PSIHOLOGIA TORȚIONARULUI

Prof. Iancu Gabriel
Incorect Politic
December 21, 2019

PSIHOLOGIA TORȚIONARULUI

Este știut că anchetatorii, paznicii închisorilor, torționarii și multe dintre lucrătorii Securității erau selectați în mare parte din categoriile sociale marginale, oameni fără studii, din anumite minorități entice, dintre cei marginalizați sau nerealizați profesional.

La aceasta se adaugă o înzestrare intelectuală care în cele mai multe cazuri era sub minimă la cei mai mulți componenți ai aparatului de represiune. Acest aspect este magistral subliniat de Florin Constantin Pavlovici, fost deținut politic în mai multe închisori comuniste, care descrie cu umor și geniu literar această condiție intelectuală mizeră a slujbașilor regimului și privește retrospectiv evenimentele cu incredibile ironii și sarcasm și cu un talent de veritabil pamfletar.

Astfel, descriindu-l pe locotenentul major Voicu Constantin, cel care-l ancheta și-l tortura, autorul, un fin intelectual, povestește:

„Zile, săptămâni în șir, locotenentul major Constantin Voicu, a depus eforturi impresionante, slujindu-se bărbătește de pumn, baston de cauciuc și picioare, spre a mă convinge că sunt vinovat de propagandă antistatală. Eu spuneam una, el scria alta. Literatura pe care o producea bătându-mă, era de slabă calitate, minată de minciuni sfruntate, plină de repetiții și formule absurde, aproape delirantă. Refuzam să semnez, se înfuria, mă lua din nou la bătaie, rupea procesul verbal și se apuca de altul. O perioadă am crezut că am de a face cu un dement. Altfel nu-mi puteam explica apetitul lui pentru violență doar pentru că îmi plăcea sau îmi displăcea o anumită carte, un anumit curent artistic, o anumită literatură. Apoi am înțeles că anchetatorul Constantin Voicu și ceilalți de teapa lui erau mult mai periculoși decât nebunii, erau gunoaie organizate ca organ de represiune…Chiar în timp ce scria, vorbele urâte se revărsau în încăpere ca apele unui fluviu ieșit din matcă. Înjurându-mă, Constantin Voicu limita valoarea limbajului la o funcție strict biologică, mai exact fiziologică, de pură eliminare a unor toxine îndelund suportate…Dezacordurile gramaticale și expresia scremută mă deranjau la fel de tare ca izbucnirile violente(..).Orgoliul lui de securist student la Drept nu tolera altă redactare decât cea deprinsă de el în câmpul muncii(…)orice ar fi făcut, îi ieșea un unic proces verbal. Își multiplica opera cu răbdare de copist mânăstiresc, nu înainte de a se elibera nervos(…)Pe parcursul acestui lung proces de creație m-a bătut pentru multe lucruri care îmi displăceau, pentru virgule între subiect și predicat, pentru cacofonii(…)pentru numele stâlcite ale scriitorilor mei reacționari, pe care el le scria așa cum le pronunța.”[1]

Judecătorul care l-a condamnat, este descris de Florin Constantin Pavlovici în aceiași termeni: “Judecătorul(…)punea întrebări, lansa observații malițioase, după care dicta grefierului răspunsurile primite, întorcînd vorbele pe dos, modificîndu-le înțelesul, potrivit cu nevoile justiției populare. Acest împărțitor de dreptate era căpitan și se numea Liviu Prună. Creierul lui funcționa după principiul aparatului digestiv al unei păsări de curte, înghițea boabe și producea găinaț (…) deturna sensul unei mărturii și o împingea către opusul ei țintind să transforme un om cinstit într-un bandit, cu talentul de a face dintr-un enunț simplu și cuminte o monstruozitate gramaticală…”[2]

Nici martorul acuzării nu scapă de verbul acid și necruțător al lui Florin Constantin Pavlovici, care descrie cu geniu această categorie umană din care erau selectați torționarii și din care se despride foarte bine sursa psihologiei lor.

Astfel, martorul acuzării, Dumitru Ganciu, venise la tribunal voluntar. “Ganciu depășise bine vârsta studenției, avea peste treizeci de ani, ceea ce s-ar fi potrivit unui student la Heidelberg, Padova ori Salamanca, în plină Renaștere, dar nu unuia la Ziaristica din București. De fapt, ajunsese acolo doar cu câteva clase primare și o școală de doi ani, așa numita Facultate Muncitorească, de inspirație sovietică, înființată pentru clănțăii din fabrici, numai buni să devină propagandiști de partid. În sufletul lui se credea onest: ajunsese informator al Securității nu șantajat…nu urmărind să urce pe scara social, ci pentru că avea delațiunea în sânge. Trăia în abjecție, cum trăiesc sfinții în asceză. Deșeul acesta uman, plin de energie și ură venise la tribunal ca martor al acuzării colegilor săi de an”[3]

Acest statut social era pentru toate aceste categorii umane o sursă majoră de frustrare. Cercetătorii arată că frustrarea este o condiție pentru declanșarea agresivității. Instigarea la agresiune are rolul de a suprima cauza frustrării și în cazul nostru, agentul cauzal erau intelectualii, membrii partidelor politice, ofițerii, proprietarii de bunuri, întreprinderi, terenuri, etc. numiți burghezi sau “elemente dușmănoase”.

Aceștia deveneau ținta agresivității celor care experimentau frustrări, fiind un fel de ”țapi ispășitori”. Această expresie este atât o teorie psihosocială, numită a țapului ispășitor, cât și o practică biblică, menționată la Levitic 16, unde Marele Preot Aaron aduce ca jertfă un țap, iar pe altul îl lasă cu viață dar îl alungă în pustiu, urmând ca acesta să preia păcatele poporului Israel.

Frustrarea se manifesta la slugile regimului și față de cei cu merite pe care ei nu le puteau atinge. Astfel, anchetatorul lui Aurel State (fost comandant de pluton în luptele din Crimeea, decorat cu ordinul Mihai Viteazul), un anume lt.major Dumitrescu, descris ca fiind o brută cu obsesii de birocrat model, decis să smulgă interogatului întocmai răspunsurile așteptate, este prezentat ca plin de invidie față de meritele militare ale lui Aurel State. „De altfel, decorația militară acordată lui Aurel State pe frontul antisovietic îi provoacă anchetatorului său complexe de inferioritate, acesta amenințându-l: „Iar dacă nu te hotărăști să vorbești, îți scoatem noi ordinul „Mihai Viteazul” din cap!”[4]

Ideologii partidului unic au indus în mentalul slujitorilor sistemului, prin propagandă, un profund sentiment al inechității, prezentând burghezia ca o clasă exploatatoare care îi priva de drepturi, de bunăstare și de toate beneficiile care, chipurile, li s-ar fi cuvenit lor. Acest sentiment a generat un disconfort psihologic așa de intens, o nemulțumire și frustrate așa mare, încât indivizii angrenați în acțiuni represive, în bătaia și torturarea opozanților regimului, s-au simțit îndreptățiți să facă acest lucru, potrivit “teoriei privării relative”, care arată că oamenii nu se revoltă dacă sunt privați pe drept, ci când se “simt privați”[5]. Așa se explică convingerea cu care deținuții erau numiți bandiți sau dușmani ai poporului și tratați cu o bestialitate corespunzătoare.

Nicu Ioniță, în Experimentul Pitești  descrie agenții represiunii din temnițele comuniste astfel: „Conducerea acestui spațiu de recluziune a fost încredințați unor indivizi lipsiți de aura de umanitate, fanatici și răi pe măsura ignoranței lor, obsedați numai de setea de răzbunare și ură față de tot ce nu înțelegeau, nu puteau și nu aveau.”[6]

Deținuții politici sau victimele detenției în Gulagul comunist erau etichetați de regim ca bandiți, elemente dușmănoase, gunoaie ale societății, etc. Dezumanizarea deținuților face, potrivit psihologiei sociale, ca sentimentul responsabilității să se diminueze considerabil, astfel încât cei implicați în interacțiunea cu victimele își suprimă mult mai ușor principiile morale dedându-se la acțiuni agresive și inumane.[7] Urmează în acest caz o creștere a agresivității ca o reacție în lanț a situației de dominanță în care se aflau torționarii, o consolidare a comportamentului violent, amplificat de sentimentul de control și deținerea puterii.

Psihosociologii arată că mecanismele de autoinhibare a comportamentului violent nu sunt fixe, adică dependente rigid de standardele morale ale individului, ci dinamice, ele putând fi activate sau dezctivate de individ. Atunci când violența se exercită pe fondul dezumanizării victimei, apare justificarea comportamentului și absolvirea torționarilor în propria lor ochi pentru acest comportament.

Violența, adesea dusă până la demență, a torționarilor față de deținuți, este astfel redefinită, ca fiind corectă, având în vedere standardele morale aplicate- apărarea democrației populare, a cuceririlor revoluționare ale clasei muncitoare, eliberarea celor oprimați de exploatatori, etc, în aceste situații victimele meritându-și pedeapsa.

Astfel, teoria psihosocială arată că agresivitatea nu depinde doar de tensiunea nervoasă existentă în individ, ci și de convingerile sale, agresiunea aducând cu ea o nevoie de justificare, deoarece în desfășurarea agresivității și provocarea de durere unei persoane se activează procesul cognitiv de justificare a agresivității, pentru a diminua disonanța existentă între părerea agresorului că el este un om bun și durerea pricinuită celuilalt.[8] Soluția este perceperea individului agresat ca unul care merită acest tratament și că există motive întemeiate pentru aplicarea violenței.[9] De altfel, propaganda, s-a demonstrat că este cea care realizează condiționarea cognitivă a agresiunii, prin etichetarea celorlalți ca dușmani, bandiți, conspiratori împotriva ordinii sociale sau elemnte periculoase ori dușmănoase.

Psihosociologii au căutat să explice cauzele și mecanismele agresivității. O definiție scurtă a acesteia ar fi caracteristica unui comportament care are scop distructiv, orientat spre producerea de daune materiale, morale, psihologice.[10]

Violențele extreme la care se dedau torționarii în spațiul de detenție românesc au fost posibile și pe fondul dezindividualizării. Cunoscutul psihosociolog Zimbardo (autorul celebrului experiment Standford) a arătat că dezindividualizarea(anonimatul) în care este plasat un individ pentru a aplica șocuri electrice alor personae dezindividualizate (plasate în spatele unor oglinzi ecranate, cu glugă pe cap și cu legitimații cu numere) produce o schimbare dramatică în mentalitatea celui care are ocazia să facă rău și se simte în control și dominație asupra semenilor.

Anonimatul reducea sentimental de responsabilitate și creștea potențialul violent, participantul la cercetare administrând șocurile electrice cu atât mai mult cu cât victima se chircea și gemea în fața sa.[11] Experimentul Standford ilustrează perfect aceste teorii[12].

În temnițele comuniste, dezindividualizarea se făcea la victime prin faptul că ideologia comunistă asocia tuturor deținuților politici o identitate unică, aceea de dușmani ai regimului, de uneltitori și elemente periculoase pentru noua democrație populară. Deși nu erau reduși la nivelul unui simplu număr ca în lagărele naziste, și aici funcționa o uniformizare a deținuților, o depersonalizare, toți fiind asimilați cu niște bandiți.

Această atitudine, consecință a dezindividualizării slugilor regimului, trebuia să ducă la o dezumanizare generală, la realizarea unei mase umane amorfe. “Deci scopul lor acesta a fost: să obțină monstrul, omul care să lupte împotriva lui însuși, robotul mutilat sufletește, fără voință, fără gândire, fără personalitate, omul dezumanizat, transformat în unealtă a Securității și la dispoziția ei, fără etnie, fără cultură, omul universal din care avea să se nască proletariatul de mâine, omul globalizării.”[13]

Este sugestivă în acest sens și descrierea modului în care deținuții erau transportați cu șlepul la coloniile de muncă din Deltă: “Stăteam așezați pe fundul șlepului, strâns lipiți unul de altul, atât de înghesuiți și amorțiți încât nu ne mai deosebeam propria spinare de spinarea vecinului; cu identitatea anulată, formam mai degrabă un singur trup monstrous, cu sute de capete înălțate spre cer și cu măruntaiele struvite în căldarea de metal a vasului.”[14]

Portrete mai ample sau mai succinte al torționarului sunt realizate adesea de memorialistica detenției, din care selectăm figura prezentată de Demostene Andronescu, în persoana căpitanului Enoiu, care în anumite circumstanțe “era manierat, făcea pe domnul”[15], iar în timpul anchetelor, desfășurate cu preponderență noaptea, devenea o brută, o bestie, care-l bătea până obosea. “Când Enoiu a obosit, considerând că își făcuse partea lui de treabă, întinse gârbaciul celorlalți, zicând: “

Na mă, scoateți-i pantofii și continuați voi!”[16] Această situație aparent paradoxală, de a fi în anumite momente plini de compasiune și în altele extrem de cruzi, este explicată de Albert Bandura prin capacitatea umană de a cupla și decupla selectiv standardele morale.[17]

Fragment din cartea „Rezistență duhovnicească în temnițele comuniste”-Prof. Iancu Gabriel

 

[1] Florin Constantin Pavlovici- Tortura pe înțelesul tuturor, Ed. Eikon, București, 2017, p. 21

[2] Idem– p.38

[3] Ibidem

[4] Maria Hulber-Memorialistica detențiilor postbelice românești, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2015, p.113

[5] Salomea Popoviciu- Op. Cit., p.209

[6] Nicu Ioniță- Op. cit., p. 7

[7] Ibidem, p. 212

[8] Despre această disonanță, numită disonanță cognitivă, vom vorbi mai pe larg în cuprinsul lucrării.

[9] Salomea Popoviciu- Op.cit, p.p.206

[10] Nicolae Mitrofan- în Adrian Neculau(coord)- Psihologie socială, p.433

[11] Ibidem, p. 216

[12] Phil Zimbardo- Efectul Lucifer. De la experimentul concentraționar Standford la Abu Ghraib, Ed Nemira, București, 2009, p.

[13] Nicolae Purcărea- Op.cit., p.107

[14] Florin Constantin Pavlovici- Op.cit., p.66

[15] D. Andronescu- Op. cit., p. 239

[16]Ibidem-p.241

[17] Salomea Popoviciu- Op.cit, p.197