PSIHOLOGIA VICTIMEI ȘI REZISTENȚA LA GULAG (II)

Prof. Iancu Gabriel
Incorect Politic
Ianuarie 4, 2020

PSIHOLOGIA VICTIMEI ȘI REZISTENȚA LA GULAG (II)

Marin Naidin, un deținut de o rară delicatețe sufletească, aflat la Aiud, relatează modul cum Valeriu Gafencu reușea să sfideze spațiul carceral și să trăiască la nivel lăuntric într-o lume care îl menținea deasupra bestialității regimului de reeducare:

“Era un tip de visător incorigibil. Un fel de Don Quijote. L-am auzit adeseori citând un paradox din Cervantes: “Alerg prin temniți după libertate”(…) Cânta. Fredona des Serenada de Schubert sau diverse imnuri religioase. La râul Babilonului, Cu noi este Dumnezeu, Doamne al puterilor etc. dar toate erau într-o tonalitate minoră. Cântece lumești nu l-am auzit cântând, parcă nu făcea parte din lumea aceasta.”[1]

Spre deosebire de cei din a doua categorie, de cei înfrânți și resemnați, supraviețuitorii au fost conștienți de lupta care se dădea pentru a le fi acaparată mintea, captate emoțiile și paralizată voința.

Ei au conștientizat că au în față un adversar neînduplecat, activând astfel atitudinea negative față de sistemul de detenție și valorile lui și totodată deschizând conștiința pentru accesibilitatea atitudinii, reușind să evalueze mereu correct situația în care se aflau și să adopte un comportament adecvat atitudinii de respingere a reeducării. În acest sens Ion Ioanid relatează:

“Nici nu puteam bănui la acea vreme că abia peste câțiva ani voi începe ucenicia adevărată, nu a unei lupte active, deschise, fățișe și eroice, ci a unei lupte pasive, de rezistență fizică și morală, nespectaculoasă și lipsită de glorie, dusă în întunericul temnițelor.”[2]

Conștientizarea faptului că au în față un adversar neînduplecat, care urmărea distrugerea lor fizică și morală, i-a ajutat pe supraviețuitori să activeze procesul de atribuire, prin care înțelegeau corect realitatea și puteau să o controleze.

Acest lucru contribuia decisiv la regăsirea sinelui sau la refacerea acelei lumi lăuntrice determinate de self-schemas de care vorbeam în debutul lucrării. Altfel spus, deținutul politic pornea pe drumul sisific al redescoperirii sinelui. Condițiile de singurătate și izolare determină o coborâre în sine, un prilej de reflecție și cercetare a propriilor gânduri și stări sufletești care adesea erau de deznădejde, disperare, dezrădăcinare, dezumanizare. Toate acestea erau provocate conștient de agenții represiunii, cu scopul de a eroda forța morală a deținuților și de a-i prăvăli într-un hău sufletesc unde reeducarea să fie mai ușor de realizat.

Observarea propriului comportament este o prelungire a teoriei atribuirii (pe care o vom prezenta mai jos), numită auto-atribuire, când subiectul atribuie sensuri evenimentelor pornind de la propriul comportament. Un exemplu edificator este cel al Lenei Constante:

“Ocolesc banca din pricina escarelor (răni ale pielii datorate statului în pat-n.a). Dar de atâta mers obosesc și mă simt frântă. Visez mult. De cele mai multe ori vise foarte frumoase. Sunt mulțumită că mă trezesc de mai multe ori în cursul nopții. Caut la fiecare trezire să-mi imprim în memorie frânturile de vise, și, astfel, să le păstrez vii pentru a doua zi. Îi visez pe părinții mei, casa- acum foarte des reușesc să ajung și chiar să intru- peisaje, monumente imaginare, dar întotdeauna fantastice și frumoase, orașe necunoscute (…) În general mă purtam cu mine cu prudență și răbdare. În primele zile am admis disperarea. Era pe de-a-ntregul justificată. Dar trebuia să reacționez. Din timp în timp, mă examinam cu precauție. Îmi pipăiam moralul. Disperarea era tot acolo. Neliniștea pentru familia mea. Puncte nevralgice. A nu se insista. Dar într-o altă direcție se confirma o îmbunătățire. Zi după zi simt cum îmi dispare frica. Nu mai îmi este deloc frică. De ce ar mai putea să îmi fie frică pe lumea asta? Mi-a fost frică de proces, pe drept cuvânt. Acest punct crucial a fost depășit. Să-mi fie frică de foame? A și venit. De singurătate? Sunt singură. Ce alt infern viitor mă mai poate înspăimânta? Ceea ce forma centrul fricii mele era așteptarea. Nu mai am nimic de așteptat. Nu mai există nimic de care să-mi fie frică.”[3]

Cealaltă prelungire a teoriei atribuirii este hetero-atribuirea, când atribuirea se face pornind de la atribuirile făcute de un observator asupra comportamentului actorului. În termeni de detenție putem spune că deținutul putea să atribuie evenimentelor pe care le trăia sensuri pornind de la propriile comportamente sau de la comportamentele celorlalți. Un exemplu sugestiv în acest sens este mărturia lui Nicolae Istrate la eliberarea din Siberia:

“Dacă mă uit în urmă pot să spun că închisoarea m-a ajutat mult să mă apropii de Dumnezeu. Toate torturile astea, atrocitățile prin care am trecut m-au făcut să înțeleg că nu am altă scăpare decât la Dumnezeu. Cât au vrut atuncea la anchetă să mă nimicească, să mă omoare. Dar Dumnezeu m-a ajutat și am rezistat. Și am trecut de asta și m-am eliberat din închisoare. Cine m-a ajutat pe mine? Nu m-a ajutat nimeni la lagăr. Dumnezeu m-a ajutat. Așa că nu-mi pare rău că am trecut prin experiența asta a închisorii. Dacă nu treceam pe aicea, poate că aș fi fost cu totul alt om. Poate că aș fi ajuns comunist sau cine știe ce alte lucruri aș fi putut să fac…Cine știe ce se întâmpla cu mine dacă nu făceam închisoare? Cum eram atuncea, înainte de prima închisoare, că eram director de școală, poate mă căsătoream, poate intram în partid…Colegii mei care au fost la fel ca mine, învățători, profesori, cei de-o seamă cu mine care n-au făcut închisoare, când m-am întors eu i-am găsit pe toți șefi, erau deja eroi ai muncii socialiste, aveau mașini și una, alta. Poate că și eu aș fi fost așa dacă n-aș fi făcut închisoare. Așa că uite, mi-a ajutat Dumnezeu, sunt sănătos și pot să ajut și pe altul. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi l-a dat. În fiecare seară, înainte de a mă culca, mă rog la Dumnezeu și-I cer iertare pentru tot ce-am făcut rău și îi iert pe toți cei care mi-au greșit.”[4]

Prima variantă, a auto-atribuirii corespundea redescoperirii sinelui în situații de izolare. Acestea corespund unor cercetări de psihosociologie referitoare la auto-reglare. Teoria auto-reglării se bazează pe un proces de feed-back, care presupune că comportamentele indivizilor se raportează continuu la scopurile spre care aceștia tind. Carver și Scheier arată că auto-reglarea mai eficientă are loc atunci când individul are atenția concentrată asupra lui însuși.[5] În aceste condiții extreme, evadarea din realul temniței în lumea interioară a credinței, sau în imaginar și creație s-au dovedit salutare.

