PROCESUL DIN CRAIOVA (2)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 25, 2024

PROCESUL DIN CRAIOVA (2)

Deşi ne doare sufletul, trebue să ne supunem. Lacrimi amare au început să-mi curgă pe obraz la vale. Nicoleta, care se uită zâmbind la mine, îmi zice:

— Ce ai mă? Eşti muiere?
—Du-te dracului Nicoleta. Ce ştii tu ce înseamnă să stai atâta vreme împreună şi acum să te despartă, în fiecare moment să-ţi zici că tu eşti liber şi ei nu.
— Ai dreptate. Te rog să mă ierţi; şi se uită aşa de nostim la mine că aproape îmi vine să râd.
— După câte văd, mie mi-a trecut. Dar se pare că vrei să începi tu.
— Nu vreau să încep, dar mă gândesc cât de uşor judecăm lucrurile. Când te-am văzut plângând, imediat mi-am zis: uite muierea, fără să mă gândesc la toată dragostea ta pentru ceilalţi şi la faptul că, stând aici în boxă, gândul meu urît se invalidează singur.
— Ia să lăsăm discuţia asta. Bate palma aici şi dă-le naibii de necazuri. Ne necăjesc destul alţii ca să nu trebuiască să ne mai necăjim şi noi.

Ne-a trecut necazul şi am plecat cu toţii spre închisoare. Pe drum ne întâlnim cu Comandantul închisorii, care ne întreabă:

— Ei Domnilor, pe când plecarea acasă?
— O parte azi, iar restul ceva mai târziu, D-le Maior, îi răspunde Cezar, care e mai aproape de el.
— Cum, nu sunteţi toţi puşi în libertate?
— Nu. Patru am mai fost reţinuţi.
— Destulă ruşine pentru obrazul nostru de olteni.

A plecat întristat pierzându-se printre lumea de pe stradă.

Ajunşi la închisoare, nouă celor liberaţi ni se dau foi de drum, dar noi nu ne dăm duşi de lângă cei patru. Abia la închidere, noaptea, am plecat. Cu primul tren apoi, am luat drumul spre casă.

În Suceava, pe stradă şi pe ori unde mă învârt, lumea se dă la o parte din calea mea făcându-mi loc larg, salutându-mă şi privindu-mă cu foarte multă curiozitate. Până şi foştii mei profesori de liceu mă salută. Când îl întreb pe câte unul ceva, îmi răspunde binevoitor, dar sfios şi parcă cu prea mult respect. Ce dracu vor fi având, mă tot gândesc eu. La un colţ de stradă dau peste Octavian Dârja, prieten din cea mai fragedă copilărie, însoţit de Doctoriţa Wesckema, dragostea mea platonică, care când mă vede mă îmbrăţişează cu multă căldură.

— Bine că măcar voi aţi rămas aşa cum vă ştiam, că altfel nu-mi mai venea să dau pe aici.
— Da ce s’a întâmplat? mă întreabă Dârja.
— Tu nu vezi? Toată lumea cunoscută, toţi colegii, prietenii, se feresc de mine ca de un ciumat.
— Nu fii prost măi. Au respect de suferinţa ta, de aceea se dau la o parte şi te salută.
— Dă-l naibii de respect. Aş fi fost mai bucuros să fie mai primitori, mai calzi.
— Nu merge Marda. Tu nu te vezi, dar eu când mă uit la tine văd cum închisoarea a lăsat urme pe obrazul tău. A fost greu?
— Oleacă. Dar a fost frumos. Am învăţat multe despre mine. Acum mă cunosc oleacă mai bine. Îmi cunosc mai bine păcatele.
— Când vii să te consult, mă întreabă doctoriţa?
— În una din zilele ce vin, când oi avea ceva vreme.
— Cred că nu mai ai chef să stai închis, îmi zice Tavucă.
— Chef n’am. Dar de va fi nevoie, nu mă dau înapoi.
— Tu tot nebun şi cu sufletul după himere ai rămas, intervine Octavian.
— Să lăsăm asta. Tu ştii că în această privinţă nu ne înţelegem. Mai bine povesteşte-mi ce e nou pe acasă.
— Ştii că aş vrea să merg cu tine? Cred că are să fie frumos. Tot satul te aşteaptă. Au de gând să te sărbătorească; eşti doar eroul nostru.
— Nu fii nebun. Cine naiba a avut ideia asta? Lasă că le-o iau eu înainte. Astă seară plec acasă.

Vestea sosirii mele a ajuns însă înaintea mea. În faţa casei, pe islaz e plin de rude şi prieteni. Toţi mă îmbrăţişează şi mulţi ochi sunt plini de lacrimi. Însoţit de câţiva moşnegi şi cuprins de după mijloc de moşul Gheorghe Ţurcan, mă îndrept spre casă. În curte stau toate surorile. Mă strâng în braţe, mă sărută şi plâng.

— Vă pare rău că mi-au dat drumul de la închisoare şi de aceea plângeţi?
— Da du-te măi la naiba şi nu te mai ţine de şotii, mă ghionteşte Leliţa Măriuca şi râde printre lacrimi. Ileana mă ia de mână şi mă duce la tata în camara mică unde el stă culcat în pat. E slab şi parcă mai bătrân. Se uită la mine cu ochi plini de durere. Lângă el stau vreo câţiva moşnegi ce au venit cu mine.
— Sărut mâna, tată.
— Bine mă copile c’am trăit să te mai văd odată. Credeam că nu te-oi mai vedea.
— Lasă tată că te faci bine şi o să-i tragem un chef cu tot satul de să-i meargă vestea în toată ţara.
— Hm… Numai să mă fac bine. Da tu, nu-i fi flămând? Tu, femeie, ia pune ceva de mâncare băiatului.

