Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 14, 2024
PRIMII PAŞI ÎN LEGIUNE Memorii Mardarie Popinciuc (3)
Guvernul caută să capteze studenţimea pe toate căile. Burse, servicii şi câte altele nu întrebuinţează, pentru a o ţine departe de politica ţării, sau a o avea de partea lui. Fiecare ocazie e bine venită.
Iorga anunţă un Congres al Ligii Culturale la Putna. D-l Nistor, Rectorul Universităţii noastre, invită pe studenţi să participe. Drum masă, băutură şi petreceri, toate pe gratis. Mulţi ar fi vrut să ia parte, dar conducătorii studenţimii veghiază. În locul celor ce vroiau să se ducă numai de petrecanie, ocupăm vagonul pentru studenţi noi, legionarii, şi pe tot drumul răspândim credinţa legionară. Dis-de-dimineaţă ne prezentăm la gară care forfotă de lume. Peste mulţimea de linii care se încolăcesc ca şerpii în joacă, soarele îşi revarsă razele cu năduh.
— Suie aici, Mardarie, mă strigă Anchidim Uşeriu din spate. Prins de mâna lui sar într’un vagon de clasa treia.
— L-ai văzut pe bărbos? râde Edu.
— Care bărbos?
— Iorga măi, şi râde şi mai tare.
Suntem singurii trei îmbrăcaţi în cămăşi verzi, cu nasturi lucitori, cu cravate negre şi centură cu diagonală. Mare îndrăzneală pentru primăvara anului 1935. Mai spre capul trenului se aude râs mare şi ciripit ca de păsărele. Clasa a şasea de fete de la normala pleacă la congres. Poliţia se uită cu ochi pofticioşi la noi. Un comisar, dându-şi aerul unui om desinteresat, mă întreabă:
—Ce uniformă e asta, D-le?
— Legionară. Şi simt cum creşte în mine bucuria.
Bucureştenii veniţi cu Iorga se uită după noi, cei îmbrăcaţi în uniforme, ca nu ştiu după ce raritate. Ne fotografiază, ne dau ţigări, bomboane şi ne invită în vagoanele lor. Cu o fluerătură scurtă, trenul se pune în mişcare. Odată cu plecarea lui începe şi cântecul legionar. Ziua e frumoasă, locurile pe unde trecem minunate, şi noi, tineri şi plini de viaţă.
În Rădăuţi ne dăm jos, facem frontul şi Popovici dă raportul Bădiţei Iasinschi care ne aştepta în gară. Bădiţa Vasile ne priveşte cu dragoste, ne dă câteva sfaturi, ne mai întreabă ce e nou prin Cernăuţi, şi plecăm mai departe.
În Putna colindăm prin mănăstire, ne închinăm la mormântul Domnului Ştefan, vizităm muzeul în care se văd cusături de mătase cu aur, argint şi pietre scumpe, cusute de mâni evlavioase de Doamne şi Domniţe. Aici te simţi în adevăr român şi că te leagă ceva de pământul acesta.
Mai la vale, pe un pârâu, stă chilia lui Daniil Sihastru, unde un moş cu plete albe, cu opinci şi boandă cu lână lungă, povesteşte tuturor vizitatorilor cum Domnul Ştefan a venit la călugărul din chilie după sfat şi încurajare.
Masa o luăm pe iarba verde din curtea mănăstirii, înfrăţiţi cu ţăranii de acolo, şi după aceea îi tragem o horă legionară cât îi curtea mănăstirii de mare.
— Toată lumea în coloană de marş, răsună vocea camaradului Popovici. Cei trei cu cămăşi verzi trec în faţă. Gata?… Drepţi!… Dă tonul la „Ştefan Vodă al Moldovei”…
Din spate se aude o voce cristalină. E a lui Octavian Vişan, student din Putna. Pornim cântând prin sat. Ţăranii şi ţărăncile se ţin după noi. Jandarmii caută să ne oprească, dar nu reuşesc. Muzica militară încearcă să ne astupe, dar noi cântăm pe întrecute de răsună văile din jur.
Numărul nostru creşte mereu, şi sala din casa germană nu mai e aşa de pustie ca anul trecut. Cântec după cântec clatinăm geamurile odăii, dând veste de viaţa nouă ce răbufneşte furtunos. Se deschide şedinţa şi după ce se discută problemele noastre locale, Biceagă ne spune:
— Mâine la orele 11 toată lumea în Gara Mare. Frontul se va forma la ordinul meu, când trenul va apare în zare. Vine să ne vadă D-l General Cantacuzino-Grănicerul. Un foşnet de bucurie şi nerăbdare se iscă în rândurile noastre.
A doua zi pe la zece, peronul gării e plin de legionari care se plimbă în sus şi’n jos, povestind despre General o mulţime de lucruri hazlii, mai ales din vremea Jilavei.
La unsprezece şi câteva minute, apare în zare trenul. Frontul e imediat gata. Trenul a oprit şi „Ştefan Vodă al Moldovei” răsună din piepturile tinere şi îndrăzneţe. Poliţia se frământă în jurul nostru. Dintr’un vagon de clasa întâia se dă jos un moşneguţ mititel, cu monoclu, îmbrăcat în haine negre, şi după ce dă mâna cu D-l Prof. Brăileanu şi D-l Cdt. Iasinschi, se îndreaptă cu paşi repezi spre noi şi cu un gest scurt, ne curmă cântecul.
— Fire-aţi ai naibii de pezevenchi. Vreţi să mă băgaţi din nou la închisoare? Dar râde şi ne priveşte cu multă dragoste. Cine v’a pus să cântaţi? Se uită în lungul şirului, dă cu ochii de Lauric, se duce la el, îl ia în braţe şi râde din nou. Desigur, dacă e şi Filon aici, nu se putea să nu faceţi prostii. Dă mâna cu gradaţii şi plecă într’o maşină însoţit de Prof. Brăileanu.
A doua zi ne vizitează sediul.
— Am să-i spun Căpitanului că sunteţi nişte pezevenchi, ne apostrofează el de pe masa unde l-am urcat ca să-l putem vedea cu toţii. Noi râdem fericiţi că ne putem bucura de prezenţa lui.
— Dar de ce suntem pezevenchi D-le General? întreabă unul din mulţime.
— Apoi ce sunteţi dacă nu pezevenchi când aveţi curajul să mă primiţi la gară cu front, cântece, onoruri, când n’au trecut nici câteva luni de când am ieşit de la închisoare?! Şi pe deasupra mă urcaţi pe mine, om bătrân, vreo 32 de trepte până la sediul vostru şi mă suiţi şi pe masă, râde Generalul bine dispus.
În noi creşte bucuria. Nu oricine poate spune că a dat mâna cu eroul de la Coţi, mă gândesc eu. După masă l-am condus cu toţii la gară cu multă voie bună şi ne despărţim de el, care ne tot ameninţă cu Căpitanul şi nu ne mai scoate din pezevenchi.
Apoi, câte zile minunate şi pline de râs nu petrecem muncind la Cantina Studenţească, prin asta câştigându-ne existenţa, căci eram săraci rău. Munca şi soarele ne dădeau sănătate şi voie bună. Cine muncea acolo o vară, avea asigurată masa pe tot anul la cantină. Şi cum ne mai distram! Iată-mă din nou la soare, în costum de baie şi cu sapa în mână lucrând de zor lângă ceilalţi camarazi. O mie de gânduri de pe vremea când făceam aceleaşi treburi acasă îmi trec prin cap; nici nu iau seama la ce se vorbeşte împrejur. Deodată îl aud pe Suceveanu Lazăr, ce stă rezemat în sapă:
— Ba, nu. Homer a scris-o.
— Buni au să fie cartofii aceştia când la săpatul lor se vorbeşte de Homer şi Tucidide, zice Biceagă. Râdem cu toţii şi lucrul urmează cu râvnă.
