PRIMUL LEGIONAR

Incorect Politic
Iunie 27, 2024

PRIMUL LEGIONAR

Mardarie Popinciuc “Pentru Sfânta Cruce, pentru Ţară”

Abia deschid ochii. Parcă aşi mai dormi şi parcă nu.
— Măi Vasile, strig eu către Frâncu cu care locuiam la D-na Schley în Suceava de mai mulţi ani, cât e ceasul şi în ce zi suntem?
— Ora 8, luna Maiu, anul 1932, ziua am uitat-o, îmi răspunde Vasile râzând.
— Şi ce vezi pe geam? îl întreb eu zâmbind.
— Văd că plouă, că Mitzi merge în oraş, că Medy duce mâncare la purcei şi că Aurica stă pe prag şi te aşteaptă să-i dai „bună ziua”.

Am început să râdem amândoi şi cu un heei-rup, m-am ridicat în capul oaselor şi am sărit jos din pat.
— Mergi în oraş? mă întrebă Frâncu.
— La ce? Azi e Duminecă şi aş fi vrut să stau niţel pe acasă.
— Credeam că te duci să cumperi un ziar, că eu m-am apucat de scos cuvinte la latină.
— Atunci mă duc.
— Da cată să şi vii.
— Vin, cum să nu vin. Doar de dau de vreo fată frumoasă prin oraş, atunci poţi să tot aştepţi că, până nu mă alungă de lângă ea, nu mă vezi.
— Numai de fete ţi-e plin capul şi nu vezi că nici Mitzi, care e la un pas de tine şi după care te ia Dracul, nu vrea să te vadă.
— Dar în schimb se uită Aurica la mine.
— Aurica e încă mică.
— Nu-i nimica, o să crească. Şi râsul ne cuprinde din nou. Şi aşa râzând şi cu multă voie bună, mă spăl, mă îmbrac, îmi pun bondiţa şi sumanul şi mă pregătesc de ducă.
— Da nu mănânci mă.
— Nu, că nu am ce; tata nu venise Joia trecută ca să-mi aducă de-ale mâncării.
— Ia de colo nişte slănină şi uite pe sparhat (plită) ceai; şi cu degetul îmi arată o halcă de slănină ce se răsfăţa pe un colţ al dulapului.
—Toată ziua slănină şi cu ceai. Parcă aşi fi neamţ. Nu mănânc până nu vin.
— Atunci pleacă şi să vii când te-oi chema eu.
— Vin eu şi nechemat, dar tu să ai grijă cum scoţi cuvintele la latină că îmi trebuie şi mie.

Cu acestea spuse, mă strecor pe uşă afară. În prag mă aştepta Aurica. Mică, cu păr negru ondulat şi lăsat rău pe spate, cu nişte ochi ca de cărbune şi cu sprâncene încovoiate, îmbrăcată cu şorţul negru de elevă, cu guleraş alb frumos călcat, mă opreşte pe loc şi mă întreabă:

— Dece te duci în oraş fără să mănânci, când ştii bine că nu eşti încă aşa de sănătos. Cu vreun an în urmă îmi fuseseră atacaţi amândoi plămânii.
— Cine ţi-a spus că nu sunt sănătos? Şi de ce asculţi pe la uşi, duduie Aurica? He?
— Nu-i nevoie să asculţi la nici o uşă. Voi vorbiţi destul de tare ca să vă audă şi unul din drum. Am auzit că nu-ţi place slănina şi ceaiul. Te invit la noi la o cafea.
— Nu merg, Aurica. Şi încerc să trec pe lângă ea. Mă prinde cu braţele de după cap şi mă roagă să nu fiu încăpăţînat. Mă iubeşte ca pe un frate. Nu pot şi nici n’am poftă să o refuz. O cuprind de mijloc şi intru cu ea în bucătărie unde D-na Schley toacă nişte carne pentru amiază.
— Sărut mâna, mamă, salut eu bine dispus.
— Ce-i mă nebunule cu tine? mă întâmpină D-na râzând şi ştergându-şi mâinile.
— E, da bună o să mai fie masa de amiază, zic eu în loc de răspuns, privind la bunătăţile de pe masă.
—Te invit şi pe tine dacă îţi place, îmi zice ea surâzând.
— Nu pot. Azi am ceva mai bun. Lapte acru, brânză de oi şi scrob. Şi unde mai puneţi pe lângă toate acestea, mămăliguţa caldă. Nu puteam primi invitaţia că erau deja prea multe.
— Atunci vin eu la voi, îmi răspunde D-na în glumă.
— Bucuroşi de oaspeţi, zic eu fudul că îl pot face pe gospodarul.
Între timp Aurica îmi pregătise cafeaua, o bucată de pâine cu unt şi o bucăţică de friptură de porc rece.