În general oamenii sunt în stare să emită atribuiri pentru diverse evenimente și să urmeze o logică în acest sens. Totuși, datorită unor factori, apar bias-urile de atribuire sau erorile de atribuire. O modalitate eficientă de a produce aceste bias-uri este de a acționa în mod opus propriilor convingeri. Astfel, torționarii căutau să-i determine pe deținuți să acționeze altfel decât credeau. Un exemplu este dat de Salomea Popoviciu în lucrarea sa Psihologie socială:

“Chinezii au experimentat acest lucru în lagărele de prizonieri, unde un mod de a le stimula reacția era scrisul. Nu era suficient să consimtă verbal, ci erau forțați să scrie întrebările și răspunsurile comuniste (metodă folosită și în experimentul Pitești-n.a). Dacă un prizonier refuza să scrie de bună voie, i se cerea să transcrie după un model. Aceste declarații scrise prezintă mai multe avantaje, în primul rând, odată ce există o mărturie scrisă, prizonierul nu-și mai poate nega fapta, în consecință, dată fiind disonanța cognitivă, ar putea fi determinat să-și schimbe imaginea de sine, astfel încât să fie consistentă cu acțiunea sa; în al doilea rând, o mărturie scrisă poate fi arătată altora pentru a-i convinge să-și scimbe propriile atitudini; iar în al treilea rând, ceilalți pot fi convinși că autorul crede cu adevărat în cee ace a scris”[6]

În aceste situații apare eroarea fundamentală de atribuire, adică atribuirea comportamentelor dispozițiilor umane, fără a lua în considerare contextual situational(sau să pui comportamentul unei persoane doar pe seama ei, fără să ai în vedere împrejurările care l-au favorizat), aspect pe care îl vom relua mai jos.

Rezistența la alienare se realiza și prin activități menite să păstreze echilibrul cognitiv, cum ar fi monologuri, recitarea sau crearea de poezii, rememorarea unor întâmplări din trecut. Adesea spațiul carceral devenea loc al experiențelor mistice și al transfigurărilor profunde, adevărate ascensiuni sufletești ale ființei. Richard Wurmbrand mărturisește în Cu Dumnezeu în subterană despre viziuni cerești, lumini deosebite sau glasuri de îngeri care-i inundau celula, alteori fiind vizitat chiar de arătări demonice:

“Singur în celulă, acum îi simțeam iarăși prezența. Era întuneric și frig și el își bătea joc de mine. Celula mea devenise un loc unde jucau stafiile”.[7] “În altă noapte, mi-am dat seama că o mare ceată venea încet din întuneric spre patul meu. Se apropiau cântând un imn de iubire…Nu-mi venea să cred că gardienii nu auzeau și ei această minunată, pasionantă muzică, atât de reală pentru mine.”[8]

Lena Constante mărturisește în Evadarea tăcută că: “În primăvara aceea mi-a apărut în celulă o femeie tânără și foarte frumoasă, îmbrăcată într-o rochie de un alb scânteietor. Stătea în fața mea, dreaptă, pe fundalul întunecat al ușii, dar, din păcate, am clipit din ochi și am pierdut-o.”[9] Autoarea nu o consideră o experiență mistică, la fel ca și Wurmbrand, care le considera reverberații ale vieții sufletești, care izvorăsc din instinctul de supraviețuire. Nicole Valery Grossu, ca și N. Steinhardt consideră că suferința are un sens și e menită să-i mărească credința, experiență prin care Iisus îi dă prilejul purificării.

Un exemplu de o rară frumusețe simbolică a luptei pentru evadare din spațiul temniței este poezia Penitenciar a lui Radu Gyr, unde elementele ce constituie mediul carceral se amestecă cu cele cosmice, astrale, unde poetul-deținut încerca să evadeze, ambele revendicându-și parcă întâietatea asupra universului său interior și încercând să acapareze mintea deținutului:

Ciorba pute-a mormânt. Uneori, un chip de madonă/ Plutește în zeama din blid.

Gardienii bombănesc, înjură, ordonă,/Crește umbra Domnului Prim proiectată pe zid.

