin tot mai aprinse. Câţiva ani înaintea Sinodului din Trento, iezuitul Pigghe se întreabă: « În afară de sfânta Biserică, cine ne asigură că Matei şi Ioan nu au minţit, ori poate s-au înşelat în amintirile lor? Oricine poate să înşele sau să înşele pe alţii. Numai Biserica a putut investi anumite cărţi cu autoritatea canonică, inclusiv Evangheliile, care nu aveau nicio autoritate prin ele însele, nici prin autorii lor…».

Deşi nu foarte respectuos în ce-i priveşte pe Apostoli, punctul de vedere al iezuitului Pigghe va fi confirmat de doctorii Sorbonei şi de deciziile Sinodului din Trento, care a reînnoit pe cele ale Sionodului din Cartagina (411), cu diferenţa că, la vremea lui, Augustin (+ 430) încercase să ţină cont de disputele canonice, admiţând inferioritatea/superioritatea unor texte în raport cu altele, fără să le considere pe unele autentice şi pe altele false. Sinodul din Trento însă, la jumătatea secolului al XVI-lea a pus toate textele biblice pe picior de egalitate, declarând că toate sunt, în egală măsură, de origine divină.

Dincolo de disputele teologico-ideologice reţinem trei elemente de natură tehnică:

1). Limba ebraică, în care au fost scrise vechile texte ale lui Israel a încetat de a fi vorbită după cucerirea Israelului de către Asirieni (722, era veche) şi mai ales după cucerirea Iudeii de către Babilon şi captivitatea babiloniană (604-536). Deşi captivitatea nu a fost prea lungă, în mai puţin de 80 de ani mulţi Iudei au pierdut ebraica în favoarea limbii arameene, idiom caldean înrudit cu ebraica dar distinct de aceasta. Toţi cei întorşi la Ierusalim, de la Babilon, vorbeau arameana iar limba ebraică a ajuns curând o limbă dacă nu moartă în orice caz una sacră sau esoterică, vorbită şi scrisă numai de scribi, erudiţi, cabalişti şi magicieni.

Întrucât aproape nimeni nu mai vorbea ebraica, către sfârşitul Antichităţii, vechile cărţi sfinte, scrise în ebraică, au fost traduse în arameana devenită limba Iudeilor.

2). La dificultăţile inerente traducerii textelor sfinte din ebraică în arameană, s-a adăugat nu numai problema conservării noilor papirusuri sau pergamente, în noua limbă, ci şi aceea a transcrierii vocale. Alfabetul ebraic avea douăzeci şi două de litere, toate consoane, textul se scria fără întrerupere nici punctuaţie de la dreapta la stânga, în sens invers celui cu care suntem noi obişnuiţi. În secolele VIII-IX, era noastră, s-a introdus un sistem de puncte-vocale, destinate completării alfabetului, uşurării pronunţiei şi lecturii. Până la introducerea acestor puncte-vocale, modul de citire a ebraicii, adică de separare a semnelor în cuvinte şi propoziţii, de pronunţare a sub-vocalelor absente, se transmitea conform unei tradiţii orale şi secrete – secret păzit cu străşnicie, datorită puterii magice atribuite literelor, sonorităţii lor vocale, de către cabalişti. Dincolo de secrete şi de secretomanie, situaţia devenise îngrijorătoare în sensul că nu se mai ştia cine citeşte corect şi cine nu.

3). Există încă un fapt ce răpeşte orice urmă de caracter divin sau miraculos pretinselor scrieri sfinte. Acest fapt este atestat de mai mulţi dintre Părinţii Bisericii: Sfândul Irineu, în cartea Contra Hereses, Clement din Alexandria în Stromates şi Tertulian în De Cultu Feminarum. În afară de acestea, cartea a IV- a lui Ezdra aminteşte faptul, deosebit de grav al cuceririi Ierusalimului de către Nabucodonosor, care s-a soldat cu incendierea oraşului, cu care ocazie cărţile sfinte ale poporului Iudeu ar fi fost arse, aproape în întregime. Târziu, după întoarcerea de la Babilon, vechile cărţi ar fi fost refăcute de scribul Ezdra, după unii din memorie, după alţii sub inspiraţie divină! Nimeni nu poate spune că Ezdra nu s-a înşelat, mai mult sau mai puţin!

Unii autori pretind că această distrugere a fost mult exagerată, că textul cronicilor a fost tradus rău, cărţile respective fiind nu distruse ci doar deteriorate, alterate. Chiar şi în acest caz, suntem în drept să concluzionăm că textul scris, chipurile, de mâna lui Moise a fost rescris de către Ezdra, din care cauză nu mai prezintă acelaşi caracter de autenticitate cu originalul. Unii însă merg până la a admite minunea unei binecuvântate inspiraţii divine, pe capul lui Ezdra, ceea ce, din perspectiva istoricităţii textelor nu este serios. O minune ca aceasta poate fi la fel de importantă ca aceea de la Maglavit sau de la Lourdes, dar ea nu poate nicicum înlocui un document. Istoria se face cu documente. Minunile, legendele, tradiţiile pot avea importanţa lor, nu însă una decisivă.

Un astfel de document nu există şi nici nu are cum să existe. De ce? Pentru că noua redactare a lui Ezdra a fost şi ea refăcută, de mai multe ori, în toate sensurile, cu ocazia adoptării reformei punctelor-vocale, modificare importantă şi decisivă a limbii ebraice. De la Ezdra (secolul V, era veche) până la reforma de care vorbim, din secolele VIII-IX, era noastră, VT-ul a trecut printr-o serie întreagă de lecturi şi re-lecturi, fiecare dintre cititori-traducători-scribi a făcut cum a crezut mai bine. În final, după reforma punctelor-vocale, s-a ajuns la traducerea numită massoretă, cu care ocazie s-a constatat că vechea versiune ebraică a Pentateuhului, încă disponibilă la Samariteni, diferă de textul ebraic din secolul VIII precum acesta de Septanta greacă.

Aceiaşi Părinţi ai Bisericii, Irineu, Tertulian, Clement din Alexandria şi Origene citează pasaje din textele sacre de care dispuneau ei atunci, care nu se mai găsesc astăzi, în aceleaşi texte sacre pe care le avem noi la dispoziţie. Se pare că aceste pasaje ar fi fost retrase din cauza pericolelor inerente de interpretare esoterică.

Faţă de aceste traduceri şi interpretări ale vechilor texte ebraice, Biserica a adoptat politica struţului, acuzându-i pe Iudei iniţial, pe Iudeo-Jidanii de mai târziu, că au pocit textele sfinte din ură faţă de creştini. La rândul lor, Iudeo-Jidanii acuză pe Creştini de ei sunt cei care au pocit textele sfinte ebraice. Aşa stând lucrurile, cercetătorul de bună credinţă constată că este pus între Scila şi Caribda. Între timp, creştinismul de serveşte de Septanta greacă şi Vulgata latină, ultima fiind traducerea primei.

Bineînţeles, Septanta are povestea, cântecul ei. Traducerea respectivă s-ar fi făcut la Alexandria, sub Ptolemei, în folosul numeroşilor Iudei ce trăiau în Egipt şi care uitaseră ebraica. Puţine lucruri din istorie au fost înconjurate de mai multe legende decât această traducere.

Prima menţiune a Septantei aparţine unui ofiţer, pe nume Aristeu, al lui Ptolemeu Filadelful. În secolul al II-lea, era veche, doritor să îşi completeze biblioteca, Ptolemeu Fliladelful ar fi cerut marelui preot Eleazar să îi trimită Thora sau Legea, împreună cu şase scribi din fiecare trib. Marele preot trimise Thora şi 72 de scribi, şase din fircare trib, de unde numele de Septantă. Povestea cu cei 72 de scribi, câte şase din fiecare trib, nu pate fi adevărată întrucât în secolul al II-lea, era veche, zece din cele douăsprezece triburi dispăruseră de mult, nimeni nu mai ştia nimic de ele de peste cinci sute de ani.

După 72 de zile de lucru, în aceeaşi clădire, cei 72 de scribi înmânară regelui Ptolemeu Filadelful faimoasa traducere a Thorei, unii spun a întregului VT. Povestea însă este cusută cam grosolan. Vom vedea de ce.

Mai întâi, noi nu posedăm documentul în care Aristeu, ofiţerul şi cronicarul lui Ptolemeu Filadelful, îşi spune povestea lui. Existenţa lui Aristeu este atestată de Flavius Iosif. Jenant şi suspect, acest inconvenient este depăşit de aspectul miraculos al famoasei traduceri. O sută de ani mai târziu, în secolul I, era veche, Philon din Alexandria ne spune că toţi Iudeii de acolo au rămas paf în faţa extraordinarei conformităţi a traducerii cu originalul ebraic. Lui Philon i-a cam luat-o însă condeiul pe dinainte, întrucât textul ebraic fusese tradus tocmai pentru că Iudeii din Alexandria nu mai vorbeau ebraica. Cum au putut ei confirma exactitatea traducerii?

Legenda Septantei fusese însă lansată, iar setea de minuni din vremea respectivă va contribui enorm la amplificarea absurdităţii. În secolul II al erei noastre, Sfântul Justin ne spune că cei 72 de scribi nu au lucrat reuniţi în acelaşi « Institut », să zicem, ci fiecare într-o căbănuţă izolată. După 72 de zile, cei 72 de traducători ieşind din căbănuţele, ei au constatat cu minunăţie, bineînţeles, că traducerile lor sunt identice până la ultima literă, ultima virgulă, identitatea celor 72 de traduceri fiind absolută… Asta da, minune!

Bineînţeles, s-a găsit şi explicaţia. Era vorba de Schekinah, faimoasa înţelepciune divină devenită Sfântul Duh creştin. Numai Schekinah îi putuse inspira pe cei 72 de traducători, astfel încât traducerile lor să fie absolut identice.

Cu această ocazie, sfântul Justin comite însă o eroare, spunându-ne că traducerea ar fi avut loc pe vremea lui Ptolemeu Soter, în loc de Ptolemeu Filadelful, fiul lui Soter. Anticipând setea de minuni a secolelor următoare, sfântul Justin nu permite nimănui să se îndoiască de versiunea lui, afirmând că a văzut cu ochii săi ruinele celor 72 de căbănuţe ale celor 72 de traducători. Zelul şi entuziasmul propagandistic îl fac să afirme (fără să clipească din niciunul din cei 72 de ochi, despre care se zice că i-ar fi fost dăruiţi – altă minune) că Ptolemeu Soter ar fi primit cărţile sacre trimise de Irod, pierzând din vedere că acesta s-a născut două secole şi jumătate mai târziu. Tot ce putem spune este că sfântului Justin îi fila o lampă sau poate câţiva tranzistori cerebrali, de vreme ce afirmă cu seninătate că Platon, Pitagora, Orfeu şi alţii ar fi avut cunoştinţă de cărţile lui Moise şi ale Profeţilor, într-o traducere greacă realizată de preoţii egipteni, traducere de care nimeni nu a auzit vreodată. Tăcerea complice a altor Părinţi-Politruci ai Bisericii (Irineu, Clement, Tertulian, sfântul Ciril, etc.) nu face decât să confirme extravaganţele tovarăşului sfânt Justin.

Ajungem în secolul al IV-lea, la sf. Epifanie care, spre deosebire de sfântul Justin, se dovedeşte un sceptic. Tulburat de cei 72 de traducători, 72 de cabane, 72 de zile, într-un gest eroic, curajosul Epifanie le reduce numărul la 36, lăsând să se înţeleagă că, dacă-i vorba de eroare, aceasta va fi redusă astfel pe jumătate. Sfântul Epifanie avea dreptate, 36 fiind jumătatea lui 72, fără nevoia vreunei minuni. Problema însă depăşea limitele aritmeticii primilor savanţi şi politruci creştini. La peste şase sute de ani de la traducerea Septantei, grija sfântului Epifanie este să-i cazeze corespunzător pe cei 36 de traducători, cu care s-a hotărît să pună la drum locomotiva creştină. Depărtându-se de tradiţia oficială, ori poate din motive de economii bugetare, sfântul Epiphanie îi cazează doi câte doi în 36 din cele 72 de căbănuţe mai vechi, de pe aceeaşi insulă Faros, din Faţa Alexandriei. Uitând însă că numărul traducătorilor fusese redus la 36 din 72, el cazează în cele 36 de căbănuţe câte doi traducători, astfel că ajunge din nou la cei 72 de traducători, lucru care nu a mirat pe nimeni, întrucât se aflase că la Dumnezeu orice imposibilitate este posibilă. Totuşi, grupaţi doi câte doi, cei 72 de traducători au produs 36 de traduceri, nu 72, ceea ce era cam jenant din perspectiva menţinerii gloriosului nume de Septantă sau Septuagintă, care data de aproximativ şase sute de ani.

Oricât ar fi fost oamenii vremii de spălaţi la creiere, de amatori, iubitori, căutători şi descoperitori de minuni, unii au sfârşit, totuşi, prin a deschide ochii. În secolul al III-lea, Origene începuse să sublinieze contradicţiile jenante, fără să le conteste însă caracterul amuzant şi mobilizator pentru suporterii şi microbiştii gălăgioşi ai Bisericii. Pentru a striga mai cu foc, prin sinagogi şi biserici « Hai Isus! »,  « Jos Mithra! », aceştia aveau nevoie de minuni, din când în când. În secolul V, sfântul Jérôme va spune cinstit şi pe faţă că lucrurile nu pot continua altfel, că cele 72 de căbănuţe nu au existat niciodată, că mulţi, puţini, câţi or fi fost, faimoşii traducători nu au tradus decât Pentateuhul.

Dezamăgit de faimoasa traducere, pe care toboşarii creştinătăţii o urcaseră dincolo de tronul lui Dumnezeu, Sfântul Jérôme s-a decis să facă el însuşi o traducere ca lumea, în limba latină, care se va numi Vulgata, de la latinescu vulgatus : vulgarizat. Bineînşeles, el se va servi de Septantă, corijată şi îmbogăţită de alte câteva traduceri greceşti ulterioare.

Învăţaţi cu minuni, drogaţi cu evanghelii, înviaţi din morţi şi fecioare în concubinaj cu Sfântul Duh, creştinii vremii ar fi acceptat mai uşor o traducere realizată de sfintele vrăbiuţe de pe crăci sau de sfântul şi vajnicul spovădău al sfântului Jérôme, decât de el însuşi. Cine este acest Jérôme, ce crede că îi poate corecta pe cei 72 de sfinţi traducători, plus cei 36 de mai târziu, fără să mai socotim primele 72 de sfinte căbănuţe şi apoi celelalte 36, la fel de sfinte şi ele? Presfinţii şi Înalt preasfinţii nomenclaturişti ai Bisericii ar fi dat cu el de pământ şi probabil l-ar fi trimis pe lumea cealaltă, ca pe Hypathia, Arius şi alţii. Sfântul Jérôme a avut noroc nu cu spovădăul lui proverbial ci cu invaziile barbare, care au pus capăt disputelor microbisto-teologice, dând multora ocazia să constate că Vulgata are merite, pe care orice om capabil şi de bună credinţă le poate constata fără probleme, fără niciun fel de minuni.

Sfântul Jérôme s-a dovedit un bun copist, un traducător inspirat, adaptând textul Septantei, al altor variante greceşti şi al versiunii iudaice la credinţa vremii sale, declarând cinstit şi pe faţă acest lucru în prefeţele sale la Paralipomene, Cartea lui Job, Epistolele către Domion şi Rogation, etc.

De exemplu, citind versetul din capitolul IV Isaia, ce spune că « o tânără fată a născut un băiat…», sfântul Jérôme a înţeles că asta nu interesează pe nimeni, din care cauză, cinstit şi cumsecade, a ales varianta Septantei, multa mai atrăgătoare, care spune că « O Virgină a născut un băiat », ceea ce schimba datele problemei. Tot aşa, capitolul VIII din Pilde este astfel tradus încât se vede că Dumnezeu posedă înţelepciunea de când lumea şi pământul, ceea ce este mai favorabil tezei egalităţii dintre Tată şi Fiu, din dogma Sfintei Treimi, decât dacă ar fi spus că Dumnezeu ar fi creat înţelepciunea de când lumea şi pămîntul, ca în originalul ebraic, căci asta ar fi pus Fiul într-o situaţie jenantă, de mâna a doua… La vremea respectivă, Biserica era în dispute aprinse, mai ales cu Gnosticii, pe tema raporturilor dintre cele « trei persoane în singura fiinţă », a Sfintei Treimi.

Aceleaşi incertitudini istorice există şi în ce priveşte cele patru evanghelii oficiale. Cu excepţia Evangheliei după Matei, care ar fi fost scrisă iniţial în arameană sau ebraică, dar al cărei manuscris original s-a pierdut, toate celelalte texte ale NT sunt scrise în greacă, ceea ce uşurează controlul punctelor controversate, apropierile şi delimitările.

Primul părinte al Bisericii care vorbeşte de Evanghelia lui Matei este Papias, episcopul din Hierapolis. Către anul 150, acesta declară că textul iudaic al acestei evanghelii a fost tradus în limba greacă « după cum s-a priceput fiecare », ceea ce face imposibilă orice garanţie de autenticitate absolută pentru toate traducerile existente ale acestei evanghelii.

Celelalte trei evanghelii oficiale au suferit şi ele modificări. Fiecare fidel, diacon sau preot, ce poseda traducerea uneia dintre evanghelii, o completa cu tot ce găsea din celelalte trei, fapt atestat de sfântul Jérôme, în scrisoarea lui către papa Damase.

Sfântul Jérôme spune că papa Damase l-a însărcinat să revizuiască textele oficiale, că el s-a străduit să aleagă din textele greceşti cuvintele ce conveneau spiritului vremii « pentru a nu schimba prea mult obişnuinţele oamenilor ». Revizuirile acestea istorice nu s-au terminat însă şi nici nu se pot termina, istoria fiind patria prin excelenţă a revizionismului.

Am văzut că, iniţial, Vulgata sfântului Jérôme a fost întâmpinată cu proteste şi ostilitate. După o vreme însă, mai ales după şocul invaziilor barbare, Vulgata a devenit şi a rămas până azi textul de bază al creştinismului.

Pe timpul Renaşterii s-a revenit la moda grecească, Septanta a fost scoasă de la naftalină, ca şi alte documente ale Părinţilor Bisericii, care mai toţi scriseseră în greacă. Renaşterea a relansat vechile dezbateri teologice, context în care iezuiţii lansară teza că « Biserica are tot dreptul să îşi aleagă textele sau cărţile ce îi convin, respingând pe cele ce nu îi convin…».

Sinodul din Trento a dat deplină dreptate tezei iezuite, declarând autentică şi irefutabilă în absolut toate părţile ei, întreaga Vulgată latină, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament. («  Libros ipsos integros et in omnibus suis partibus »).

 

Totuşi, întrucât era evident că Vulgata nu este o operă impecabilă, Sinodul din Trento a decretat că se va face o nouă punere la punct, cât mai bună posibil, evident pe baza textului existent. Cincizeci de ani mai târziu, către sfârşitul secolului al XVI-lea, papa Sixt-Quint reuşi această punere la punct. Câţiva ani mai târziu, papa Clement al VIII-lea (1592-1605) dădu încă odată Vulgata pe mâna scribilor, deşi înaintaşul său, papa Sixt-Quint ameninţase cu « mânia lui Dumnezeu şi a sfinţilor Apostoli Petre şi Pavel pe cei ce vor îndrăzni să facă o nouă modificare ». Papa Clement al VIII-lea a îndrăznit însă, la fel ca mulţi alţii, după el.

Contradicţiile din textul Vulgatei fiind numeroase, evidente şi supărătoare, teologii au admis că ele sunt iremediabile, dar că « aceasta nu interesează nici credinţa, nici moravurile, nici dogma », altfel spus cunoaşterea şi respectarea întocmai a textelor sfinte nu are nicio importanţă.

Totuşi, aceste diferenţe sunt susceptibile să intereseze credinţa şi moravurile. Iată un exemplu:

Capitolul XVIII, 21 din Levitic poate fi consultat în patru versiuni diferite, ba chiar în mai multe, dacă răscolim cum se cuvine diversele Biblii neoprotestante.

1). Versiunea iudaică: « Tu nu îţi vei oferii copiii în sacrificiu dumnezeului Moloch ».

2). Versiunea Septantei: « Tu nu vei face din copiii tăi servitori pentru Rege ».

3). Versiunea Vulgatei: « Tu nu te vei servi de sperma ta pentru a consacra idoli lui Moloch » (« De semine tuo non dabis ut consecretur idolo Moloch »).

4). Versiunea ortodoxă (Biblia Teoctist): « Din copii tăi să nu dai în slujba lui Moloch, ca să nu pângăreşti numele dumnezeului tău. Eu sunt Domnul ».

Iată însă şi  unele diferenţe şi variante de texte ce ating credinţa.

Majoritatea pasajelor din Eccleziastul prin care Biserica încearcă să demonstreze că Iudeii credeau în imortalitatea sufletului, apar doar în Vulgată, nu şi în Septantă. Evident, avem în vedere iudaismul ortodox, nu sectele esoterice.

Singurul pasaj din NT, unde se vorbeşte despre Sfânta Treime este versetul 7, capitolul V din prima Epistolă a lui Ioan:  « Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh. Aceşti trei una sunt ». Acest verset lipseşte din manuscrisele mai vechi, greceşti şi latineşti. Este sigur că nici Clement din Alexandria, nici Tertulian, Irineu sau Origene nu cunoşteau acest pasaj care nu apare decât în secolul al III-lea, la sfântul Ciprian, alt sfânt părinte-politruc al Bisericii.

Capitolele privind copilăria lui Isus lipsesc din Evangheliile lui Luca şi Matei, după cum din primele manuscrise atribuite lui Marcu lipseşte povestea Învierii. Către anul 400, în Questiones Hedidix, sfântul Jérôme declară că bisericile din Orient nu acceptă aceste versete pentru că ele lipsesc din foarte multe manuscrise greceşti.

De asemenea, nu este uşoară, ba chiar riscantă atribuirea VT-ului lui Moise. Numerii (XXI), povestesc bătălia contra Amoreilor, pe care Moise a condus-o personal, adaugă la un moment dat, o neaşteptată referinţă bibliografică: « De aceea se şi zice în Cartea Războaielor Domnului: Domnul a cuprins Vahebul cu curgerile sale năvalnice şi şuvoaiele Arnonului şi povârnişul curgerilor de apă care se întinde până la localitatea Ar şi se opreşte la hotarul Moabului…». (Numerii, XXI, 14-15). A trăit Moise cu adevărat acest război ori a citit povestea lui în misterioasa Carte a Războaielor Domnului, la care face aluzie? Moise spune ceea ce citim în Numerii ori altcineva?

Pe de altă parte, acelaşi Moise s-a însurat la patruzeci de ani, a avut doi copii: Cum se face că la optzeci de ani ai aceşti copii încă erau atât de mici încât călătoreau împreună cu mama lor pe acelaşi măgar?

În Deuteronom (XXXIV), Moise ne povesteşte propria lui moarte, vorbeşte de propriul său mormânt, deşi « nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi » (XXXIV, 6). Cum poate el să ne spună « şi au plâns fii lui Israel pe Moise (…) treizeci de zile şi s-au împlinit zilele de jelit şi de plâns după Moise ». (Deuteronom, XXXIV, 8).

Mormântul lui Moise este situat în vârful muntelui Nebo, dar el a fost construit în secolul XIII era noastră, după aproximativ două mii şi cinci sute de ani de la moartea lui Moise. Evident, în jurul pretinsului mormânt al marelui prooroc s-a construit o întreagă îndustrie hotelieră, afacerile merg strună, deşi versetul XXXIV, 6 din Deuteronomul ne spune că « nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi ». Ce poate să spună un om rezonabil despre o aşa sfinţenie?

Multe texte sfinte din VT sunt îndoielnice, dar calificarea de « apocrife » este cam injurioasă. Conţinutul acestor cărţi este analog celorlalte, ortodoxo-canonice, din VT, singura diferenţă fiind că ele nu au fost niciodată recunoscute canonice. Biserica reformată le consideră « pseudo-epigrafice », rezervând calificativul de apocrife numai cărţilor deuterocanonice. Potrivit anumitor exegeţi, unele din aceste cărţi, cu deosebire cele mai recente, au suferit interpolări sau adăugiri creştine, uneori considerabile.

De altfel, unele din aceste cărţi sau texte au fost greşit atribuite unor personaje din VT, cazul Cărţii lui Enoch, Cărţile a III-a şi a IV-a a lui Ezdra, Rugăciunea lui Manase, Psalmii lui Solomon, Epistola lui Aristeu, a III-a şi a IV-a Carte a Macabeilor, Secretele lui Enoch, Cartea Jubileelor, Mica Facere, Martirajul lui Isaia, Cărţile Sibiline, Înălţarea lui Moise, Apocalipsa lui Baruch, (exemplar în siriacă şi greacă), Testamentul celor Doisprezece Patriarhi, Testamentul lui Neftali (ebraică), Viaţa lui Adam şi a Evei, Istoria lui Ahikan.

Scrierea acestor cărţi se eşalonează pe patru secole, din secolul al II-lea, era veche, până în secolul al II-lea, era noastră. Majoritatea autorilor respectivi fiind Iudei, iudaizanţi, în general farisei. Ei nu au scris decât pentru glorificarea Israelului şi a Legii, pentru a lupta contra seducţiei greceşti, aflată în război ideologic cu concepţia religioasă a Thorei.

Fără îndoială, apocrifele VT sunt expresia fidelă a gândirii iudaice din preajma apariţiei creştinismului, a credinţei Iudeilor de atunci în mult aşteptatul Mesia, angelologia şi demonologia vremii, etc. Toate aceste cărţi se încadrează într-un iudaism exoteric. Cât despre partea esoterică a iudaismului, aceasta este o cu totul altă chestiune.

Influenţa acestor cărţi asupra genezei creştinismului este sigură, ea nu s-a limitat la fierberea şi entuziasmul iniţial. Părinţii Bisericii au fost influenţaţi de ele, mai ales de Cartea a IV-a a lui Ezdra.

Majoritatea acestor texte apocrife ne-au parvenit în diferite traduceri (greacă, latină, slavă, etiopiană, siriacă, arabă, coptă, etc.). Niciun original ebraic nu a ajuns până la noi, probabil că nu există niciunul. În concluzie, nu putem fi siguri de exactitatea traducerilor respective.

Georgios Gemistos PLETHON

 

(Va urma)