— Poftă bună, îmi urează Aurica, mulţumită de bucuria ce vede în ochii mei.
— Mulţam frumos, dar mi se pare că ai pus prea mult zahăr în cafea, untul e cam gros pe pâne şi friptura prea grasă, îi răspund eu încercând să o necăjesc.
— Hei lasă că şi aşa eşti destul de acru şi slab încât ai nevoie de toate. Dar ce capăt eu pentru că te-am servit aşa de frumos?
— Un sărut, răspund eu repede cu gura plină de bunătăţile puse mie sub nas.
— Mă hoţomanule, lasă-mi fata în pace; se desprinde de lângă sobă glasul D-nei Schley.
— N-o las nici mort, răspund eu silindu-mă să termin mâncarea.

Terminând, o sărut pe Aurica pe obraz. Ea râde şi se apăra aşa ca s’o pot cuprinde cât mai bine. D-na surâde cu ochii duşi departe. Poate îşi aminteşte şi ea ceva de prin tinereţe.
— Sărut mâna, mamă, pentru bunătăţi, că eu mă cam duc.
— Unde mergi, Mardarie?
— În oraş să cumpăr un ziar.
— Nu te duce măi băiete că azi gardiştii au anunţat o adunare care a fost oprită şi o să fie bucluc mare. Să nu păţeşti ceva.
— Da ce am eu cu gardiştii? Eu nu’s nici cuzist, nici liberal, nici ţărănist. Eu sunt elev în clasa a şaptea de liceu şi mă duc să cumpăr un ziar. Sărut mâna, mamă; mai spun încă odată şi ies pe uşă afară urmărit de privirile dulci ale Auricăi.
— Ai venit mă? strigă Vasile din camera noastră de alăturea.
— Nu. Abia plec.
— Veni-ţi-ar numele să-ţi vină.
— Ba vin eu să-l aduc, de asta nu du tu grijă, îi răspund eu şi plec.

Afară plouă mărunt şi des, cerne ca prin sită. Noroi cât vrei şi cât nu vrei. Pornesc sărind din piatră în piatră, trec pe lângă târgul de vite şi ajung în aleea ce duce spre Tribunal. Pomii verzi şi merii înfloriţi stau trişti de ploaia ce nu mai conteneşte să cadă asupra lor. Pârâiaşe mici curg încet spre şanţuri. O patrulă de soldaţi trece pe lângă mine, dar nu iau seama la ea. Nici nu fac vreo sută de paşi şi altă patrulă îmi taie calea. Oare ce-o fi, mă gândesc eu mergând înainte. In faţă apare a treia patrulă, acum de cavalerie. Să vezi că nu-i a bună, îmi zic eu, căci cavalerie nu avem în Suceava. Au adus-o din altă parte. Trec pe lângă Tribunalul întunecat care, de câte ori îl văd, îmi dă fiori, şi cotesc spre strada principală.

Pe stradă lume puţină. Mai mulţi evrei graşi, rotofei, îmbrăcaţi în haine negre, cu umbrele de ploaie în mână, se plimbă râzând printre soldaţii ce trec tăcuţi cu baionetele pe arme. Nu peste mult dau peste prietenul Ungureanu, vechiu politician cunoscut cu tata, pe care îl întreb ce e cu atâta armată în Suceava noastră.

— Nu ştii? mă ia el.
— Nu, îi răspund eu necăjit de neştiinţa mea.
— Au gardiştii congres şi nu-i lasă să-l ţie, îmi răspunde el mândru de ştiinţa lui.
— Aşa e, îi răspund eu, aducându-mi aminte de cele spuse de D-na Schley; dar de ce nu-i lasă să ţie congresul?
— Pentru că ei vreau să vorbească contra evreilor.
— Şi ce? Nu-i permis să se vorbească de ori cine? Evreii nu vorbesc de alţii?
— Stăi să vezi, mă copile, îmi ripostează el umflându-se şi mai mult în ştiinţa lui, ăştia sunt cuzişti care au fost cumpăraţi de evrei şi care pe din faţă vorbesc contra lor şi pe din spate îi ajută.

N’am prea priceput cum vine chestia cu „faţa şi cu „dosul”. De aceea am plecat, lăsându-l să găsească pe altul mai tare de cap căruia să-i explice.

De ce mă apropiam de centru, se înmulţeau patrulele şi sporea numărul de oameni. Ce-o mai fi şi cu Garda de Fier, mă tot întrebam. Nu cunoşteam nici pe unul care să fi fost din Garda de Fier. O singură dată auzisem un cântec cu Dunărea albastră şi muşchetari, frumos tare, de care ziceau că era al Gărzii de Fier.

De la mai mulţi cunoscuţi aflu că oraşul era înconjurat de armată; că nimeni nu avea voie să intre sau să iasă; că au fost aduse două regimente din Cernăuţi; că la podul ce duce spre Bosanci era plin de lume; şi multe altele.

Ceasul de pe turnul bisericii nemţeşti bate ora unsprezece. De la un debit cumpăr un ziar. Ies afară şi îl deschid. De pe pagina a treia mă străpung doi ochi de oţel şi mă farmecă un chip de flăcău îmbrăcat în costum bucovinean care îmi aduce aminte de haiduci. Subt portret stă scris cu litere mari şi groase: „PRIN FOC ŞI APĂ NOI VOM VENI LA SUCEAVA. DACĂ NU LIBERI, ATUNCI ARESTAŢI”.

Am simţit cum un fior rece îmi trecea din cap şi pană în picioare şi cum mă mâna ceva ca să mai stau pe drum, deşi ploaia îşi sburda în voie caii. Încep să mă plimb încet în sus şi în jos. În trecere cetesc numele tuturor firmelor comerciale. Numai ici şi colo, la câte o cismărie sau frizerie, se vede câte un nume de român; restul toţi evrei.

Din biserica Sf. Dumitru răsbate până în stradă cu patrule şi evrei mirosul de busuioc şi tămâie şi glas de rugăciune. Înspre răsărit, la marginea oraşului, se vede ruina cetăţii Domnului Ştefan cel Mare neagră şi tristă ca şi ziua aceea ploioasă, dar măreaţă. Strada ce duce spre ruină, strada pe unde venea Domnul Ştefan din bătălii victorioase, azi e locuită numai de evrei.

Cetatea în care domnea atâta credinţă creştină, azi e locul unde evreii îşi fac afacerile. Unde eşti Hatmane Arbore, Vornice Boldur şi Voi, atâţia măritori de neam, ca să vedeţi în ce hal am ajuns noi, nepoţii voştri?! „S’au dus toţi, s’au dus cu toate, pe o cale ne’nturnată”, cum zice poetul. S’au dus şi Hatmanul Arbore şi Vornicul Boldur şi le-a rămas doar amintirea purtată cu sfinţenie în suflete de români chinuiţi. Amare gânduri îmi mai trec prin cap. Cineva îmi spune că legionarii se bat cu armata la podul de pe râul Suceava-Budujeni, încercând să forţeze trecerea spre oraş.

Deodată am ştiut ce aşteptam. Vroiam să văd un legionar. Să ştiu şi eu cum arată aceşti oameni noi care aveau curajul să se bată până şi cu armata. Dar pentru a vedea unul, îmi făcui eu socoteala, trebuia să mă postez undeva prin mijlocul oraşului, căci pe acolo trebuiau să treacă. O luai repegior în spre primărie şi poliţie, mă oprii la un colţ de stradă şi aşteptai. Nici ploaia ce cădea necontenit, nici gândul la Frâncu ce mă aştepta cu mămăliguţa caldă, nu m’au putut mişca din loc. Se apropia ora unu şi eu tot acolo stăm. Treceau cunoscuţi şi mă întrebau ce fac. Le răspundeam, aşa într’o doară, că aşteptam pe cineva.

Deodată văzui venind din spre Burdujeni o trăsură în goana mare. Mă apropiai de intrarea în clădirea poliţiei. Odată cu mine ajunse şi trăsura. Din ea coborî un sergent cu pistolul în mână. In urma lui, un tânăr cu părul vâlvoiu, cu haină neagră, o cămaşă verde descheiată la piept, nişte ghete pline de noroiu şi cu capul descoperit. În urma lui un alt sergent cu pistolul în mână. Între timp se adunase lume multă în jurul trăsurii. Unul din sergenţi îşi taie drum spre intrarea poliţiei, de unde năvălesc afară alţii care încep să îndepărteze lumea. Celălalt îşi fixa mereu victima cu pistolul.

— E student, aud eu pe cineva de lângă mine.

A pornit încet, cu pas sigur, cu capul sus, cu zâmbetul pe buze, spre intrarea poliţiei. Eu mă aflam chiar în drumul lui. Mi-a zâmbit ca unui vechi cunoscut şi a dispărut după uşă. Am plecat de acolo împins de la spate de un sergent, fără să-mi dau seama ce se petrecea cu mine, cutremurat de liniştea cu care mergea cel arestat şi de privirea lui hotărîtă.

Aproape mecanic m’am îndreptat spre casă. Nu mai ţineam cont nici de noroiul ce se prinde pe hainele mele curate, nici de bălţile prin care călcam, nici de ploaia care cădea mereu, nici de oamenii cu care îmi încrucişam drumul. În pragul casei Aurica mă aştepta, dar eu am trecut pe lângă ea fără nici o vorbă. Purtam în mine imaginea primului legionar şi sufletul îmi era plin de el. Nu-mi dădeam seama de ce, dar simţeam că acest eveniment avea să joace un mare rol în viaţa mea.

Vasile mă aştepta cu mâncarea gata şi cu putinica de lapte acru pusă pe scaun alăturea de el.

— Ai venit mă. Credeam că te-a prins hingherul şi mă pregăteam să mă duc să văd dacă te pot scăpa.

Eu tac şi mă gândesc la cele văzute şi nu-mi pot explica de ce sunt aşa de mişcat. Pusei ziarul pe masă şi aducându-mi aminte că Aurica stă pe prag, ieşii afară şi o adusei în casă aşezând-o cu noi la masă.

—Te-a prins vreo babă pe drum ori ţi-a ghicit vreo ţigancă în palmă că ai să trăieşti vreo sută de ani? mă întrebă Frâncu.

— Ba. Am văzut un legionar, răspund eu, şi cu multă voie bună ne apucarăm toţi trei de mâncare.

Mult mai târziu l-am cunoscut pe legionarul arestat: era Nicolae Totu.