În jur se întinde grădina verde şi frumoasă. Din spate se aude o goarnă de la Regimentul 11 Roşiori. Spre dreapta, pe drum, trece un tramvai, iar lângă gard stau nişte fete tinere şi se uită cu jind la trupurile noastre bronzate.
— Poftim de ne ajutaţi, le invită Ghiţă Zelenschi.
— Am veni noi, dă răspuns una mai îndrăzneaţă, dar ni-e teamă că nu vom şti ce să facem.
— Lasă că vă învăţăm noi.
— Dar n’avem costum de baie şi după câte văd la D-voastră acesta e costumul de lucru.
— Puteţi lucra şi în cel al lui Eva; şi râsul cuprinde ambele părţi, fugărind fetele de la gard.
— Eu mă duc să ud ceapa şi roşiile, zice Uşeriu şi se depărtează.
— Oare ce substanţe alimentare conţin roşiile, se întreabă curios Hrincescu.
— Da ce-s eu doctor ca să ştiu, îi răspunde Suceveanu. Mai bine m’ai întreba de substanţele ce conţin sfeclele, urmează, făcând aluzie la o întrevedere amoroasă a lui Hrincescu cu D-ra Sfecla.
— Lăsaţi măi doctoriţele şi gândiţi-vă mai bine la ce flori îi ducem la noapte Lalei, încerc eu să schimb subiectul pentru a evita alte urmări.
— Ba eu nu-i mai duc nici o floare, răspunde mâhnit Suceveanu.
— De ce?
— Am cunoscut-o azi şi s’a dus naibii tot farmecul.
— Păcat, pentru cine mai strângem de acum flori din grădina publică? Şi lucrul urmează mereu.
— Hai, la masă, se aude vocea lui Anchidim care tocmai terminase de udat şi îşi dădea un duş subt instalaţia făcută de noi.
Trecem cu toţii pe subt proaşca în care pe rând turnăm apă, ne spălăm, ne îmbrăcăm bine, ne aşezăm cravatele la gât şi ne pregătim de ducă spre cantină.
— Staţi că mai am o surpriză, râde Anchidim cu un borcan de dulceaţă de fragi în mână.
— De unde?
— De la D-na Dr. Holinatti citire, răspunde el ca un bun student de teologie.
— Atunci să luăm aminte, îi urmez eu gluma.
Borcanul cu linguriţa în el a trecut din mână în mână, pierzând mereu din conţinut şi frumuseţe, până ce a rămas o sticlă goală…
Odată cu intrarea în Mişcare a fraţilor Hoinic, a luat fiinţă şi corul legionar studenţesc. Nu prea aveam noi habar de note, dar puneam tot sufletul în ceea ce făceam, şi treaba mergea minunat. Câte ceasuri de neuitat am petrecut în casa D-nei Hoinic, înconjuraţi de dragostea şi neîntrecuta ei bunătate! Cât bine nu ne-a făcut la toţi D-na Hoinic! Când nu aveam ce mânca, hai la tanti Silvia. Când nu aveam unde dormi, hai la tanti Silvia. Când ne durea sufletul pentru cine ştie ce, tot la tanti Silvia ni-l lecuia cu sfaturi şi vorbe bune.
Casa ei era casa noastră şi noi ţineam la ea ca la mama noastră. Nu scăpăm niciodată ocazia să-i facem câte o mică bucurie. Azi e iar repetiţie pentru cor. O pornesc încetişor într acolo. Piaţa Austriei e plină de zarzavaturi, fructe şi flori. Ici fragi întunecaţi, colo prune brumate şi dincolo zarzăre mari şi galbene ca aurul. Pe o masă, mai spre mijlocul pieţei, numai flori, dintre care se vede, scânteind, roşul garoafelor. Cumpăr un mic bucheţel şi o iau pe Vasile Conta la vale. La căsuţa mică şi cu flori albe la geamuri, o găsesc pe tanti Silvia în uşă. Mică, cu o rochie neagră şi cu capul descoperit, pare tare tânără.
— Sărut mâna, Tanti Silvia, şi grăbit îi prezint florile.
— Servus, Mardarie. Da ce ţi-a venit? mă întrebă zâmbind soarelui ce stă gata să se ascundă după dealul Ţeţinei. Părul cărunt îi dă un aer de mândrie şi nobleţe.
— Nimic. Am vrut doar să vă fac o mică bucurie.
— Mulţumesc frumos. Sunt tare frumoase.
— Mă bucur că vă plac. A început repetiţia?
— Încă nu. Dar intră, că stau gata s’o înceapă.
— Trăiască Legiunea şi Căpitanul! salut eu din pragul uşii, bătând cu mâna inima şi apoi asvârlind-o spre cer.
—Trăiască Legiunea şi Căpitanul, îmi răspunde Bujorel Hoinic, scurt şi înfipt. Pe Trebiş şi pe Modrea nu i-ai văzut?
— Nu. Şi mă aşez între Uşcriu şi Paul Georgescu.
D-nul Noly Scalat, uncheşul lui Bujorel, stă la pian şi descifrează un cântec. Păru-i argintiu pare şi mai alb în luna de amurg.
— Ei! Hai, să începem, se ridică de lângă pian D-l Scalat.
Ne aşezăm în cerc şi, cu multe reveniri şi întreruperi, ajungem în fine să cântăm aşa cum îi place lui Noly. El, când se pleacă de aproape de intră sub pian, când se înalţă de crezi că vrea să iasă prin plafon afară, după cum vrea să cântăm, mai încet sau mai tare. Manoliu de la tenor cântă parcă şi cu nasul. Uşeriu, care abia se mai ţine de râs, îl ghionteşte mereu pe Georgescu şi îi susură: „sit- sit”. Pe uşă intră domol Trebiş şi Modrea.
— Unde aţi întârziat? îi apostrofează scurt Bujorel.
— Zău, eu ştiu că’s mare ticălos, mărturiseşte Trebiş pocăit, dar am uitat ca mort (şi dă mereu când din umărul stâng, când din cel drept). Modrea tace.
— Imediat după repetiţie vă duceţi la Roşa, la Şeful Garnizoanei, întrebaţi unde are el de ţinut vreo şedinţă, şi o ţineţi voi, se încruntă Bujorel la ei.
Noi râdem şi ne ghiontim, numai „gorduna” noastră, Radu Zus, stă serios ca de obiceiu. Nu zâmbeşte nici măcar când Georgescu îl numeşte „Rosinanta”, pentru că într’o zi l-a dus în spate cam vreun kilometru pe Trebiş care-şi scrântise un picior. Noly încearcă să curme discuţiile şi să urmeze repetiţia, dar câştigă propunerea lui Zelenschi de a face o pauză. Imediat ne ducem cu toţii în bucătărie la tanti Silvia. Ghiţă se duce cu un coş în pivniţă, de unde se întoarce cu el plin de mere mari şi frumoase.
— Vă rog numai să strângeţi sâmburii, se aude vocea melodioasă a D-nei Hoinic.
— Sigur. Sâmburii să fie strânşi, încearcă Achidim să-l facă pe seriosul, dar nu prinde. Cunoaştem noi bancul cu strânsul sâmburilor: acesta e doar un motiv ca să căpătăm mere. Reîncepe apoi repetiţia.
— Măi! Nu cânta aşa numai din buze. Trăieşte cântecul! se răsteşte Noly la mine.
Mă fac mic ca să-i scap de subt priviri, dar el începe a râde şi repetiţia îşi urmează cursul.
— Gata. Mâine seară la aceeaşi oră.
— Bun. Dar mere mai căpătăm?
— Dacă sunteţi cuminţi, vă mai dau, râde D-na Hoinic, fericită.
Ce vremuri acelea!
