Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 28, 2024
PROCESUL DIN CRAIOVA (6)
Şapte zile au trecut de când stau pe banca acuzaţilor şi ascult mereu cum ne este pusă viaţa la cântar, cum e sucită pe toate părţile. Şapte zile lungi şi grele. Şapte zile de când D-na Stănculescu, cu Nineta şi Nelu, fata şi băiatul ei, la care sunt încartiruit, se dau peste cap ca să-mi facă gusturile. Masa o luăm la sediul din Obor, dar D-na Stănculescu nici nu vrea să audă că am stat la masă şi trebuie să cinez şi cu ei. Câtă omenie am găsit la Olteni!
Tocmai s’a terminat şi ziua a şaptea a procesului şi pornim spre Obor, amestecaţi cu lumea şi cu Lct.-ul şi cei trei sergenţi de gardă ai noştri. Un puşti mititel, cu un braţ de ziare sub braţ, se repede spre noi strigând:
— Procesul celor zece legionari din Bucovina. Ediţie specială. Cumpăraţi Domnilor cât mai am ziare.
Nelu Săndulescu, care e mereu lângă mine, îi zice, arătând cu capul spre noi:
— Ăştia sunt, mă, cei zece legionari din Bucovina.
— Nu-i nimic. Să cumpere ca să vadă ce zice lumea despre ei.
Râdem cu toţii de inteligenţa puştiului şi îi cumpărăm câte un exemplar, după care se depărtează strigând „ediţie nouă, ediţie specială”…
La sediu ni se serveşte masa, la care ia parte şi Lct.-ul cu cei trei sergenţi. Lct.-ul mănâncă gânditor. Mateescu, care stă lângă el, îl întreabă:
— La ce vă gândiţi, D-le Lct?
— Mă gândesc şi eu la cât de curioasă e de multe ori soarta. D-vstră nici nu vă trece prin cap cum am ajuns eu comandant al gărzii care vă păzeşte, dragă Doamne.
— Într’adevăr, nu ştim.
— Am avut o mică neînţelegere cu comandantul meu de batalion şi drept pedeapsă am fost trimis aici. Dacă ar şti el cât sunt de mulţumit că am putut auzi şi vedea tot ce s’a întâmplat în aceste zile, şi-ar da seama că un asemenea lucru înseamnă răsplată şi nu pedeapsă. Zău, trebuie să-i mulţumesc Maiorului, şi nu ştiu cum.
După masă, Mircea Orendovici se tot suceşte pe lângă mine.
— Ce vrei mă?
— Nimic. Da ce-ai zice să dormi astă noapte la mine. Mi-e urît singur şi am putea să mai povestim.
— Nu merge. Se supără D-na Săndulescu. S’a purtat aşa de frumos cu mine că pe nici un preţ din lume n’aş vrea s’o supăr.
— Nu se supără. Vorbesc eu cu ea.
— Ba să-ţi vezi de treabă. Nu merg şi gata.
Îl las pe Mircea şi trec într’o odaie vecină, pregătindu-mă să-i scriu tatei. Între timp intră Spiridon Jitariu şi mă întreabă ce fac. Când îi spun că vreau să-i scriu tatei, iese din cameră ca fugărit de stafii. N’am vreme să mă gândesc ce-i cu el, căci vine Orendovici şi îmi spune că D-l Ionescu trebuie să plece şi să închidă casa. Deci trebuie să plecăm şi noi. Toţi zic că ar vrea să plece la dormit, dar eu vreau să mă plimb prin parcul Bibescu şi, ca unul, toţi îşi schimbă părerea. Curioasă treabă, mă gândesc eu. Nineta Săndulescu cu o verişoară a ei, stau tot timpul lângă mine, tăcute. Le întreb ce au, dar se fac că nu aud. Ajunşi în parc, eu mă sui într’o barcă şi mă plimb niţel gândindu-mă la toate cele petrecute, dar mai ales la tata şi la forma curioasă în care se comportă acum toată lumea cu mine. Când mă dau jos din barcă, văd că ceilalţi camarazi discută ceva foarte aprins cu avocaţii noştri. Din grupul lor se desprinde Orendovici şi vine spre mine.
— Măi Mardarie, cum l-ai lăsat pe tata când ai plecat de-acasă?
M’am oprit ca prins de pământul pe care stăm. Fulgerător mi-am dat seama de ce Mircea vroia să dorm la el; de ce Spiridon a fugit din cameră; de ce Nineta şi verişoara ei tac; de ce toţi îşi schimbau părerea după a mea. Mă doare inima şi ceva greu de tot îmi apasă pieptul. Mă uit cu ochi tulburi în jur şi văd numai feţe triste. Nineta şi verişoara ei mă prind de braţe şi plâng. Cu greu, parcă mă doare să vorbesc, îl întreb pe Mircea:
— Când a murit?
— Acum trei zile.
— De ce nu mi-aţi spus?
— Tot nu puteai pleca acasă. Ş’apoi, chiar dacă îţi permiteau, nu ajungeai la vreme.
— Dă-mi o ţigară, Mircea.
D-l Cdt. Polihroniade îmi întinde repede o regală.
Când văd marca, o strivesc între degete şi o asvârl. Mircea îmi dă o naţională. Parcă mă simt mai uşurat după primele fumuri. Îmi dau seama de lipsa de politeţă săvârşită faţă de D-l Polihroniade şi-i cer scuze.
— Nu-i nimic, camarade Popinciuc. Pe mine mă doare numai inima pentru nenorocul D-tale.
— Lăsaţi că trece, D-le Cdt.
Sprijinit de Nineta şi verişoara ei şi urmat de toţi ceilalţi, plecăm spre casă. Când ajung, D-na Săndulescu fuge din cameră plângând. Mă aşez pe pat şi încerc să dorm, dar nu merge. Tata e pretutindeni acum. Casa, surorile, fraţii, rudele, vecinii, tot satul e în camera mea. Sunt aşa de vii, încât de multe ori îmi vine să întind mâna şi să-i ating…
A doua zi, când am apărut în sala de judecată cu doliul negru pe mâneca cămăşii albe, toată lumea s’a uitat înduioşată. Căpitanul Vlădescu de la masa de judecată se uită trist la mine şi cu colţul batistei îşi şterge o lacrimă ce vrea să se furişeze pe obraz la vele. Cei nouă camarazi din boxă, plâng nestăpâniţi. Aş vrea să pot plânge şi eu, dar nu pot. Apărarea îşi spune mai departe cuvântul. Cotigă, profund impresinat de moartea tatei vorbeşte:
— D-le Preşedinte, eu sunt om matur, dar mă doare inima de-mi vine să ţip când mă gândesc că acasă fraţii şi surorile camaradului Popinciuc stau în faţa gropii proaspete a tatălui lor şi el stă aici pe banca acuzării. Şi pentru ce, D-le Preşedinte? Pentru că a avut curajul să apere memoria unor morţi. Unor fraţi de luptă şi credinţă ai lui. Şi pentru acest lucru trebuie să îndure ceea ce nici duşmanului nu-i doreşte nimeni, să nu poată lua parte la înmormântarea părintelui său. D-le Preşedinte, chiar de îl condamnaţi, daţi-i posibilitatea să meargă să se roage la mormântul tatălui său. Stau eu pentru el aici.
Toată lumea din sală plânge. Şedinţa se suspendă.
Ies afară şi mă plimb singur prin grădina Tribunalului. De după un pom apare fetiţa cea mai mică a D-lui Ionescu, de vreo patru ani, cu cârlionţi şi nişte ochi dulci ca de miere, şi-mi zice:
— Camarade Mardarie, nu fii trist, că mie îmi vine a plânge. Uite aici ţi-am adus ceva. Şi-mi pune în mână o fotografie a ei. O iau în braţe şi abia acum lacrimile încep să-şi facă vad pe obraz. Ea mă cuprinde cu braţele ei micuţe pe după cap, îşi lipeşte obrazul de al meu şi-şi amestecă lacrimile cu ale mele.
E a doua zi a procesului. Ziarele duc cu ele în întreaga ţară fotografii de-ale noastre şi coloane întregi despre proces. Vorbeşte D-l Dr. Sgoanţă, ca ultimul dintre apărători. Trei ore a învârtit fapta noastră pe toate părţile; broboane mari de sudoare îi curg pe obraz. Istovit de putere, dar cu fruntea senină ca omul ce şi-a făcut datoria pe deplin şi cu speranţa că munca lui va da roade bune, îşi termină pledoaria.
Ni se dă ultimul cuvânt. Ghiţă Zelenschi mulţumeşte Tribunalului pentru felul frumos în care a înţeles să conducă procesul, îşi exprimă toată încrederea în imparţialitatea judecăţii şi promite, în numele nostru, că vom lupta şi mai departe pentru dreptatea neamului nostru, sărac în cea mai bogată ţară din lume. Noi ceilalţi renunţăm la cuvânt.
Tribunalul se retrage spre a delibera, iar pe noi ne duc în Grefă, unde trebuie să aşteptăm sentinţa. După vreo oră un urrraa formidabil sparge liniştea nopţii; „Ştefan Vodă al Moldovei” taie brazde adânci în liniştea întregului oraş. Uşile Grefei sunt date la o parte şi, din mulţimea ce cântă, apare Căpitanul Băluţă-Dumitrescu. Noi îl aşteptăm în linie şi în poziţie de drepţi. Se face linişte şi Căpitanul Băluţă-Dumitrescu ne zice:
— Domnilor… aţi fost achitaţi! Tribunalul a considerat că nu există asociaţie, şi cum bătaia nu face parte din aceeaşi „familie” de delicte cu asociaţia care i-a fost dată spre judecare prin ordonanţa de trimitere în judecată, aţi fost achitaţi.
Ghiţă comandă pentru onor şi-i mulţumeşte Procurorului pentru imparţialitatea din timpul procesului. Apoi întorcându-se spre lumea ce stă să dea buzna în Grefă, mulţumeşte tuturor pentru dragostea cu care am fost primiţi şi ajutorul ce ne-au dat.
Când ieşim în curte, suntem aruncaţi în sus, strânşi în braţe şi sărutaţi, de aproape nu mai ştim unde ne aflăm.
Toată lumea e veselă. La familia Săndulescu acasă, veselia e mai potolită, din cauza mea. Ceilalţi camarazi au mai rămas prin Oltenia pentru propagandă, pentru că se apropiau alegerile din 1937.
Eu cu Niţucă, Spiridon şi Mircea, însoţiţi de familia Săndulescu până la gară, am plecat spre casă să îngenunchiez la mormântul proaspăt a celui ce mi-a fost tată bun şi drag.
Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc