PROCESUL DIN CRAIOVA (1)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 24, 2024

PROCESUL DIN CRAIOVA (1)

Spre răsăritul soarelui am ajuns în gara din Craiova. Ne-am dat jos încărcaţi cu bagajele şi în dosul gării am tocmit o birjă care să ni le ducă până la Tribunalul Militar. Apoi încolonaţi şi încadraţi de către sergenţii de pază (ne-a costat multă discuţie până să-i convingem cum să mergem, ei vroind să ne lase să mergem singuri), am pornit spre Tribunal. Soarele s’a înălţat cam de-o suliţă peste capetele noastre şi ne încălzeşte binişor. Pomii de pe marginea drumului sunt verzi şi plini de rod şi şoseaua pietruită e proaspăt udată. Cântecele legionare scot lumea la geamuri şi pe la uşi, iar un cârd de copii se ţin după noi îngânând câte o notă din cântecele noastre.

La Tribunalul Militar, fierbere mare. Magistraţi, plutonieri, furieri, toţi îşi caută de lucru prin curtea în mijlocul căreia stăm noi grămadă povestind câte şi mai câte. La poartă sentinela are de lucru cu lumea, ce în număr tot mai mare se opreşte împiedicând circulaţia. Cu greu, din lumea curioşilor îşi face loc un negustor rotofeiu, cu mustaţa neagră ca pana corbului, şi se apropie de noi.

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul, camarazi. Bine aţi venit. Eu sunt Ionescu-Butoiu, legionar de aici însărcinat cu primirea d-vstră. Noi vă tot aşteptăm de vreo două săptămâni.

Îi răspundem la salut şi ne prezentăm şi noi. Apoi vorbim despre noutăţile survenite şi despre stările de lucruri din Craiova. Nu după mult timp camaradul nostru a organizat o masă pentru noi în una din sălile Tribunalului. Între timp, un domn cu părul cărunt şi cu servietă la subţioară, ce stă mai la o parte, ne tot priveşte. Se apropie apoi de grupul nostru.

— D-lor, daţi-mi, vă rog, voie să mă prezint: Dr. Sgoanţă, avocat şi Decanul Baroului din Craiova. Mă tot uit de o bucată de vreme la d-vstră şi aş dori să ştiu de unde sunteţi?!
— Din Bucovina, D-le Doctor. Suntem legionari şi stăm aici în calitate de arestaţi.
— Atunci d-vstră sunteţi acei de care se vorbeşte atâta aici.
— Probabil. Îi răspunde Ghiţă.
— D-lor, aş avea o mare rugăminte. Eu nu sunt legionar; dar, dacă îmi permiteţi, aş dori să mă înscriu în apărarea d-vstră.
— Bucuroşi, D-le Doctor. Noi vă vom fi foarte mulţumitori.
— Mulţumirea e de partea mea. Voi fi fericit să fi putut aduce şi eu un serviciu neamului, dacă reuşesc să vă pun în libertate. (Dr. Sgoanţă a fost unul din avocaţii cari au avut curajul să-l apere pe Căpitan în procesul din 1938).

Mai târziu a venit Şeful Legionar al Judeţului, Cdt. Aj. Roşulescu şi alţi mulţi camarazi şi camarade. Tot atunci am înaintat Tribunalului o cerere de punere în libertate, după cum ne-au sfătuit D-nii Sgoanţă şi Vergatti. Apoi, în aceeaşi ordine şi în sunetul cântecelor legionare, am plecat spre închisoarea militară care se află la o margine a Craiovei, în dosul Parcului Bibescu. Pe tot drumul lumea ne salută cu bucurie şi ne urmăreşte cu ochii până dispărem la vreo cotitură sau după o perdea de pomi. Închisoarea e mică şi curată. Comandantul închisorii, un Maior cu mustăcioară neagră al cărui nume l-am uitat din păcate, ne primeşte cu multă bunăvoinţă.

— Îmi pare rău, D-lor, că trebuie să vă primesc în cocioaba asta. Dacă ar fi fost după mine, închiriam un hotel de lux.
— Lăsaţi, D-le Maior —îi răspunde Ghiţă— că noi suntem obişnuiţi deja cu altele şi mai rele.

Maiorul ne conduce personal până la celula noastră ce dă direct în curtea închisorii.

— Aveţi, Domnilor, o celulă istorică. Aici a stat închisă Ana Pauker.

Celula e cam mică pentru noi zece, dar ce să-i faci. Se zice că celula e tocmai bună, dar noi suntem prea mulţi.

Ne aranjăm cum putem mai bine. Pentru mâncare, Maiorul ne pune la dispoziţie sala de mese a gărzii. Masa ni se aduce de la sediul legionar din Obor, un sector al Craiovei condus de camaradul Ionescu-Butoiu. Legionarele s’au împărţit în echipe sub conducerea Cdt. Leg. Nicoleta şi au grijă de mâncarea noastră. După masă vine din nou Maiorul cu un borcan de dulceaţă în mână, însoţit de feciorul lui, un băieţaş de vreo 13 ani.

— D-lor, soţia mea vă trimite un borcan de dulceaţă, ca să vă mai îndulciţi amarul, şi, aici, vă prezint pe fiul meu.
— Vă mulţumim foarte mult, D-le Maior, şi vă rog să transmiteţi soţiei D-vstră mulţumirile noastre cele mai calde, îi răspunde Ghiţă.
— Aşa voiu face, îi răspunde Maiorul întinzându-ne mâna de plecare. Apoi se întoarce spre feciorul lui şi-i zice:
— Tu, mă copile, rămâi aici şi învaţă de la aceşti domni a fi Român.

După plecarea Maiorului ne-am adunat cu toţii în jurul feciorului său, ce ne tot întreba o mulţime de lucruri despre Bucovina şi Garda de Fier. Îi răspundem cu drag şi vremea trece uşor. Soarele a dat după copacii din parcul Bibescu şi întunericul a început să se strecoare pe furiş în închisoare. Odată cu el a venit şi Maiorul şi şi-a luat feciorul acasă, urându-ne „noapte bună”.

Într’o altă zi, o maşină elegantă s’a oprit în faţa închisorii. Din ea se dau jos Vergatti şi un domn mic rotofeiu. Intră în curtea închisorii şi vin direct la noi. Vergatti ne prezintă însoţitorului lui.

— Camarazi. Vă prezint pe D-l Dr. Mitică Constantinescu, avocat renumit prin Oltenia noastră şi mare proprietar. D-lui a dorit să vă vadă personal şi să vă ceară permisiunea de a se înscrie în apărarea d-vstră.

Îi strângem mâna voiniceşte şi răspundem la ploaia de întrebări ce ne pune cum putem mai bine.

— D-lor. Eu nu sunt legionar şi nici nu cred că voi putea fi vreodată. Eu am fost ţărănist, căci aşa mi-au dictat interesele personale. Dar când am auzit că un student ţărănist a fost în stare să-şi ridice vocea contra lui Moţa şi Marin, care, indiferent de politica ce au făcut, au adus cinste întregului neam, am socotit că e o datorie de onoare a mea, şi ca ţărănist, să mă înscriu în apărarea d-vstră.

Multe alte lucruri frumoase ne-a mai spus atunci Dr. Constantinescu. A plecat cu regretul că nu mai poate sta, dar cu mângâierea că ne vom mai vedea.

E vreo săptămână şi ceva de când stăm în Craiova şi pe mine mă tot necăjeşte ideea că sunt bolnav de plămâni. Ghiţă vorbeşte cu Maiorul şi, însoţit de un soldat cu baioneta la armă, sunt dus la Spitalul Militar. Un Colonel medic, prietenos şi bun ca pita cea de grâu, mă asigură că n’am nimic. Când ne întoarcem, trecem exact prin faţa sediului legionar din Obor. Camaradele care pregătesc mâncarea pentru noi, cu şorţuri pe dinainte şi vesele de mama focului, ies în calea noastră şi mă iau la sediu. La început soldatul s’a cam speriat, dar l-a domolit imediat camaradul Ionescu cu câteva păhăruţe de vin.

— Ia spune, camarade, mă întreabă una dintre fetele cu şorţuri, cum vă simţiţi aici la închisoare?
— Ca’n sânul lui Avram, dar din păcate, fără Eva.
— Lasă gluma şi spune-ne serios dacă vă lipseşte ceva.
— Serios, nu ne lipseşte nimic. Cel puţin aici nu avem ploşniţe ca în Cernăuţi.
— Şi cum vă place mâncarea? se amestecă alta în vorbă.
— Hei, despre acest lucru, atunci când voi fi mai bătrân şi-mi voi scrie memoriile am să scriu un capitol special, cu toate reţetele mâncărilor pregătite de mânuţele D-vstră şi cu numele fiecăreia lângă mâncarea ce a pregătit. Aşa, o să se afle de o masă bogat încărcată şi de un obraz de fată rumen ca un măr domnesc. Asta numai dacă îmi daţi reţetele şi numele.
— Mă, dar al naibii mai eşti la vorbă. Pe la voi în Bucovina toţi sunt aşa?
— Eu îs nimica toată. Să-i vezi pe ceilalţi şi apoi să spui. Dar aici, în cale, ce aveţi?

Certat de camaradele care nu mai pot de fudule că mă interesez de lucrul lor, eu ridic capacele şi miros aroma îmbătătoare ce iese din ele. Ele râd cu poftă de felul meu de a vorbi şi de răspunsurile ce dau. Printre cele de care îmi mai aduc aminte erau Naty Cojocariu, Nineta Săndulescu, Cărămidă, Irinel, o soţie a unui locotenent. Toate şi-au fript degetele pregătindu-ne de mâncare. Pentru tot acest necaz eu le păstrez o amintire duioasă eternă.

Cam pe la mijlocul lui August, ni s’a fixat termenul de judecare a cererii noastre de punere în libertate. Cotigă, Vergatti, Sgoanţă şi Popescu Nae, avocaţii noştri în această ocazie, asigură Tribunalul că noi ne vom prezenta ori de câte ori vom fi chemaţi, pe lângă alte argumente ca: timpul petrecut în închisoare, etc. Ni se acordă libertatea la şase dintre noi; patru socotiţi periculoşi, trebuie să rămână mai departe închişi: Cezar Scalat, Ion Nemţanu, Ghiţă Zelenschi şi Liviu Vişan. Noi ceilalţi vrem să renunţăm la punerea noastră în libertate, dar avocaţii nu ne lasă.

—Domnilor, ni se adresează Dr. Sgoanţă profund mişcat de dragostea ce ne leagă, eu vă înţeleg destul de bine şi ce n’aş da să am şi eu pe cineva care să prefere să meargă pe un drum mai greu numai să nu se despartă de mine, dar nu se poate. Şi eu am dorit să vă văd pe toţi afară. Ascultaţi-mă pe mine că sunt bătrân şi cunosc toate uşile şi pe toţi oamenii de la acest Tribunal. Primiţi sentinţa aşa cum e, că pe ceilalţi îi scoatem data viitoare.

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc