PSIHANALIZĂ ȘI FREUDISM

H.P.
Incorect Politic
Octombrie 24, 2022

PSIHANALIZĂ ȘI FREUDISM

 

Pornind de la anumite considerații psiho-patologice, Freud a emis asupra psihologiei opinii, astăzi atât de cunoscute, care constituie, în ansamblul lor, teoria freudistă. Această teorie comportă deducții practice: ea a fost aplicată mai ales în tratamentul psiho-nevrozelor, sub numele de psihanaliză.

 

TEORIA (PSIHOLOGIA) LUI FREUD

 

Definiție. Freudismul este o psihologie raționalistă travestită în veșminte materialiste. E misticism psihologic și animism deghizat.

E un sistem de psihologie centrat în jurul subconștientului și al sexului. O varietate de psihologie inconștientistă marcată de erotomanie. O erotizare a psihologiei: psihicul privit prin sex și considerat ca o anexă sexuală.

O naivitate și, totodată, pedanterie psihologică.

O teorie subversivă care, sub egida și aparența științei, propagă imoralitatea și viciul, nerușinarea și destrăbălarea, pornografia și trivialitatea, exhibiționismul și nudismul, anarhia  și iresponsabilitatea. O filosofie a decadenței și a libertinajului care exploatează prestigiul științei și al artei medicale. O varietate de șarlatanism psihologic și medical.

Anatomia sufletului, după Freud. Un acvariu rotund (= psihicul) care are în partea sa superioară un orificiu (= conștiința). Acvariul este umplut cu apă (= inconștientul). La suprafața apei e un strat de ulei de măsline (= pre-conștientul). În apă se află peștișori (= ideile sexuale). În uleiul de măsline trăiesc știuci (= ideile morale dobândite prin educație și care joacă rolul de cenzură). Și asta e tot. Simplism, naivitate, personificare, analogii zoologice și acvatice pentru a explica tot ce e mai complicat în lume!

Nici o preocupare de anatomia creierului, de nervi, de localizările topografice ale curenților electrici, de histologie și de arhitectonică nervoasă etc. Freud face tabula rasa, închide ochii și își închipuie un psihic localizat, cu o oarecare aproximație, în interiorul cutiei craniene. Trecând cu buretele peste extraordinara complexitate a histologiei creierului, el simplifică totul până la asemănarea cu un butoi plin cu apă.

Funcționarea psihicului după Freud (psiho-fiziologia freudiană). Toate ideile-pești tind să ajungă la lumina de la orificiul conștiinței pentru a se expune la aer. Știucile sunt în această privință favorizate, dată fiind proximitatea lor.

Orificiul îngust al conștiinței nu permite accesul decât unui singur pește: de aceea ei trebuie să se succeadă, unul după altul; de aceea are loc o luptă pentru a câștiga conștiința. Un război permanent are loc mai ales între ideile-știuci și ideile-crapi. Peștii-crapi, care trăiesc în apă (adică marea masă a populației acvatice) sunt devalorizați:

1. – prin distanța lor de orificiu
2. – prin interdicția ce le-a fost impusă, și asupra căreia știucile veghează ca să fie respectată.

Mai trebuie oare să adăugăm alte filipici pentru a demonstra absurditatea atât de evidentă a unei astfel de psihologii? – Singurul lucru greu a fost să dezvălui ideile freudiene, descâlcindu-le și prezicându-le în avalanșa cuvintelor goale și răsunătoare. Odată fumul risipit, sărăcia unei astfel de psihologii sare în ochi.

Trebuie să menționăm că Freud nu a dat decât o singură imagine asupra concepției sale. Cum ar fi putut face altfel? Cum ar fi putut concretiza niște idei-fantome? Cu să aplicăm și să armonizăm cu realitatea idei care nu au nici un reazem în lumea reală?

Cenzura. Sinonimii: instanța sau tribunalul psihic, poliția de moravuri, principiul moral, supra-eul, eul ideal, eul coerent, paznicul pragului, filtrul epurator, germenul de auto-apărare sau auto-pedepsire etc.

Ca origine, ea s-ar datora educației părintești (ca și cum ereditatea, temperamentul, caracterul, mediul natural și social, sănătatea, experiența trecutului – plăcerile și suferințele îndurate – nu ar conta deloc în formarea caracterului nostru și al moralității noastre).

Creierul (sau craniul?) ar avea grija de a îngrămădi sfaturile părintești (reproșuri, afronturi, lovituri de nuia etc.) într-un colț separat, în apropiere de calea ce duce de la beciul inconștientului spre fereastra conștiinței (iată, deci, necesitatea de a imagina un preconștient pentru a plasa în el cenzura!).

Există, desigur, în structura psihicului numeroase sistematizări funcționale; dar a admite că ar exista aici o sistematizare în funcție de moralitatea sau imoralitatea ideilor și sentimentelor eu un lucru din cele mai absurde!

Refularea. Concepții eronate ale lui Freud. Freud a conceput refularea ca o reprimare a unor amintiri reprobabile. Încarcerare sau întemnițare a unei idei perverse. Condamnare la închisoare a unei idei delicvente de către un tribunal de idei-judecători.

Expulzarea (izgonirea) de idei din paradisul conștiinței. Interzicerea anumitor idei de a apărea în public.

Trimiterea sub escortă unor idei dezmățate la o casă de toleranță.

Fuga unei idei și acțiunea de a se ascunde. Idee chinuită de remușcări și care fuge pentru a se ascunde. O noțiune care fuge de frica conștiinței, sau conștiința care fuge de rușinea unei idei compromițătoare.

Sinuciderea unei idei torturate de rușine și de remușcări. Scufundarea unei idei intimidante sau alungate de „cenzură”.

Concepțiile reale. Refularea este o virtualizare sau potențializare, o punere în rezervă a unei idei sau a unei afectivități. Slăbirea și deturnarea atenției față de o noțiune oarecare: opusul focalizării. Neglijarea voită a unei idei sau a unei afectivități. Trecere în umbră: dispariția focarului conștiinței, printr-o deplasare pe planul al doilea. Retragerea la pensie: trecerea unei noțiuni pe locul ei de repaus.

Proces de compensare: estomparea unei noțiuni prin ocuparea atenției cu alte lucruri. Slăbirea sau dispariția compensatorie ca răspuns la o fortificare pe altă cale. Reducția, regresia, inhibiția voită a unei idei prin procedeul concurenței provocate. Înlocuirea activității psihice: substituirea unei activități cu o altă activitate. Derivarea curentului energetic al psihismului într-o direcție nouă. Divertisment voit sau conștient. Expulzarea sau prăbușirea unei idei provocată de presiunea exercitată de alte idei mai puternice decât prima.

Revulsie psihică: activitate psihică bună sau agreabilă care vine să înlocuiască o activitate neplăcută sau proastă. Psihocatharsis: metodă cathartică aplicată psihicului. O deturnare ideatorie: suprimarea unei idei prin procesul substituirii. O schimbare de macaz la calea ferată logică sau a gândirii.

Modalitate de reacție contra nocivității. Proces de apărare psihică. Refuz de idei sau de sentimente: vomarea unei idei indigeste și neasimilabile. Repulsia sau refuzul unei idei, adică a unui complex de imagini coexistente. Uitare voită. Oprire sau baraj psihic prin interpunerea unei rezistențe.

Diviziune. Caracterele specifice atribuite refulării de către Freud și adepții săi sunt departe de a fi reale.

El consideră refularea drept ceva voluntar, pe când există și refulare involuntară.

Freud consideră refularea drept ceva patologic, pe când de cele mai multe ori ea este perfect normală.

El consideră refularea ca ineficace, inutilă, provizorie și fără succes, pe când cel mai adesea ea este eficace, utilă, definitivă și reușită.

Freud consideră că nu putem refula decât plăceri, pe când, în realitate, putem refula și dureri.

Freud consideră că refulăm numai ideile sexuale, pe când în realitate putem refula orice altă idee.

Freud crede că forțele refulate sunt întotdeauna reprezentări, pe când, în realitate, aceste forțe pot fi și senzații.

Freud crede că lucrurile refulate sunt întotdeauna instinctele, pe când, în realitate, putem refula tot felul de lucruri psihice: idei, sentimente și chiar impulsuri.

Pe lângă refularea activă și ofensivă (respingere, debarasare, înăbușirea, scufundarea unei idei), luată în considerare de Freud, există, de asemenea, refularea pasivă și defensivă (rezistență, refuz, oprire, inhibiție, evitare, absența evocării) – aceasta din urmă este și mai eficace și nu produce nici un conflict psihic.

Astfel, particularitățile caracteristice atribuite refulării e către Freud sunt mai curând niște varietăți particulare și unilaterale, calități inconstante, caractere divizionare și nu definitoare.

Sublimarea. Sublimarea este un dublu termen pentru refulare. E o refulare terapeutică care înlocuiește refularea patogenă. Freud combate astfel refularea printr-o altă refulare: el nu schimbă decât numele pentru același fenomen.

Sublimarea ar fi transportul forțelor sexuale în alte domenii, mai nobile și superioare. E transformarea unor idei sexuale în idei non-sexuale. O travestire de idei sexuale în hainele decenței. O derivație a sexualului spre non-sexual.

Transferul afectiv. E un vicleșug freudist pentru a înnobila, în ochii noștri, dragostea bolnavei pentru psihanalist.

1. – făcând-o să pară ca o dragoste cu totul platonică, ideală și ideologică, de o mare necesitate, dotată de un puternic efect terapeutic și caracterizat prin cea mai absolută puritate morală,
2. – atribuindu-i cauza, origini și mecanisme obscure și ascunse, stranii și specifice.

Pentru a disimula realitatea oarecum jenantă a lucrurilor, Freud vrea să ne convingă că dragostea pacientei nu este inspirată direct de psihanalist. Aceasta, spune el, e o dragoste incestuoasă pentru tatăl ei (dragoste datând din epoca copilăriei și refulată, de atunci, în inconștient) detașându-se de ideea tatălui ca un parazit de gazda sa, pentru a se atașa de ideea și persoana medicului.

Astfel, psihanalistul nu este iubit pentru el însuși, ci numai ca „suplinitor”.

În acest fel, va trebui să privim pacienta ca o biată victimă iresponsabilă, o bolnavă ce trebuie ajutată să se detașeze cât mai curând posibil de persoana tatălui ei. Așadar, atașamentul pacientei pentru persoana psihanalistului ar fi o dragoste fatală, crudă și tristă, care ar merita compasiunea și toată indulgența noastră față de ea.

În cazul acesta, e de la sine înțeles că bietul psihanalist iubit nu mai este un vulgar seducător, ci un apostol și un martir care se sacrifică lăsându-se iubit, în interesul pacientei și spre binele umanității… un martir care face nobilul gest de abnegație consimțind să reprezinte în ochii pacientei pe tatăl (și în același timp pe amantul) acesteia, și să-l înlocuiască în inima ei, timp de câteva luni!

Și încă un lucru foarte curios: în timp ce tot ceea ce există pe lume (ideile, actele, gândirea și simțurile) este sexual – apostolul psihanalizei, singurul, este ferit și apărat de pasiuni și de slăbiciuni. Și deși el se sacrifică lăsându-se iubit de pacientele sale, el, în schimb, nu resimte față de ele nimic sexual, ci doar un sentiment nobil și demn, patern și sacerdotal, de protector și de lecuitor. El e un adevărat sfânt, în sensul complet al cuvântului, acest admirabil psihanalist, care constituie, după propria sa teorie, cea mai miraculoasă excepție a universului, dacă ar fi să credem în sinceritatea mărturiei sale!

Dar vom îndrăzni să ne întrebăm, din moment ce se pun față în față două persoane de sex opus și li se oferă atât de frecvent și atât de multă vreme ocazia să rămână singure, în doi, într-o cameră caldă, pentru a discuta despre intimitățile lor, povestind toate obscenitățile și reducând orice lucru la pornografie –, este oare nevoie să se mai introducă persoana tatălui, pentru a explica dragostea pacientei? Mai ales când e vorba despre bolnave isterice, bine hrănite și odihnite, senzuale insațiabile și momentan plictisite, de cele mai multe ori neglijate de soții lor! Nu este oare ridicol și pueril de a recurge, în explicație, la o a treia persoană, intermediară între bolnavă și psihanalist? Nu avem oare de a face aici cu o absurditate de neiertat atribuind această dragoste faptului că atunci când avea trei ani, pacienta l-a văzut pe tatăl ei gol? Nu înseamnă oare să ne pierdem complet simțul proporției și al realității și să răsturnăm toate legile cauzalității? Psihanaliștii mai pretind că aceasta e o dragoste platonică. În adevărata dragoste platonică există o reciprocitate care lipsește în acest caz: psihanalistul nu poate satisface din punct de vedere afectiv pe toate pacientele sale. Afecțiunea este o cantitate care se risipește și se cheltuiește prin folosință. E aici un platonism ciudat, o inocență cu totul specială, care permite virginelor anatomic imaculate și îndrăgostite de psihanalist de a trăi – în gând – cele mai imorale exhibiții, desfrâul total fără perdea și fără frâu, cele mai înspăimântătoare orgii, pornografiile cele mai vulgare, cele mai dure și mai triviale. Psihanaliștii ne asigură de probitatea lor profesională, îi putem crede, dar această afirmație este mai degrabă o ironie din partea lor.

 

ABSURDITATEA ȘI PERICOLUL FREUDISMULUI

 

Finalismul freudist. Freud este un metafizician finalist. Pentru el totul este scop: tot ce se petrece în această lume are loc cu un scop, în funcție și din cauza acestui scop. Chiar și atunci când vorbește de cauze și de efecte, el subînțelege, chiar atunci, scopuri: aceste cuvinte nu sunt pentru el decât simboluri deghizate pentru noțiunea de scop. Pentru el:

Inconștientul are ca scop (ca rol pervers) să ascundă și să conserve ideile sexuale izgonite din conștient. El este un fel de vizuină de bandiți sau un fel de casă de toleranță ale cărei pensionare, izgonite din lume, nu au posibilitatea de a ieși decât seara și în mod fraudulos, travestite în femei cinstite, de frică să nu fie înșfăcate de polițistul de la colțul străzii.

Conștiința are ca scop să reflecte (să facă să reverbereze) la suprafața ei imaginile altor oglinzi (simțurile).

Pre-conștientul are ca scop să găzduiască poliția de moravuri.

Cenzura (paznic al moravurilor) are rolul de a face trierea ideilor sexuale, împiedicându-le să apară în public în toată nuditatea lor (împiedicând pensionarele casei de a se plimba în neglijeu pe stradă).

Ideile morale au drept scop să lupte, de altfel, pur formal (obligate de eticheta socială), împotriva ideilor imorale, având grija de a se lăsa învinse.

Invenția, inspirația, nevroza, nebunia, toate laolaltă, se produc în scopul de a cheltui excedentul de energie sexuală care nu a putut fi vărsat pe calea normală (adică, perversă!).

Misterul și nobilul scop în care noi posedăm urechi, ochi, nas, o gură, o limbă, un stomac, un anus, mâini și picioare, piele etc. – e pentru a excita cu ele (adică prin intermediul lor) organele sexuale. (Să mai îndrăznească cineva să fie idealist!)

Scopul asocierii („libere”) de idei este de a ajunge cât mai devreme la o idee sexuală, cea mai perversă posibilă.

Dragostea pe care pacienta o nutrește pentru psihanalist are, ea însăși, un scop (de data aceasta, în mod excepțional, un scop nobil, un scop terapeutic): aceasta pentru a descărca, de la pacientă la psihanalist, dragostea ei incestuoasă, nepotolită pentru tatăl său!

Analogia și asemănarea – care constituie, precum am văzut – baza elaborării psihice – se datorează, pentru Freud, unui scop de contrabandă. Rolul (și cauza) lor este de a masca (camufla, deghiza) ideile sexuale. Freud presupune astfel scopuri acolo unde nu există decât cauze: aceasta e teoria simbolurilor și a gândirii simbolice, eroarea fundamentală a psihanalizei.

Visul ar avea rațiunea sa de a fi în două scopuri sau roluri:

1. – primul său scop ar fi de a satisface poftele, dorințele noastre sexuale, pe cale ocolită, deghizată și perversă; e un rol de prostituată clandestină (personificarea visului).
2. – al doilea scop ar fi de a apăra somnul (personificarea visului – proces psihic – sub forma unui paznic).

Misticismul și ocultismul freudist. După Freud, cunoscutul este, în realitate, necunoscutul. Ceea ce știm sunt aparențele, formele exterioare, înșelătoare. Aceasta înseamnă adoptarea tezei raționaliste a lui Kant privind teoria cunoașterii. Freud ne învață că noi suntem guvernați de forțele oculte ale inconștientului, ființă supranaturală, rea și de o perversitate oribilă. Având la activul său toate intențiile rele atribuite altădată diavolului. Suntem, deci, la discreția capriciilor diavolului – un diavol modernizat și adaptat la știința modernă, un diavol evoluat. Cât de superioară e concepția religioasă! Aici există cel puțin consolidarea unei contra-ponderi, a unui dumnezeu bun și binevoitor, a cărui forță o depășește pe cea a diavolului.

Credința psihanalistă și autocritica. Oricine e cât de puțin inițiat în logică cunoaște dificultățile diagnosticării. Astfel, trebuie să păstrăm totdeauna o doză de îndoială în fundul sufletului față de o ipoteză, cu toate aparențele sale de adevăr.

Psihanaliștii nu sunt prea îngrijorați de asemenea scrupule. După părerea lor, orice idee care apare subit în capul lor este un adevăr. Orice elucubrație este o realitate neîndoielnică. Se pornește de la vis, și anume: de la cel mai ilogic, de la cel mai excentric, de la cel mai neverosimil. Materia primă împrumutată de la acest vis trece de câteva ori între bolnav și psihanalist: enormitățile inițiale se amplifică, ideile și sensurile lor se denaturează. Dar prezumțiosul psihanalist nu se îndoiește niciodată, el nu ezită deloc; credința în perspicacitatea sa intelectuală rămâne de nezdruncinat, el se crede infailibil, ca însăși divinitatea. Uzurpând providența, el vrea să i se substituie printr-un sacrilegiu de auto-zeificare. El nu verifică niciodată: el nu are nevoie de verificare. Știința sa este cu totul deosebită. Ea i-a fost revelată. El nu are nevoie nici să observe, nici să experimenteze: el crede!

Antropomorfismul freudist. Conform psihanaliștilor trebuie să admitem că ideile au ochi (pentru că pot vedea cenzura), ele au o gândire proprie și o conștiință morală (fiindcă își dau seama de păcatele lor), sentimente (fiindcă au oroare de paznic), inteligență (care le permite să facă un plan complicat de apărare, să se dirijeze, să se ascundă). Ele posedă fie moralitate, fie imoralitate; o imaginație într-adevăr fantastică fiindcă schimbă necontenit decorul, travestindu-se mereu în alte haine și sub alte măști. În sfârșit, ideile trebuie să aibă picioare pentru a putea să fugă la apariția paznicului.

De unde vin ideile? Cum se nasc ele? Psihanaliștii nu ne spun nimic în această privință: pentru ei acestea sunt mărunțișuri superflue. Se pare că ei admit tacit că ideile posedă organe sexuale, că sunt de două sexe și că se înmulțesc pe calea raporturilor sexuale!

Cenzura este concepută de freudiști ca un agent al poliției de moravuri, un polițist de stradă cu baston într-o mână și cu cealaltă mână vârâtă în buzunarul pantalonilor, care privește – cu sprâncenele încruntate – spre casa de toleranță de peste drum!

În sfârșit, cenzura ar fi un animal carnivor care se hrănește cu idei sexuale – o lăcustă, o știucă, o pisică – ideile fiind, după caz, greieri-gânditori, pești sau șoareci, în orice caz, ele ar fi niște ființe mici care văd, aud și gândesc, care se bucură și suferă, care luptă sau fug, care se îmbracă și se dezbracă neîncetat, cea mai mare plăcere a lor fiind de a-și încerca reciproc forțele prin exhibiții sportive.

Dragostea ar fi o insectă înaripată care trăiește în stare parazitară în capul oamenilor, ca păduchele. Acest parazit este contagios: el poate să-și ia zborul desprinzându-se de ideea unei persoane pentru a se prinde de ideea unei alte persoane. El zboară, astfel, de la o idee la alta, ca un fluture de la o floare la alta. Această peregrinare se numește „transfer afectiv”: e un fel de contagiune între idei, contaminare sau infectare a unei idei de către o altă idee.

Metempsihoza freudistă. Iată cum a reeditat și a transpus Freud în „sufletul ideilor” ceea ce vechii egipteni au atribuit sufletului în general.

Ideea-pește învinsă, înecată, ucisă, nu este moartă definitiv: sufletul ei se păstrează, fiindcă ideile sunt nemuritoare. Ideile părăsesc doar această lume (= conștientul), continuând să trăiască pe lumea cealaltă (= inconștient). Ele pot să-și permită plăcerea de a călători și de a reveni pe pământ (= la conștiință), cu condiția de a se travesti bine. În acest scop, sufletul lor trebuie să reintre în corpul unui animal viu (= idee reală) schimbându-și forma (= simbolizare).

Vampirismul freudist. Freud pare să se fi inspirat direct din superstiția vampirilor în elaborarea psihologiei sale.

Ideea-pește nu este moartă decât în corpul și în forma ei. Sufletul ei trăiește încă, dar a devenit invizibil (= inconștient). În timpul nopții (= în vis) el apare sub aspectul diferiților monștri (= simboluri), torturând existența adversarului său (= cenzura).

Onirismul freudist. Punctul de plecare (și totodată domeniul pretins experimental al psihanalizei) a fost visul. Totul e de domeniul visului aici: începând cu semiologia și simptomatologia și terminând cu tratamentul.

Freud a inversat logica sănătoasă, punând carul înaintea boilor. În loc să încerce să rezolve enigma visului prin datele concrete ale realității, el a procedat invers: el s-a străduit să explice realitatea prin enigmă! La fel ca și sibilele antice și vrăjitoarele moderne, el acordă visului o valoare transcendentală, valoarea suprarealității. Visul, spune el, dezvăluie voința atotputernicei divinități: Inconștientul, în fața căruia omul aparent (omul conștient, omul cunoscut) este o bagatelă. Prin urmare, omul trebuie să fie prudent și să nu se opună niciodată divinității: dimpotrivă, el trebuie să satisfacă toate dorințele ei și să-i execute toate ordinele. Dacă nu, dumnezeul „Inconștient” se va răzbuna tulburându-i mințile.

Simplismul freudismului. Simplitatea, limitarea, miopia intelectuală caracterizează ignoranța, șarlatania și fanatismul. Simpliștii abundă în toate științele. Pe tărâmul medical se pot cita: homeopatia, vegetarianismul, sistemul lui Kneipp, al lui Kühne, nudismul etc. Acestora trebuie să le alăturăm freudismul, teorie medical-psihologică simplistă care ignoră din fanatism, o ignoranță secundară și derivată din exaltarea unilaterală a afectivității.

Într-adevăr, dacă ar trebui să extragem din scrierile lui Freud (cuprinse în numeroase și voluminoase tomuri) numai ideile, lăsând deoparte fastidioasele și inutilele narațiuni, digresiuni, exemplificări etc., am putea concentra în zece sau douăzeci de pagini întreaga sa știință și toate ramurile pe care le include (psihologia, patologia, terapeutica, estetica, educația etc.). Ceea ce, într-adevăr, e destul de sărac.

Pe de altă parte, dacă luăm lista completă a problemelor psihice ale fenomenelor psihice constatate și descrise cu claritate, vom avea surpriza să constatăm că Freud și discipolii săi nu au luat în considerare și nu au abordat nici a douăzecea parte a problemelor psihologice și a claselor corespunzătoare fenomenelor. În astfel de împrejurări și cu astfel de resurse nu este de mirare că a fost creat și susținut un sistem de o asemenea superficialitate izbitoare.

Pedanteria freudistă. Dacă gândirea freudiană e atât de săracă în idei, ea este, în schimb, foarte bogată în cuvinte. Dezgolită, ea apare uscată și bolnăvicioasă. Îmbrăcată luxos, așa cum a fost prezentată în scrierile freudiste, ea este impunătoare și cuceritoare. Freud a rebotezat toți termenii psihologici.

Vocabularul freudist este destul de respectabil. Dar este el justificat? Există în psihanaliză atâtea idei noi câte cuvinte noi sunt? Cele câteva exemple date mai sus demonstrează contrariul: neologismele inventate de Freud servesc pentru denumirea unor idei cunoscute. El nu a inovat decât cuvinte bombastice pentru niște idei banale.

Putem oare să-l acuzăm de mistificare voită și căutată? A travestit el vechile idei în cuvinte noi cu intenția expresă de a băga confuzia în mințile reduse? Este vorba la el de o mistificare voită sau de un viciu constituțional al gândirii sale? În orice caz, Freud a fost împins la aceasta de ambiția originalității, de dorința de a se remarca, de a impresiona și de a fascina, de înclinația spre proză și excentricitate, pentru verbalism, de pasiunea pentru cuvântul în sine, de idolatrizarea expresiilor grecești și latinești. Simplismul fondului a fost astfel compensat de o complicare a formei.

Pansexualismul freudist. După Freud, organismul întreg nu este decât un „mare organism sexual” (Bodin), la care s-a diferențiat într-un punct o mică porțiune genitală. De acord în această privință cu sectele religioase ale inocentiștilor, Freud proclamă sacrosanctitatea sexului atotputernic și universal. Tot ce vedem sau auzim, tot ce știm sau gândim, tot ce visăm sau vorbim, nu e altceva decât sexualitate. De asemenea, sexualitate e tot ce nu vedem, tot ce nu vorbim, tot ce nu înțelegem (inconștientul).

Freud a generalizat sexualitatea în spațiu și în timp.

Sub numele de libido el înglobează sexualitatea senzorială (senzualismul sexual) și cea reprezentativă (sentimentalismul moralizat), coborând aceasta din urmă la nivelul celei dintâi. Și, totuși, ce diferență între amândouă! Nici nu îndrăznim să credem că ele ar deriva una din cealaltă, tot așa cum mai există oameni care se îndoiesc că altruismul s-ar fi dezvoltat din egoism…

Freud confundă cele două sexualități în una singură, intermediară, dar care nu mai conține decât partea fizică. Or, fără a contesta adevărul că dragostea psihică este grefată pe funcțiile sexuale (după cum întreg psihicul este o simplă grefă pe fiziologic), nu trebuie să le confundăm total. Sentimentele subtile și nuanțate ale omului, atingând adesea sublimul și determinând, în fiecare zi atâtea gesturi supreme, ne opresc să le confundăm cu libido-ul cățelelor. Chiar dacă admitem că există oameni decăzuți în starea de bestialitate, nu ar rezulta decât să le aplicăm numai lor această psihologie zoologică, fără dreptul de a o generaliza.

Așadar, introducerea termenului de libido, care cuprinde în sfera sa și dragostea psihică, dar cu caractere exclusiv senzuale, prezente, instinctive, impulsive și animalice – excluzând toată partea gândită, reprezentativă, idealizată și viitoare – înseamnă a uita că dragostea este un complex în care orgoliul, stima, admirația, prietenia etc. joacă fiecare rolul ei.

Sexualizarea tuturor ideilor noastre. Pentru Freud există două feluri de idei:

1. – ideile reale, ideile sexuale, ideile adevărate;
2. – ideile ireale sau non-sexuale, pseudo-ideile, ideile substitutive, simbolurile sexuale, măștile sexuale – cuprinzând toate ideile, altele decât sexuale.

Astfel, după Freud, ideile sexuale sunt singurele care au o realitate; toate celelalte nu sunt decât umbre de idei, măști pentru uzul ideilor sexuale, forme fără viață, haine pentru travestirea ideilor sexuale. Toată inteligența noastră nu e decât o garderobă pentru uzul sexualității: actorii nu sunt nimic altceva decât idei sexuale.

Sexualizarea întregii afectivități – excluderea tuturor celorlalte sentimente din cadrul psihologiei în special și din viață, în general, și înlocuirea lor în întregime printr-unul singur (amplificat, exagerat, animalizat): sentimentul sexual. Simpatia, respectul, admirația, venerația, amorul propriu, ambiția, dorința de bogăție și de glorie etc. derivă din sexualitate, a cărei simplă deghizare sunt, o aparență, o fațadă, o formă deghizată.

Chiar acelea care nu sunt reprezentantele sale directe (ura, frica etc.) nu contează în fața forței tiranice a sexului. Aceasta e o simplificare absurdă a psihologiei afective.

Afectivitatea, după Freud, este monocromatică: plăcerea este totul (și anume, plăcerea sexuală). Durerea nu există: dacă, totuși, o simțim, ea nu e decât indirectă și derivată din plăcere: e absența plăcerii (sexuale). Pentru Freud afectivitatea reactivă (senzație și sentiment de forță și de slăbiciune) nu există: numai afectivitatea senzorială (senzualismul) e ceea ce contează.

Sexualizarea ideației (a întregii noastre gândiri). Noi nu gândim decât determinați de mobiluri sexuale. Nu se poate crea nimic nou decât sub incitarea sexualității.

Legea fundamentală  psihologiei freudiene este legea asocierii ideilor după erotismul și sexualitatea lor. Ideile nu se mai asociază după contiguitatea sau asemănarea lor, ci după capacitatea lor de excitație sexuală. Noi gândim spre a ne excita pentru sexualitate! Scopul ultim al oricărei gândiri este de a provoca erecția și satisfacția sexuală.

Erotomania generalizată la toți oamenii și la toate vârstele. După Freud, nu trăim decât pentru voluptatea sexuală. Se uită, astfel, frigiditatea femeilor (50%, după cum se spune), se uită că 90% din omenire trăiește într-o continuă tensiune pentru a-și câștiga existența; se uită existența altor pasiuni; se uită că orice lucru are o limită și un termen, o reacție la exces și un echilibru.

Sexualizarea copilăriei. Copiii sunt și ei ființe conduse exclusiv de sexualitate. Ei nu sug decât din voluptate sexuală, ei nu urinează și nu defechează decât pentru același scop și aceeași plăcere.

Copiii sunt mai sexuali chiar decât adulții fiindcă sexul lor e răspândit în întregul corp. În plus, ei sunt perverși sexual: intenția incestuoasă (cu doica, cu tatăl sau cu mama, cu sora sau cu fratele), complicată cu proiecte criminale este o regulă pentru copii, un fenomen normal.

Sexualizarea vieții intra-uterine și a spermatozoizilor. Moștenim nu numai funcțiile și organele predecesorilor noștri, ci până și ideile lor: există, deci, idei ereditare care sunt, fără îndoială, idei sexuale! Aceste idei există, deci, sub o formă comprimată, în ovul și în spermatozoid.

Sexualizarea vieții în întregul ei. Nu trăim decât pentru plăcere (?). Singura plăcere reală este cea sexuală. Toate celelalte plăceri nu sunt decât substituiri ale acesteia. Motorul vieții, cauza și resortul ei, este aspirația spre satisfacții sexuale. Voluptatea sexuală constituie scopul vieții.

Sexualizarea tuturor celorlalte funcții și a tuturor organelor; sexualizarea tuturor senzațiilor și a tuturor senzualismelor parțiale. Plăcerile labiale (suptul, sărutul), anale (defecarea), uretrale (micțiunea), cutanate (gâdilatul, atingerea), sunt echivalentul voluptății sexuale, spune Freud. De asemenea, gâdilatul urechilor sau a mamelelor; plăcerea parfumurilor, a ritmului etc. după el, organele se împart în:

1. – organe principale: organele sexuale;
2. – organe sexuale: organe erogene, toate celelalte.

Argumentul său este că excitarea anumitor zone provoacă excitația sexuală. Argument imprudent, pentru că: diureticele (excitanții renali), aperitivele digestive, excitanții generali ai sistemului nervos, excitanții vizuali (culori etc.) influențează și ei apetitul sexual – consecință a corelației între organele și funcțiile corpului. Această corelație este însă paralelă și reversibilă: dacă organele corpului influențează aparatul sexual, acesta, la rândul lui, influențează toate celelalte organe. Este o mare eroare a se neglija această reciprocitate de inter-acțiune organică.

Este ridicol să credem că plăcerea a fost creată de natură pentru fericirea noastră, ca o jucărie pentru distracție, și că toate plăcerile locale ale diferitelor organe ne-au fost date doar în scopul distracției sexuale! După dovezile furnizate până în prezent, creaturile naturii sunt făcute pe măsură și sunt bine calculate. Dacă natura ar fi vrut să ofere oamenilor mai multă voluptate sexuală, ea și-ar fi realizat ușor dorința, mărind organele sexuale până la dimensiuni suficiente (dacă tipul actual de organe sexuale nu putea conține toată plăcerea pe care natura dorea să o ofere), fie transformându-le calitativ, în structura lor (dotându-le, spre exemplu, cu mai puține vase și mai mulți nervi, eventual cu oase). De ce să atribuim naturii această greșeală și această nepăsare de a fi turnat pe margini, în alte organe, plăcerea pe care a intenționat să o toarne în organele sexuale?

Sexualizarea moralei. Moralitatea constă, după Freud, în a-și ascunde sexul și a-și comprima dorințele sexuale.

El ignoră, deci, complexitatea moralei; el ignoră că moralitatea se referă la toate organele, că ea constituie un echilibru între prezent și viitor; că moralitatea se referă la toate relațiile noastre cu semenii noștri și nu numai la raporturile sexuale.

Imoralitatea freudiană. Morala „tradițională” este viu criticată de Freud: ea este, după părerea sa, o simplă prejudecată lipsită de realitate, o superstiție, o idee impusă de o educație greșită. El nu vorbește decât de morala sexuală, aceasta, de altfel, e toată morala sa.

Freudismul incită la imoralitate: el justifică și încurajează necuviința și desfrâul, decadența și degradarea morală.

Prin exercițiul ei (psihanaliza), el distruge pudoarea și decența, rezerva și candoarea – resorturi delicate și fragile, dar cu atât mai active și eficace. Prin teoria sa el distruge regretul și remușcarea, teama de păcatul sexual ca și de orice păcat în general.

E rușinos să fii pudic, spune Freud: pudoarea este o arierație, un rest de psihologie infantilă, o oprire a dezvoltării. Teama sau rușinea de păcat e o superstiție ce trebuie combătută. Incestul, paricidul, infanticidul, crima în general – toate acestea fac parte din psihologia normală: acestea sunt idei și tendințe obișnuite, comune tuturor oamenilor, din cea mai fragedă copilărie, care e departe de acea neprihănire pe care vrem să i-o atribuim. Sunt tendințe foarte firești. Or, naturalia non turpitur. Pe de altă parte, ceea ce e firesc e și fatal, neputând constitui nici vreun păcat, nici motiv de groază. Desfrâul și orgia, perversitatea și adulterul nu sunt decât niște jocuri inofensive: ar fi păcat să renunțăm la ele! Eventualitatea bolilor venerice, dezonoarea, complicațiile sociale, avortul, copiii nelegitimi, condamnarea la celibat, crima pasională etc., nu contează câtuși de puțin în fața capriciilor sexuale de moment.

Exagerând mult importanța tulburărilor nervoase manifestate de bolnavii săi și sub pretext terapeutic, el pledează în favoarea senzualității, a libertinajului, a desfrâului, a eliberării de orice lanțuri. El pledează pentru viața prezentă fără a se sinchisi prea mult de viitor, nici de binele altuia, și fără a individualiza această recomandare. Tocmai această generalizare și fanatismul cu care apără aceste idei agravează greșelile sale.

El s-a apărat împotriva acestei acuzații, uitând de strânsele legături între teorie și practică, între idei și consecințele lor. De altfel, dacă am insistat asupra imoralității freudismului, am făcut-o mai ales pentru a o aduce ca argument împotriva teoriei sale psihologice: prin aplicațiile practice se verifică teoriile. Moralitatea nu este o idee; e o realitate, o rezultantă a reacțiilor interpsihologice. De aceea teoria unei psihologii incapabilă să o explice și care e constrânsă să o nege nu are nicio șansă de adevăr.

 

PSIHANALIZA

 

Definiție. Psihanaliza nu este o analiză, așa cum ar vrea să o indice denumirea ei: ea este mai curând o sinteză, o psihosinteză. E o asociere liberă. Un vis himeric și obscen. Un tratament prin vis al maladiilor visate: un tratament iluzoriu al unor maladii imaginare.

E o elucubrație sau un delir în doi. E o cursă cu doi concurenți (pacienta și medicul ei) având ca scop găsirea cât mai rapid posibil a semnificațiilor sexuale pentru toate visurile, pentru toate ideile, pentru toate lucrurile. Un concurs de pornografie și nerușinare.

E o pledoarie, un raționament a cărui concluzie e cunoscută dinainte și ale cărei premise urmează să fie eșafodate.

E o nebunie sugerată: o contagiune de delir erotic sistematizat. O reverie erotică provocată. Un flirt deghizat. Un proxenetism camuflat și savant cu un antrenor de profesie. O exploatare și o tocmeală a sex-appeal-ului sub o etichetă medicală. Un viciu ce trebuie clasat printre perversiunile sexuale. O varietate de desfrâu la modă. Prostituție psihică, introducere și tranziție spre prostituția totală.

Tehnica psihanalitică. De la început bolnava este primită cu gentilețe. În prima ședință nu se spun porcării. Se procedează la un examen medical general (mai mult de formă). Se insistă asupra istoricului bolii și mai ales asupra istoricului vieții bolnavei, căutându-se a se câștiga simpatia acesteia. În același timp bolnava e studiată din punctul de vedere al „aptitudinilor sale pentru psihanaliză”, din care vom enumera pe cele mai importante:

1. – bolnava trebuie să fie credulă și maleabilă;
2. – superstițioasă, ea trebuie să creadă în visuri și vrăji;
3. – naivă, ea trebuie, mai ales, să fie mai naivă decât psihanalistul;
4. – ea trebuie să fie înarmată cu multă răbdare;
5. – leneșă și inactivă, ea trebuie să renunțe la orice ocupație timp de 2-3 ani (atât cât va dura tratamentul);
6. – ea trebuie să fie rentieră, pentru a putea trăi fără să muncească și pentru a-și achita, în același timp, obligațiile sale psihanalitice.

Pe măsură ce raporturile între psihanalist și bolnavă devin din ce în ce mai intime, freudistul va desfășura în fața ei întreaga vervă pentru a o convinge:

1. – că psihanaliza e cea mai modernă, cea mai savantă, mai misterioasă și mai eficace din toate metodele terapeutice;
2. – că morala, dreptatea, bunul simț, bunele tradiții și bunele moravuri nu sunt decât simple minciuni convenționale, create pentru naivi;
3. – că educația este o plagă socială, o nenorocire a copilăriei, cu urmări funeste pentru tot restul vieții.

După o singură sau câteva ședințe introductive, începe psihanaliza propriu-zisă, care e, în același timp o metodă de diagnostic și o metodă terapeutică.

La începutul primei ședințe psihanalistul devine teatral și inspirat. Într-o perorație caldă și convingătoare, el recomandă pacientei „virtutea” sincerității absolute (totul e relativ în această lume…). El o invită să spună întreg adevărul, adevărul absolut, fără să ascundă nimic, fără a se teme de nimic, fără rezerve și fără rușine. Mai înainte, el a învățat-o deja că adevăr înseamnă totdeauna sexualitate și că tot restul nu e decât minciună.

Psihanaliza propriu-zisă. Într-o cameră mobilată sobru și în semi-obscuritate, bolnava este culcată pe un divan, cu fața în sus, cu ochii închiși. Psihanalistul, așezat pe un scaun la capul ei, observă fără să fie observat.

Pacienta este invitată să-și povestească visurile pe care le-a avut noaptea. Psihanalistul ia note. El subliniază ideile ce i se par cele mai „importante” și începe să trieze materialul, lăsând deoparte lucrurile lipsite de importanță, adică, lipsite de semnificație sexuală.

După această primă fază a povestirii visului, urmează faza asocierilor libere de idei (= delirul provocat). Rând pe rând, psihanalistul alege un cuvânt sau o idee din povestirea visului și cere bolnavei să-i spună care sunt ideile evocate de acel cuvânt sau de acea idee? Bolnava trebuie să spună cu voce tare tot ce-i trece prin cap, pornind de la acel cuvânt. Nu există aici nici o limită cantitativă: bolnava e lăsată să facă 2-4, până la 10 asocieri, adică până ce începe să spună obscenități. Psihanalistul o îndeamnă la aceasta, stimulând-o:

„amintiți-vă… gândiți-vă bine… spuneți tot ce vă trece prin cap… nu ascundeți nimic… ce alt lucru vă mai sugerează acest cuvânt?”

Libertatea acestor asocieri nu este decât o aparență: ele sunt făcute după câteva ședințe introductive, care sunt tot atâtea ședințe de sugestie în stare de veghe; ele sunt, în sfârșit, făcute sub impresia unui sentiment penibil și din impulsul de a scăpa de el, pacienta resimte penibil anomalia acestui mod contra naturii de gândire alienat. Împinsă de instinct să se apere împotriva acestei senzații sufocante și pentru a scăpa de ea, bolnava apucă involuntar direcția pe care o cunoaște dinainte: direcția sexuală. Supusă chinurilor analizei, mereu hărțuită de psihanalist, bolnava preferă să termine cât mai repede. Ea sfârșește, deci, prin a accepta și a recunoaște ceea ce i se cere, cu atât mai mult cu cât pornografia, spre care el vrea să o antreneze, excită plăcut erotismul și voluptatea sexuală.

Se întâmplă uneori ca prima recoltă de asocieri, primul extract, să fie nesatisfăcător: pacienta evocă exclusiv idei raționale și decente. În acest caz, se va recurge la a doua recoltare de asocieri: psihanalistul va alege cuvintele cele mai echivoce din cele 10-20 evocate în prima serie. El obligă bolnava să exprime ideile sugerate de aceste cuvinte. În acest mod se ajunge inevitabil la ceea ce se dorește („rezistența a cedat”), deoarece există multe cuvinte care au un dublu sens: 1.- un sens propriu (semnificație reală), 2. – un sens figurat (semnificație adesea pornografică).

Așadar, în cursul tratamentului psihanalistul nu rămâne inert: el nu se mulțumește cu rolul unui simplu aparat de înregistrare, neavând nici precizia, nici, mai ales, obiectivitatea acestuia. El știe încă din momentul inițial unde trebuie să ajungă: 1.- la sexualitate, 2. – la copilărie, 3. – la imoralitate și la perversitate. După ce a luat cunoștință de visul pacientei, el știe, de asemenea, de unde trebuie să pornească. Ulterior, el nu are decât să lege elucubrațiile visate de pacientă cu elucubrațiile sale din starea de veghe, umplând cu excrețiile gândirii sale spațiul între cele două aiureli.

De îndată ce frâna a fost suprimată, psihanalistul caută să inventeze și o fabulă: el imaginează pe neașteptate un roman, totdeauna scabros, pe care-l arată pacientei ca fiind cauza bolii sale. Bolnava, firește, se opune la aceasta, ea refuză să recunoască și încearcă să protesteze. Dar, întrucât psihanalistul insistă cu convingere, cu amănunte și cu precizări, pacienta începe să ezite. Și fiindcă freudistul îi explică că nu ea însăși, ci inconștientul din lăuntrul ei (=diavolul din abdomenul ei) este cel vinovat de infamiile incriminate; fiindcă el îi explică, de asemenea, că nu e vorba despre prezent, ci de un trecut foarte îndepărtat, demult uitat, bolnava (prin definiție obosită, timidă și credulă) se abandonează și cedează, începând să creadă orice, cu condiția de a se vindeca. Ea crede, deci, și ascultă de acela care îi vorbește în numele științei, cu atât mai mult cu cât medicația psihanalitică nu e deloc amară, ci, dimpotrivă, foarte agreabilă, când pacienta s-a obișnuit puțin cu ea. Se visează pe divan, cu fața în sus… se visează în stare de veghe. Alături, un mascul vorbăreț, dispus la interpretări picante – cam tari, e adevărat, dar merge, fiindcă totul se petrece în doi…

Vindecarea, se spune, survine automat, îndată ce diagnosticul a fost pus și mecanismul maladiei a fost adus la cunoștința bolnavei. Totuși, pentru a consolida vindecarea, psihanaliza trebuie completată prin „redresarea”, care se poate efectua în două moduri diferite:

1. – prin recomandarea de a practica actul sexual;
2. – prin condamnarea tendinței perverse (presupuse) și prin „sublimare” (care constă în a îndrepta atenția și energiile bolnavei în alte direcții).

În afara noutății cuvântului sublimare, aceste procedee sunt demult cunoscute medicilor. După atâtea teorii întortocheate, iată-ne deci reveniți la banalitate și la platitudine!

Practica – ca și teoria – psihanalizei este bazată pe vis. Se începe prin a se impune pacientului să-și povestească visurile; apoi el este obligat să viseze în stare de veghe, să facă „asocieri libere” și să le exprime cu voce tare. Între timp, psihanalistul face și el visul lui: e ceea ce el numește „interpretarea visului”. Din timp în timp, pacientul și psihanalistul visează împreună: e așa-zisa „asociere dirijată”. (A se vedea mai sus – „onirismul freudist”.)

La visul bolnavului – punctul de plecare al reveriei – psihanalistul reacționează cu un vis personal: vis secundar sau prin inducție – „prima interpretare”, psihanalistul va sugera această interpretare bolnavului cu titlul de eșantion și model de imitat pentru visul său în stare de veghe: vis terțiar, asociere liberă de idei, delir provocat. Inspirat de delirul bolnavului, psihanalistul va delira la rândul lui, un alt vis indus: vis cuaternar sau a doua interpretare. Aici se poate opri, ceea ce, de altfel, se obișnuiește. Ciclul delirului indus între bolnav și medicul lui poate continua însă la infinit. Ultimul vis al psihanalistului (ultima sa „interpretare”) constituie mitul căutat, totdeauna același (perversitate sexuală) și care se repetă la infinit. Astfel, pornind de la vis, se trece prin reverie pentru a se ajunge la mit. Odată inventat acest mit, el este sugerat și, în cele din urmă, impus bolnavului drept cauza maladiei sale: toate protestele sale sunt inutile și, în disperare de cauză, el sfârșește prin a-l accepta. De acum înainte începe o altă fază a delirului: delirul sistematizat, ideea fixă. Mitul sexului este băgat ca un cui în capul bolnavului. Pentru a-l vindeca de nevroza sa, i se va atribui nebunia, ceea ce e conform cu doctrina homeopatică: similia smilibus curantur.

Înșelăciune și iluzie. Care este metoda aplicată în vrăjitorie și care să nu fi dat niciodată vreun rezultat? Nu există cauză fără efect: psihanaliza trebuie și ea să producă efecte, iar printre aceste multiple efecte nu e de mirare că există și unele bune. Dar aceste efecte bune sunt ele datorate mecanismului terapeutic indicat de Freud? Ar fi o naivitate să o credem, și e cert că nici el însuși nu a crezut-o.

1. În primul rând, bolnava este sugestionată: mai întâi i se câștigă încrederea; e chiar făcută să se îndrăgostească; i se dau sfaturi și explicații preliminare, precum și în timpul tratamentului; acesta va fi întrerupt și în timpul analizei i se vor pune diverse întrebări.
2. Bolnava e distrată, cu cel mai captivant subiect de distracție: sexualitatea. Sustrasă preocupărilor sale patologice constituite în cerc vicios, ea este acum atrasă spre o altă sferă de idei și preocupări. E un divertisment, o derivație, o revulsie psihică al cărei efect compensator și normalizator nu poate fi neglijat, deoarece e în același timp recreația și odihna proceselor și a regiunilor psihice slăbite, bolnave, obsedante. Atenția bolnavei este îndreptată spre vis și reverie (așa-zisa asociere de idei; interpretările): ce poate fi mai estetic (sub raport metodic)?
3. Bolnava este îndrăgostită: ea se află sub acțiunea efectelor tonice ale celui mai tumultuos dintre sentimentele umane, care îi remontează bunăstarea și buna dispoziție, satisfacția și mulțumirea, bucuria și optimismul, care o face să vadă totul în roz – prezentul și viitorul.
4. Bolnava își face confesiunile, al căror efect terapeutic fericit este foarte cunoscut, întrucât biserica l-a folosit de multă vreme.
5. Bolnava este antrenată de a căpăta curaj: i se fortifică sentimentele de forță (încrederea, orgoliul) și se combat sentimentele sale de slăbiciune (teama, frica, timiditatea, rușinea, rezerva, reticența, scrupulozitatea etc.). Se începe prin a fi exersată la temeritate în expresii și în gândire și se sfârșește prin a o face să îndrăznească. Mentalitatea bolnavei este adaptată la o filosofie îndrăzneață, simplă și ușor de satisfăcut, iar afectivitatea ei este adaptată spre a se bucura de prezent. Se reușește ca ea să fie convinsă că nu există păcat, că tot ce gândește sau simte este bun, că ea trebuie să facă tot ce-i place și poate face tot ce va voi.
6. În sfârșit, pierderile considerabile de timp și de bani acționează pentru a o readuce la simțul realității, care echivalează cu simțul normalului și cu sănătatea.

Pericolul patogenic. Dacă pentru bolnavele false psihanaliza este un joc plăcut de savurat, pentru adevăratele bolnave ea se poate dovedi dezastruoasă, putând agrava afecțiunea existentă și provoca psihopatii.

Folosirea visului și a reveriei și exercitarea delirului provocat (asocierea liberă de idei) o poate duce pe bolnavă la nebunie, la delirul oniric, la tulburări mintale, la autism și la schizofrenie, la interiorizare cronică cu stare de confuzie și obnubilare.

Specularea dragostei bolnavelor poate duce la pasiune, cu toate consecințele dezastruoase ale ei: epuizarea, surmenajul afectiv, delirul erotic, chinurile geloziei și crizele deznodământului.

Sugestia obsedantă a patogeniei sexuale a bolii sale poate duce bolnava la idei fixe, la obsesia sexuală, la sistematizarea delirantă pe tema sexuală.

Șocul psihic produs de răsturnarea întregului ei moral și întregii afectivității poate duce la delirul de incriminare și de degradare, la demoralizare, însoțită de dezgust și reprobare de sine, putând ajunge până la sinucidere.

Dificultate și încetineală. E nevoie de luni și ani pentru ca bolnava să fie „vindecată”. Firește că într-un asemenea răstimp, bolnava devine sătulă de toate, inclusiv de psihanaliză: așadar, cel mai adesea ea se vindecă mai curând de psihanaliză decât de boală.

 

INVITAȚIE CĂTRE PSIHANALIȘTI

 

Acelora care ar avea pretenția să susțină că toate criticile noastre sunt nefondate, le vom adresa invitația de a binevoi să ne furnizeze probele contrariului, adică:

1. Renunțând la literatură, să-și expună toate ideile lor într-o manieră științifică, succintă, sobră și sistematică;
2. Să simplifice și să vulgarizeze proprii termeni;
3. Să echivaleze sinonimiile tuturor termenilor folosiți în psihologie;
4. Să definească și să divizeze fiecare noțiune psihologică, precum și fiecare noțiune a fiecărei științe noologice;
5. Să reprezinte în imagini toate ideile lor psihologice;
6. Să-și precizeze atitudinea față de animism, materialism, misticism, empirism, experimentalism, behaviorism și față de toate celelalte curente psihologice și filosofice;
7. Să răspundă la toate problemele psihologice: să ofere o psihologie unitară și completă;
8. Să explice prin teoriile lor toate fenomenele psihice (a se vedea lista lor în cadrul acestei lucrări);
9. Să aplice teoriile lor la toate faptele psihologice (logice, morale, estetice, pedagogice etc.); să dea publicității lucrări sistematice și complete de etică, estetică, logică, arta creației etc.;
10. Să supună unui juriu obiectiv următoarea probă practică: să aleagă un bolnav care să fie analizat de zece psihanaliști, pentru a demonstra că sunt perfect de acord asupra diagnosticului pus, precum și asupra tratamentului aplicat.

(Ștefan Odobleja – Psihologia consonantistă, pp. 642-658, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982)