Speriați de tăceri, trec sfioși condamnații/ochii aleargă pe jos după mucuri fumate/

Și după-o coajă uscată de libertate./Pașii lor nu se aud, calcă prin spații.

Lin traversează nemărginirea,/Șchioapătă-ncet, urmăriți de gardianul sever

Parcă de glezne trag amintirea,/sau, poate, eternitatea de fier…

La 5, mămăliga. La 6, ca-ntotdeauna,/Închiderea. Lacătul. După zăbrele,

Hoții sparg case de bani, sus, în stele,/pumnii toți asasinează luna…

Târziu, tâmpla unuia- numai jind, numai dor-/stă de vorbă cu Dumnezeu, sus, la gratii…

În visul osândiților e joi, și e vorbitor,/și vin cu țigări nevestele și-odraslele tatii…//[10]

b) Înfrânții sunt categoria cea mai numeroasă a spațiului concentraționar. Ei sunt descriși în memorialistica detenției cu o compasiune asociată cu repulsie, iar starea lor lăuntrică, de descurajare și prăbușire sufletească este foarte des asociată cu aspectul lor jalnic.

“Palizi, slabi, temători și îngroziți, un cerc de trupuri, se mișcau la soare în poziții caraghioase, neîndrăznind să ridice capul către zidul sumbru…”[11]deținuții din această categorie sunt prezentați ca fiind depersonalizați, epuizați, supuși și înspăimântați, cu voința frântă.

La acest portret psihologic contribuie aspectul exterior al victimelor, care corespunde atât cu cel interior, cât și cu spațiul carceral, alcătuind parcă un tot inseparabil. Lena Constante are unele din cele mai plastice și sugestive imagini în acest sens:

“Cenușie este și celula și lumina, cenușii femeile, cum cenușiu este totul în jurul meu. Chipurile lor nu par chinuite. Ele nu par nenorocite, ci cu mult mai rău. Par nesimțitoare, încremenite, par stafiile unor femei care au trăit acum foarte mulți ani și, de foarte mult timp au murit..”[12]

Degradarea fizică merge în paralel cu cea sufletească și chiar supraviețuitorii își dau seama că spațiul carceral își pune amprenta lui hidoasă și asupra lor: “Și eu sunt jalnică. Murdară, nepieptănată, tremurând toată și înfometată(…) Să părăsesc trupul acesta care nu-mi era decât durere. Această carne mizerabilă, îndurerată și înfometată.”[13] “Timpul însă avea să ne aducă la același numitor și pe noi. Cu toate că și noi eram palizi, nu aveam aceeași piele uscată și de culoare pământie ca a celor din jur”[14] sau “Și așa, încetul cu încetul, căpătasem aspectul deținutului mai mult sau mai puțin zdrențăros, tuns, slab, palid și cu acel miros specific care era și al celularului, aș putea spune fetid”[15]. Aceste caracteristici ale deținutului sunt catalogate de Hannah Arendt drept mecanisme de distrugere a ființei umane.[16]

Spre deosebire însă de cei care au renunțat la luptă și au cedat presiunilor, supraviețuitorii au reușit să se ridice mereu deasupra prin refuzul lor sistematic de a avea o atitudine care să facă accesibile conștiinței valorile universului concentraționar. Astfel, Cicerone Ioanițoiu mărturisește în Memoriile sale legat de momentul rearestării sale: “Mergând pe drum, mi-am jurat în gând că toată viața voi lupta împotriva comunismului…”[17] iar Richard Wurmbrand, privindu-se într-o oglindă în închisoarea Ministerului de Interne, constata într-un mod asemănător: “Acum când am privit la ceea ce devenisem, am rîs, un rîs trist, un râs homeric. Atâția oameni care mă admiraseră și mă iubiseră, dacă l-ar fi putut vedea acum pe bătrânul înfricoșat care se holba la mine din oglindă, s-ar fi îngrozit. Era o lecție pentru mine, o lecție din care am învățat că ceea ce este cu adevărat în noi nu poate fi văzut cu ochii. Aveam să mă urâțesc și mai mult- să ajung doar un schelet- și, amintindu-mi de aceasta, credința și dorința de a mă păstra pentru viața spirituală mi s-au întărit și mai mult”[18]

Ruxandra Cesereanu împarte categoria deținuților politici, a victimelor represiunii în cruciați, în amorali și decăzuți. Între amorali îl include pe Constantin Noica, datorită pactizării sale cu puterea comunistă, arătând totuși că această pactizare era de tipul unui armistițiu cultural, arătând comuniștilor o milă nu de tip creștin, ci una de tip filozofic în romanul său Rugați-vă pentru fratele Alexandru.[19]

Aici avem de-a face, pe de o parte, cu ceea ce psihologii sociali numesc schimbarea atitudinilor prin persuasiune. Am văzut în paragrafele anterioare că atitudinea este un criteriu important care determină comportamentul, dacă ea este accesibilă conștiinței prin asocierea dintre o persoană și evaluarea sa subiectivă.

Persuasiunea reprezintă o comunicare menită să modifice comportamentul prin schimbarea datelor cognitive. El poate avea loc pe ruta centrală, prin conținutul mesajului și modul cum este transmis și receptat, interiorizarea mesajului dând naștere atitudinii, care determină comportamentul, sau pe ruta periferică, prin factori ca reputația sursei, charisma sursei, iar Noica și-a schimbat atitudinea prin idealizarea sursei (a călăului), prin faptul că l-a supraevaluat pe cel care l-a anchetat și care se dovedise un fin intelectual, un om cu o vastă cultură. Spre deosebire de alte forme de influențe sociale, persuasiunea induce individului părerea că are totală libertate de alegere.

Includerea lui Noica în rândul amoralilor se datorează refuzului acestuia de a-i judeca pe călăi, cărora le arată o milă filozofică și mai mult, propune o uitare filozofică, generalizând vina care astfel se revarsă asupra tuturor, călăi și victime, el însuși considerându-se un nevinovat cu vină posibilă, atentând astfel, în opinia Ruxandrei Cesereanu la însăși conceptul de libertate. La Noica iertarea este pervertită și înseamnă înțelegerea torționarilor, generalizarea vinovăției și macularea inocenților.

Pe de altă parte, această stăruință a sa în disculparea regimului și justificarea colaborării sale cu marxismul pare a se încadra în Teoria disonanței cognitive. Potrivit psihologiei sociale, disonanța cognitivă modifică atitudinile. Această teorie explică[20] modul în care o credință infirmată de informațiile care apar pe parcurs devine, în mod paradoxal, mai puternică și dă naștere la un comportament prin care subiectul caută elemente consonante noi. Abelson et al. (1968), arătau[21] că una din cele mai intense nevoi ale oamenilor este cea de consistență cognitivă. Aceasta este o stare de spirit în care credințele, atitudinile și comportamentul sunt compatibile. Teoria disonanței cognitive explică, potrivit lui Leon Festinger, cum poate să apară un comportament irational atunci când el este susținut de nevoia puternică de menținere a consistenței cognitive, iar persuasiunea e privită ca o ilustrare a teoriei lui Festinger care are rolul de a explica efectele inconsistenței cognitive[22].

Mai simplu spus, când omul crede într-un fel dar datorită unor factori exteriori acționează în mod opus credințelor și convingerilor sale, se produce un dezechilibru mental, numit disonanță cognitivă. Atunci, pentru a reface echilibrul pierdut (și a produce ceea ce psihologia socială numește consistența cognitivă), omul poate acționa în mod irational, altfel riscă să-și piardă cu totul busola interioară.

În gândirea lui Festinger, disonanța este explicabilă la nivelul intern al individului, putând avea o sursă logică dată de inconsistența dintre două gândiri sau două credințe, o sursă culturală, unde intră în conflict o normă și un comportament, sau o rezultantă dintre experiența trecută și cea prezentă, unde apare o incongruență între o așteptare și un fapt. Adică atunci când așteptrile cuiva sunt infirmate de fapte, apare disonanța. Mulți deținuți au cedat presiunilor deoarece se așteptau să fie eliberați, să se constate că arestarea lor a fost o eroare sau că dacă vor colabora vor fi tratați uman și eliberați.

Toate cognițiile noastre se pot grupa în două: conceptul de sine (convingerile cu privire la propria persoană) și scenariile sociale (relația cu lumea înconjurătoare).

În majoritatea cazurilor, aceste cogniții sunt compatibile între ele (se armonizează), dar în anumite situații ele intră în conflict și provoacă o stare tensionată, așa numita disonanță cognitivă. Sociologii arată că instalarea sau eliminarea disonanței se face dacă comportamentul diferit de atitudine are consecințe nedorite. În cazul lui Noica, dar și a altor deținuți din categoria celor învinși, aceasta se traduce prin apariția unui conflict interior generat de teama de represiune dacă comportamentul lor ar fi urmat atitudinea anticomunistă.

Disonanța este condiționată și de sentimentul de răspundere personală ce însoțește consecințele nedorite ale comportamentului, răspundere ce incumbă liberul arbitru privind alegerea comportamentului dorit. La rândul său acest comportament provoacă acel profund disconfort interior pe care subiectul trebuie să-l recunoască drept personal. Adică faci cum vrei, dar suporți consecințele. Fie te supui regimului comunist și te va chinui conștiința pentru că ai acționat împotriva ei, fie te împotrivești sistemului, dar îți atragi tortura și chinurile temniței. În acest sens, postulatele lui Festinger se încadrează într-un context social în care subiectul apare ca propriul regulator, conflictul social fiind deplasat spre latura psihologică. Dacă însă subiectul atribuie disconfortul unor situații exterioare procesul de disonanță nu mai are loc. Aceasta se întâmplă în cazul dezvinovățirii, când subiectul consideră vina ca venind din exteriorul său și nu din alegerile sale.

Perspectiva lui Aronson privitor la disonanța cognitivă pune accent pe imaginea de sine sau la cunoștințele referitoare la sine, la modul cum individul își concepe propriul eu. În aceste condiții, el arată că disonanța apare dacă între comportamentul unei persoane și părerea pe care o are despre sine apare o inconsecvență. În acest sens, disonanța este privită ca fiind diferită de inconsistență și se referă la distrugerea unor valori personale. Vis a vis de această situație, Aronson arată că indivizii se diferențiază prin modul în care tolerează această stare, prin modul în care ei aleg să o reducă și prin faptul că ceea ce apare ca disonant la unii, pentru alții nu este disonant.[23]

Cercetările psihosociale arată că modalitatea cea mai la îndemînă pentru reducerea disonanței cognitive presupune schimbarea atitudinii, care se traduce în schimbarea modului în care este perceput comportamentul, ceea ce duce la justificări de genul “Toți sunt nevinovați cu o vină posibilă” fapt care s-a întâmplat în cazul lui Noica și manifestat în “Rugați-vă pentru fratele Alexandru”, sau presupune minimalizarea importanței conflictului, ceea ce duce la apărarea propriei nevinovății (“Nu am avut de ales”) sau chiar a torționarilor.

Adoptarea unui comportament de către victimă, comportament care intră în contradicție cu atitudinea, se numește joc de rol. Jocul de rol poate să ducă la schimbarea atitudinii pentru a fi adusă în armonie cu fapta comisă. Așa se explică din perspectiva psihologiei sociale căderile multora în regimul de detenție. Un compromis, o cedare, o delațiune, făcute în momente de slăbiciune, sub efectul persuasiunii prin teamă (teama de foame, de frig, de bătaie, de moarte, de faptul că nu-i va mai revedea pe cei dragi, etc) poate duce la acel conflict lăuntric(disonanța) ce determină modificarea atitudinii față de represiunea comunistă și agenții ei pentru a reface consistența cognitivă sau pentru a regăsi acel echilibru interior necesar pentru a merge înainte.