Mama se cam supără şi îi răspunde necăjită:

— Lasă, omule, că ştiu eu de ce are nevoie băiatul mai bine ca tine.

Masa s’a întins mare, însoţit fiind de surori care mă tot întreabă lucruri de la închisoare.

— Da de mâncat aveaţi destul?
— Nu vezi obrajii ăştia? Crezi că se ţin aşa fără mâncare?
— Da l-aţi bătut rău pe ăla?
— Nu prea.
— Păcat, zice Costică, dacă eram eu acolo îl băteam de-l stingeam.
— Şi era frig la închisoare?
— Nu, că făceam foc.
— Da lemne de unde aveaţi?
— Din oraş, de la legionari.
— Da, amu, cred că ţi-o trecut pofta de stat închis?!
— Trecut dară; numai să nu mă prindă din nou.
— Măi, tu să fii cuminte şi să nu te mai amesteci. Tu ţi-ai făcut rândul tău, acum să facă şi ceilalţi pe al lor.

Şi Leliţa Măriuca îmi tot mângâie părul şi nu se mai satură privindu-mă.

— Crezi matale că ceilalţi nu au surori ca mine care le spun acelaşi lucru? Ia gândeşte că toţi am luat-o de bună şi n’am mai face nimic. Nu s’ar duce toate naibii? Cum mi-o fi norocul. Dacă vine ceva ce trebuie să fac eu, mă bag din nou la apă şi gata.

Cei câţiva bătrâni vorbesc cu tata.

— Mândru şi deştept fecior ai, măi Vasile! Dumnezeu să ţi-l ţie mulţi ani.
— E bun el, da-i prea aprig la mânie, le răspunde tata.
— Apoi aşa-i bun omul. Bun la suflet şi aprig la mânie. Ce n’ aş da eu să am un flăcău ca ăsta! Ce’s eu fudul acum, atunci nici n’aş sta de vorbă cu voi, zice moş Ţurcan.
— Apoi nici mie nu-mi pare rău că îl am, zice tata, dar de multe ori copiii fac multe necazuri.
— Da cu cât e mai mare bucuria după un necaz? Când e prea multă vreme bună, nu zici şi tu mă Vasile: dă Doamne o ţârucă de ploaie? Ce vrei, copiii fac şi bune şi rele.
— E drept, se dă bătut tata şi, cu o mână ce e numai piele şi oase, îşi răsuceşte mustaţa albă şi stufoasă.

Moşul Gheorghe se întoarce spre mine.

— Mă Mărdălucă, hai cu mine că lelea Domnica trebuie să fi scos plăcintele din cuptor.
— Da mai lasă-ni-l şi nouă, se sburlesc surorile la moşul Gheorghe.
— Voi sunteţi mai tinere şi aveţi vreme de a-l vedea, dar noi, cine ştie. Hai Mardarie că moşul are ceva frumos pentru tine.
— Dacă-i aşa merg, moş Gheorghe.

Moşul Gheorghe n’are copii şi de mic mă duceam cam destul de des la el acasă. Moşul m’a învăţat a cosi, a încărca carele cu fân şi a face stogul. Mai ales mă atrăgeau perele ascunse prin perinele de zestre şi prin fânul din şură. Lelea Domnica scosese plăcintele din cuptor, a fiert lapte, a destupat o putinică cu brânză de oaie şi tocmai se pregăteşte să răstoarne pe fund o mămăliguţă.

— Sărut mâna, lele Domnică, cum merg treburile pe acasă?
— Bine Mărdălucă. Da mare şi frumos te-ai mai făcut!
— Nu-i aşa, lele Domnică? Şi când te gândeşti că tot satul plânge că am stat închis, în loc să se bucure că Statul m’a crescut mare şi frumos?!
— Mă Mardarie, mă! Ia spune tu lelei când ai să te laşi de şotii?
— Când oi îmbătrâni, lele Domnică. Atunci nu le mai fac. Le scriu pe cele ce am făcut, şi gata.
— Şi pomeneşti tu şi de lelea acolo?
— Şi de lelea şi de moşu şi de plăcinte, dar mai ales de pere nu uit nici mort.
— Nu te uita femeie la pezevenchiul ăsta, că te duce cu vorba. Nu-l vezi cum râde?

Moş Gheorghe se apropie de mine şi pe sub masă îmi arată o tabachere lucrată de el din lemn de nuc, cu înflorituri, plină de tabac fin, amestecat cu flori de sulfină care îi dau un parfum foarte frumos.

— A ta-i, dacă nu-l uiţi pe moşu.
— Nu uit nici pe moşu şi nici pe lelea.

Am povestit, am râs cu ei, am mâncat şi apoi am venit acasă, unde am stat de vorbă până noaptea târziu. Cele trei zile câte am mai stat în sat, am trebuit să intru în multe case şi să răspund la multe întrebări repetate. Am făcut-o cu drag, căci cu drag şi suflet curat erau puse întrebările.

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc