“Cum să ne despărțim în 11 pagini de Grupul de Dialog Social” – manual de bune practici

Preluat de pe Justițiarul: 

Ce-ați crezut, cetățeni? Că principala știre de astăzi este că guvernul stă atârnat de un jnepen putrezit pe marginea prăpastiei iar dinspre rădăcina jnepului se aude o pârâitură care nu prea sună a bine? Ei, asta-i! V-ați înșelat! Principala știre de astăzi este că Liiceanu Gabriel și-a dat demisia din Grupul de Dialog Social pe o foaie de hârtie, care, ca să nu se simtă singură, a fost însoțită de o amplă disertație de 11 pagini, scrise mărunt, înaintată tuturor membrilor grupului ! Eu nu știu dacă v-ați dat demisia vreodată, cetățeni dumneavoastră, de prin cine știe ce funcție în care viața v-a aruncat în mod nedrept… dar dacă ați făcut-o, cred că 30-40 de cuvinte v-au fost îndeajuns, cu semnătură cu tot… păi, da, că voi nu sunteți Liiceni!

Intelectualii adevărați procedează diferit. Ei consideră că un asemenea cataclism are un efect devastator asupra Terrei și hai, treacă de la mine, și asupra câtorva planete din jur, mai mult sau mai puțin îndepărtate. Dar să luăm și partea pozitivă a lucrurilor, căci cu ocazia micii Apocalipse, mai aflăm și noi, cetățenii de rând, despre ce era vorba în propoziție.

Astfel, eu am aflat cu satisfacție că Andrei Cornea este EXACT așa cum credeam și eu, pe vremea când Gabriel îl socotea „unul dintre primii umaniști ai țării”! Nu cred că mai e, căci iată ce frumos îl descrie astăzi: „Nu dădea semne că ceva din meseria de filozof ar fi trecut în metabolismul lui. Nimic nu părea să fi pus în acord exigențele rațiunii practice (învățate măcar din traducerea lui Platon) cu viața lui pur și simplu. Parfumul unei funcții răscoapte, gâdilătura unei puteri de doi bani și a unei vanități pe măsură îl schimbaseră la față (în rău) pe cel pe care-l socotisem unul dintre primii umaniști ai țării. Desigur, ne înclinăm în fața majorității și așteptăm miraculoasa lui metanoie administrativă.”

Pentru mine este de neuitat faptul că unul dintre „primii umaniști ai țării”, în concepția lui Gabriel, își exhiba umanismul plenar, în 2016, referindu-se la „scriitorii din închisori” astfel: „Cazul deținutului autor de lucrări științifice este diferit: dacă luăm în serios pretențiile lui, el își continuă în închisoare o activitate de vocație, pe care se presupune că a ales-o de bunăvoie și a practicat-o cu plăcere și chiar entuziasm. De ce atunci ar trebui el iertat de zile de pedeapsă pentru continuarea unei vocații? Accept ca deținuții să «iasă mai repede», dacă îndeplinesc diferite munci care nu le sunt pe plac sau măcar susceptibile să nu le fie pe plac. Dar cum să accept ca cineva să iasă mai repede, dacă și-a practicat tocmai profesia creatoare căreia i s-a dedicat, care dă sens vieții sale? Că şi-ar putea diminua în acest fel cantitatea totală de neplăcere presupusă de pedeapsă?”

Bun băiat, „umanistul” nostru! Asta a fost în 2016, dar să vedeți ce-a spus „umanistul ” la trei zile după moartea lui Adrian Păunescu, pe 8 noiembrie 2010: „Eu ştiu că se spune despre morţi numai de bine. Dar aşa cum politicienii şi persoanele publice nu au dreptul la intimitate, nu au dreptul nici la intimitatea morţii. Două zile şi jumătate m-am sufocat, pe televiziuni erau numai elogii la adresa lui Adrian Păunescu.”

Eu aș fi putut, așadar , să-i spun mai demult lui Gabriel ce tip dezgustător e Andrei Cornea, și ar fi putut și el să scutească publicul de vreo două dintre cele 11 pagini de lamentație.

Adică să sară direct la ceea ce este GDS-ul astăzi. Iac-așa: „Așa se face că, încet-încet, am reușit să coborâm politețea la nivel de imoralitate. Căci din politețe și colegialitate am închis ochii când unii dintre noi își aduceau în Grup iubite, neveste, fii, nepoți, prieteni irelevanți sau persoane de care depindea un contract prelungit dincolo de vârsta pensionării. În clipa de față avem în Grup chiar o întreagă familie, familia Vianu-Alexandrescu: tatăl, Ionel Vianu (demisionat în urmă cu un an pentru că punctul lui de vedere nu a întrunit acordul unanim într-o mică dezbatere online), fiul (Ștefan), nepotul (Vlad) – cei doi, așadar, sunt veri primari – și soția nepotului (Raluca).”

Nuuuu…. așa ceva, la GDS! Păi, cum se poate? „Stâlpul moralității”, Gabriel, a tolerat o astfel de situație? Și-a adus-o în cuibul ăsta de nepotisme inimaginabile pe „însăși slujirea” Koveși Codruța, ca s-o contamineze? Bine, ea nu s-a contaminat mult, că la discuția de la „grup” a așezat-o lângă Andreea Pora și-n fața lui Ludovic Orban, deci n-ar fi avut cum, dar orișicât… e reprobabil! Dar dacă m-ar fi-ntrebat i-o spuneam și pe asta cu Vlad Alexandrescu și mai scurta cu încă două pagini disertația.

„Grupul pentru Dialog Social și-a pierdut idealitatea(…) În dorința noastră de a ne spăla de JEGUL MORAL în care trăiserăm înainte de 1990, am vrut să umplem vidul lăsat în urmă de căderea comunismului, nu pornind de la împărţirea între „dreapta“ şi „stânga“, ci de la împărţirea între adevăr şi minciună.(…) Așa cum a ajuns să arate acum, Grupul nu mai beneficiază, statistic vorbind, de calitatea umană aptă să genereze un ideal. Astăzi i-a rămas să defileze în lume doar cu mica lui impostură civică (…) Cred însă că avem printre noi personaje atât de toxice, încât nu mai văd cu putință dregerea imaginii noastre publice doar cu o mână de oameni. De ce mi se pare tot mai mult că la noi tot ce începe nobil sfârșește în precar și degradare?”

Cetățeni, vă dați seama? eu niciodată n-am fost într-o atât de clară „afiliație de idei”, vorba Ralucăi Prună, ca acum, cu Liiceanu Gabriel. El vede astăzi, de parcă i s-ar fi ridicat un văl de pe ochi, în ce promiscuitate s-a complăcut atât înainte de 1990 cât și după… dar și pe astea, cu blândețea care mă caracterizează puteam să i le spun … și aproape că cele 11 pagini nu și-ar mai fi avut rostul.

Gabriel, Gabriel… mai știi când ai probat vinul de la Virgil Măgureanu, despre care credeai că-i otrăvit, pe colegii de la GEDESEU? Și cum i-ai numărat în următoarele zile, ca să vezi câți mai sunt în viață, pentru ca, făcând diferența, să afli și tu câți au dau ortu’ popii? Despre asta vorbesc, reperule moral: „M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic.” (REVISTA 22.ro, 5 februarie 2015, „O poveste cu cafea, cola și vin din 1990. Sau cum puteai deveni paranoic după mineriadă”)

Îți amintești, da? Ei, dragă, după părerea mea răceala cu care ți-au primit colegii de la GDS zguduitoarea demisie însoțită de lamentație probează cu destulă acuratețe că nici ei n-au putut să uite!

Luminița ARHIRE