Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 13, 2024
PRIMII PAŞI ÎN LEGIUNE – Memoriile lui Mardarie Popinciuc (2)
Frumoase vremi erau pe atunci. Trăiam mai bine ca fraţii şi ne ajutam unul pe altul să ne ridicăm, să ne scăpăm de păcate. Primul lucru de care se ţinea cont era educaţia personală a fiecăruia dintre noi. Ne observam scăderile unul altuia şi ni le corectam cu dragoste şi răbdare. Ne învăţam din nou, ceea ce mamele noastre sădiseră în noi, dar mediul în care trăiserăm aproape că distrusese: să credem în Dumnezeu.
Cântam cu toţii şi ne gândeam la Căpitan. Bădiţa Iasinschi ne vizita, din când în când, dându-ne îndrumări şi lămurindu-ne nedumeririle din noi. Subt îngrijirea lui creşteam văzând cu ochii. La fiecare şedinţă se discuta o problemă ce privea viitorul neamului; şi aşa ne învăţam să gândim pentru neam, să-l simţim, să-i ducem grija şi mai ales să-l iubim. Să fim în stare să facem toate pentru el, şi la caz de nevoie, să ne dăm şi viaţa, iar răsplata să ne fie mulţumirea de a fi făcut ceva.
E iar Duminecă. Şedinţa s’a terminat şi frontul aşteaptă ultimele dispoziţii. Biceagă ne îndeamnă să luăm „Cuvântul Studenţesc” şi să-l vindem. Nenati ne dă fiecăruia câte patru, cinci numere şi ne avertizează că a doua zi trebuie să predăm banii de la vânzare. Pornim pe străzi să vindem revista. Lume multă se plimbă pe strada Flondor discutând şi râzând. Cum să fac să vând revistele, mă gândesc eu. Văd un grup de vreo cinci fete drăguţe şi fără zăbavă mă vâr în cercul lor.
— Cine dintre D-vstră doreşte să-mi cumpere un „Cuvântul Studenţesc”, mă adresez eu către toate.
— Cumpărăm dacă promiţi că mergi cu noi la plimbare, îmi zice una destul de gureşă.
— Nu vă închipuiţi cu câtă plăcere aş merge eu la plimbare cu fete aşa de frumoase, dar, din păcate, n’am vreme.
— Lasă băiatul în pace, se amestecă una micuţă şi negricioasă, şi cumpăraţi câte o revistă.
Cum ele erau cinci, şi eu tot atâtea reviste aveam, le-am vândut pe toate. Aşa ne făceam noi treaba şi tot aşa făceam cunoscută credinţa legionară. A doua zi, la predarea banilor, lipseşte Leorda. La şedinţa următoare e pedepsit de a nu avea dreptul de a mai vinde niciodată reviste legionare. Iată cum se dădeau pedepsele; moral.
Pe lângă şedinţe şi educaţia noastră, mai făceam şi marşuri prin satele din jurul Cernăuţului, ducând cu noi credinţa legionară. Aşa, în una din Dumineci, camaradul Nenati ne pune în coloană şi ne dă comanda de marş spre Corovia. Plini de voie bună, cântând cântece legionare, ieşim din Cernăuţi şi printre ogoarele verzi mărşăluim spre ţinta noastră. După un marş de vreo patruzeci de minute, cotim din şoseaua principală şi intrăm în sat cântând de răsună toate văile. Pe la geamuri se arată ochi curioşi de neveste îmbrobodite şi de fete cu coc în cap şi cu flori roşii la urechi. De prin porţi ies gospodari în haine albe şi vin încet după noi. Lângă primărie ne oprim, ne răspândim printre oamenii din sat şi vorbim cu ei.
— Apoi ce vânt vă aduce domnişorilor pe la noi?
— Vântul dragostei de neam şi credinţa într’un viitor mai bun pentru noi toţi, declamă aproape camaradul Constantiniuc.
— De, domnişorilor, eu sunt om bătrân şi nu ştiu de voi mai prinde vremurile acelea, se caină încet moşul cu pletele albe.
— Dar nepoţi ai?
— Da cum să nu am. Vai de mine şi de mine.
— Şi crezi că pentru ei nu merită să faci ceva?
— Cum să nu merite, dar nu prea ştiu ce aş putea să fac.
— Ia cărticica asta şi citeşte-le câte ceva din ea, învăţă-i să fie români buni şi să-şi iubească neamul; şi Constantiniuc îi dă o cărticică a Şefului de Cuib, pe care moşul o bagă după curea mulţumind.
Suntem adunaţi din nou pentru câteva cântece şi în sunetul lor ieşim din sat cu direcţia Cernăuţi. Sătenii ne petrec până la şosea, rugându-ne să mai venim pe la ei. Ne urmăresc o bună bucată cu ochii. Tocmai când ajungem din nou în Cernăuţi, se aprind lumânările.
— Trecem prin Grădina Publicării dă unul ideea camaradului Nenati.
— Trecem, spune el voios.
Aleea din mijlocul grădinii e luminată feeric şi băncile de pe margine sunt pline de lume. Prin mijloc trec perechi, perechi, ca într’un furnicar răscolit de roata unei căruţi. Pornim direct prin mijlocul aleei, şi cântecul îşi taie cărare adâncă prin sufletele celor prezenţi. Drumul se curăţă în faţa noastră ca prin farmec, de mergem ca în triumf. Spre capătul grădinii un sergent de stradă vrea să ne oprească.
— Domnilor, nu e voie de cântat; şi dă să ne oprească cu forţa pe mine şi pe Constantiniuc Eustafie, care eram în primul rând.
Cu o smuncitură dublă a sburat cât colo. Supărat se duce să-şi caute ajutoare. Pentru a evita un scandal, camaradul Nenati ne opreşte, ne mulţumeşte pentru felul frumos în care ne-am purtat şi dă ordin de ruperea rândurilor. Cu un ,,Trăiască Legiunea şi Căpitanul”, care mai sparge odată liniştea din parc, ne contopim cu cealaltă lume din el.
Dar şi duşmani aveam destui. Şi ne loveau din toate părţile. Cuzişti, ţărănişti, liberali, social-democraţi, comunişti, fără deosebire, se uneau ca să ne lovească cât mai tare. Plouau loviturile din toate părţile pe capul nostru. Singurul lor efect era că rândurile noastre se strângeau şi mai mult. Dragostea şi camaraderia dintre noi creştea cu fiecare lovitură, iar răspunsurile noastre au început să devină din ce în ce mai elocvente.
Intr’o zi mergeam împreună cu camaradul Sultan. Aproape de la intrarea la cantina studenţească, dăm peste un grup de cuzişti în mijlocul cărora Nichiforel, student în anul trei la drept, le ţinea o peroraţie.
— Codreanu e un excroc, care a adunat în jurul lui o serie de nebuni şi crede că cu ajutorul lor va nimici toate partidele şi va ferici neamul.
Un moment am rămas ca trăsniţi. Nu ne puteam închipui atâta mişelie la un partid care cândva fusese şi al Căpitanului. Ne-am apropiat de grupul cuzist şi cu destulă bună cuviinţă l-am întrebat pe vorbitor:
— Ai fi bun, D-le coleg, să-mi spui şi mie de ce Codreanu e un excroc?
— Dar tu cine eşti? îşi ridică el vocea.
— Un student, ca şi d-ta.
Mă măsoară de sus şi până jos, se uită pieziş la Sultan şi văzând că suntem tineri şi noi veniţi la universitate, îmi răspunde cu o voce căreia căuta să-i dea cât mai multă prestanţă:
— Eu nu dau socoteală oricăror mucoşi din anul întâi.
— Aşa? Nu dai socoteală mucoşilor din anul întâi? Bine D-le, atunci află că încă nimeni n’a înjurat pe Căpitan în faţa unui legionar fără să primească răsplata cuvenită.
Au urmat o serie de palme solide din partea mea şi a camaradului Sultan. Ceilalţi cuzişti au fugit, strigând poliţia. N’a venit nimeni. Am plecat şi noi. Dar chestia n’a rămas aici. Au început discuţii teribile, chiar între legionari.
— Asta e prea mult. Studenţi creştini să se bată între ei. Când s’a mai pomenit asta aici la noi?!
— Dacă nu s’a pomenit până acum, iată că s’a pomenit acum, aud eu pe doi studenţi discutând cu aprindere.
— Dar de ce să-l bată când putea să-l contraheze.
— Pentru că nu ori ce individ, care dă cu noroi aşa în mod nesocotit, e demn să iasă pe un teren de onoare.
—Dar nu vezi că râd străinii că am ajuns să ne batem între noi?
— Să nu râdă, că la fel o să păţească şi ei.
Am plecat de lângă ei la masa din fundul cantinei unde se mănâncă mai cu poftă, căci suntem numai între camarazi.
— Măi Mardarie, am auzit că te lasă drăguţa, râde Jitariu şi cu Orendovici.
— De ce? întreb eu râzând.
— Pentru că l-ai bătut pe preamăritul Domn Nichiforel.
— Nu l-am bătut singur. Ş’apoi ce are ea cu el?
— N’are nimic cu el, dar zice că nu e frumos ca studenţii creştini să se bată între ei.
Am văzut imediat că vroiau să facă haz de cei ce credeau că se puteau ascunde după această formulă şi să dea şi mai departe cu noroi în Legiune. Le răspund tot la fel:
— Atunci n’are decât să-l ia pe Nichiforel, că-i mai bat odată pe amândoi şi-mi caut alta.
Situaţia a lămurit-o o scrisoare a Căpitanului care ne mulţumea că am ştiut să terminăm cu calomniile cuziştilor şi pe care, mai cu pumnul, mai cu vorba, îi reduseserăm la tăcere. Simt că am şi eu oarecare merit în chestia aceasta şi sunt tare mulţumit. Mă uit spre Ghiţă Zelinschi, care are cel mai mare merit în chestia asta, după cum toată lumea o ştie. Zâmbeşte fericit.