Echilibrul cognitiv (pe care literatura sociologică îl mai numește consistență cognitivă) este important pentru individ. Legat de echilibrul congnitiv este legată teoria atribuirii. Această teorie este elaborată de Fritz Heider, unul din pionierii psihologiei sociale și ea spune că atribuirea este un proces care prin care individul își explică și caută să înțeleagă situațiile apărute, ceea ce produce produce cogniții care îi dau posibilitatea să-și modeleze și adapteze comportamentul.[24] Altfel spus, individul atribuie un sens evenimentelor și interacțiunilor sociale, proces care produce plus valoare la nivelul sensului. Specifică psihologiei sociale cognitive, teoria atribuirii presupune potrivit lui S. Moscovici emiterea unei judecăți, a unei intuiții asupra stării proprii sau stării altui individ[25] iar pentru Heider, atribuirea este procesul prin care “omul cuprinde realitatea și poate să o stăpânească”.[26]

Atribuirea este extrem de importantă în înțelegerea psihologiei individuale în mediul carceral, deoarece ea influențează decisiv modul în care mediul social este perceput, de asemenea atribuirea este strict legată de evitarea dezechilibrului cognitiv. Acest dezechilibru se producea adesea la victimele represiunii deoarece, în foarte multe situații, ei nu reușeau să atribuie un sens sau o logică propriilor arestări, a propriilor suferințe. Absurditatea evenimentelor, nedreptatea strigătoare la cer și imposibilitatea încadrării lor într-o ordine cu un minim sens logic, rațional, făcea ca atribuirea să fie aproape inexistentă la cei mai mulți dintre deținuți.

Producerea acestui dezechilibru între așteptările individului privitoare la mediu și implicațiile lor referitoare la alte aspecte ale mediului produce dorința de modificare a mediului sau, dacă acest lucru nu este posibil, de modificare a cogniției. În cazul nostru, cei mai mulți deținuți se așteptau să fie tratați corect, să li se precizeze motivele arestării, să aibă parte de un tratament de o minimă decență. Contradicția cu ceea ce ei întâlnesc în Gulag produce un scurtcircuit în percepția lor cognitivă. Mulți se așteaptă că dacă vor colabora, situația lor se va ușura sau se va constata nevinovăția lor, fapt care nu se întâmplă. De aceea cei mai mulți deținuți au fost învinși și categoria resemnaților, a „morților vii”, este cea mai numeroasă în universul concentraționar, ei fiind total nepregătiți pentru gesturi de rezistență. Hannah Arendt descrie foarte sugestiv acest dezechilibru cognitiv care avea loc în interiorul victimelor: „De aici confuzia bunului simț, care se întreabă ce crimă trebuie să fi săvârșit acești oameni pentru ca să sufere atât de inuman?(…) Nici un om nu a meritat vreodată așa ceva”[27]

Explicarea mediului social și atribuirea unui sens interacțiunilor sociale ale mediului de detenție erau cu atât mai îngreunate, chiar imposibile, cu cât acuzațiile care se aduceau deținuților erau mai grave și absurde: crime, complot împotriva ordinii sociale, trădare, uneltiri contra regimului, etc. Aceste situații au dat naștere unei categorii distincte în spațiul de detenție comunist, anume acela al inocentului. Problema morală a vinovăției sau nevinovăției a suscitat largi dezbateri și ea este prezentă ca un leit motiv în literatura memorialistică. Aceasta a făcut chiar ca inocența să-i cuprindă cumva pe toți cei care au avut de suferit ca urmare a represiunii comuniste. Monica Lovinescu, tratând problema inocentului arată că:

„…inocentul nu este pregătit, tocmai din pricina nevinovăției sale, pentru nici un gest de rezistență. El nu pricepe mecanismul profund al sistemului, are mereu impresia că în ceea ce îl privește e vorba de o neînțelegere, că i se va da drumul când se va constata eroarea, nu vrea să-și agraveze cazul, etc” [28]

O explicație  acestui aspect este credința într-o lume justă (just-world belief) explicată de Melvin Lerner, potrivit căreia oamenii sunt convinși că „primesc ceea ce merită și merită ceea ce primesc.”[29]

Florin Constantin Pavlovici prezintă cu inegalabil umor un dialog foarte sugestiv în privința nevinovăției “-Ce condamnare ai? Întreba gardianul.” “-Zece ani”, răspundea condamnatul. –“Da ce-ai făcut?” “-N-am făcut nimic.” “-Minți, banditule, dacă nu făceai nimic îți dădeau trei.”[30]

 

Prof. Iancu Gabriel

 

[1] ***- Sfântul Închsorilor, Mărturii despre Valeriu Gafencu,  Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2017, p. 87

[2] Ion Ioanid- Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ed. Albatros, București, vol.I, 1991, p.11

[3] Lena Constante- Evadarea tăcută, Ed. Humanitas, București, 2013, p. 244

[4] ***- Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, Adunate de monahul Moise, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2012, p. 354

[5] Ștefan Boncu-Op.cit., p.150

[6] Salomea Popoviciu- Op. Cit, p.140-141

[7] Richard Wurmbrand- Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, București, p.70

[8] Idem, p.58

[9] Lena Constante- Op. cit., p.

[10] Radu Gyr- Sângele temniței. Stigmate, Ed. Lucman, București, 2009

[11] Radu Ciuceanu- Memorii II. Potcoava fără noroc, p.34

[12] Lena Constante- Evadarea imposibilă. Penitenciarul de femei din Miercurea Ciuc, 1957-1961, Ed. Humanitas, 2013, p.76

[13] Lena Constante- Evadarea tăcută. 3000 zile singură în închisorile din România. Ed. Humanitas, 2013, p.11

[14] Ion Ioanid- Op.cit, vol. I, p.51

[15] Ibidem, p.16-17

[16] Hulber Maria-Op.cit., p.276

[17] Cicerone Ioanițoiu- Memorii. Din țara sârmelor ghimpate, apud Maria Hulber-Op.cit, p.272

[18] Richard Wurmbrand-Cu Dumnezeu în subterană. Trad din limba engleză Marilena Alexandrescu Munteanu și Maria Chilian, Ed. Casa școalelor, București, 1994, p.63

[19] Ruxandra Cesereanu- Călătorie spre centrul infernului, Ed. Manu Script, Pitești, 2018, p.73-79

[20] Salomea Popoviciu-Op.cit.,p.117-118

[21] Abelson et al- Theory of cognitive consistency, Chicago, 1968, apud Salomea Popoviciu-Op.cit., p.117

[22] Alain Clemence-Teoriile disonanței cognitive în Adrian Nicolau(coord)- Psihologia socială. Aspecte contemporane, ed. Polirom Iași, 1996, p. 95-96

[23] Idem, p. 99-100

[24] Jean Claude Deschampes, Alain Clemence- Noțiunea de atribuire în psihologia socială, în Adrian Nicolau-Op. Cit., p.82-83

[25] Serge Moscovici- în Adrian Nicolau, op.cit., p.83

[26] Jean Claude Deschamps, Alain Clemence-Noțiunea…în Adrian Nicolau-ibidem

[27] Hannah Arendt- Originile totalitarismului, 1951, apud Hulber Maria-Op.cit, p.275

[28] Monica Lovinescu- Etica neuitării, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 138

[29] Salomea Popoviciu- Op. cit, p. 141

[30] Florin Constantin pavlovici- Op. cit, p. 198