PRIMII PAŞI ÎN LEGIUNE – Memoriile lui Mardarie Popinciuc (1)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 12, 2024

PRIMII PAŞI ÎN LEGIUNE – Memoriile lui Mardarie Popinciuc (1)

Odată cu toamna anului 1934, am sosit şi eu la Cernăuţi. M’am înscris la Facultatea de Teologie, aşa cum dorea tata, şi m’am apucat de studii. E aproape ora 12 şi trebuie să merg la masă, la cantină. Pe drum mă întâlnesc cu Mihai Popovici, pe care l-am cunoscut la Dacia şi pe care îl însoţeşte un băiat potrivit de statură, subţirel, vânjos, cu păr blond şi ochi albaştri.

— Unde mergi, Mardarie? mă întreabă Bădiţa Mihai.

— La masă, la cantină, răspund eu bucuros că nu mai sunt singur în oraşul acesta mare care parcă ar avea intenţia să mă zăpăcească.

— Dă-mi voie să-ţi prezint pe camaradul Spiridon Jitariu, şi arată cu mâna spre însoţitorul său blond.

— Popinciuc, mă execut eu, dând mâna cu cel prezentat.

— Încântat de cunoştinţă, îmi răspunde el zâmbind.

Aşa, în trei, schimbând întrebări şi răspunsuri de cunoaştere mai adâncă, am intrat în cantina studenţească de la Căminul Xenopol. Sală mare, lungă, plină de mese şi de lume. Studenţi şi studente cât vezi cu ochii. În spre partea de Apus a sălii, se aude scârţâitul ascensorului manual care urcă greu de bucate pentru atâtea guri flămânde. Cu greu găsim loc la o masă şi ne aşezăm. în jur toată lumea discută. Cele mai variate probleme îşi caută deslegare în jurul farfuriei pline de mâncare.

— La ce te-ai înscris? mă întreabă Jitariu.

— La teologie. Dar tu?

— Eu la drept.

Începem şi noi să gustăm din mâncarea ce tocmai ne-a fost servită. De la o masă de alături, o studentă cu ochi dulci se uită curioasă spre mine. Privirea ei mă intimidează şi mi-e frică să nu scap vreo bucată de came pe haine şi să mă fac de râs. Popovici vede situaţia mea grea şi se adresează fetei cu părul creţ:

— Lasă băiatul în pace, Viorică, că acuşi începe a plânge.

— Dar nu-i fac nimic, râde ea cu dinţi de şoricel. L-am văzut la noi la societate şi aşi vrea să ştiu cum îl cheamă.

— Popinciuc, răspunde el, şi aici domnişoara Ruşindilariu Viorica, fată frumoasă şi de gospodari din Rădăuţi.

— Încântat de cunoştinţă, răspund eu cu o înclinare către fata cu ochii umezi, revenit puţin din surpriză.

— Nu mai puţin, mă ironizează ea.

— La ce societate eşti înscris? vrea să ştie Jitariu.

— La Dacia, îi răspund eu puţin mirat că el se gândeşte că un fecior de ţăran ar fi putut să se înscrie şi la alta. Dar tu?

— Eu la Junimea.

— Păi ce cauţi tu la Junimea? Acolo merg numai cei în frac.

— M’am înscris din ordin.

— Din ordinul cui? întreb eu nedumerit că cineva ar putea să-l oblige a se înscrie într’o societate care ar putea să nu fie pe placul lui.

— Din ordinul Şefului meu de Cuib, îmi răspunde el scurt. Rămân cam încurcat. Nu înţeleg de ce cuib este vorba.

— Unde locuieşti, Mardarie? mă întreabă Popovici.

— La un ucrainean, lângă Schiller Park.

— Vii diseară la cursul de dans?

— Unde are loc?

— La Armonia, sus în Palatul Naţional, lângă cabinetul societăţii noastre.

— Aşi veni şi eu, dar nu prea am bani.

— Păi, noi de la Dacia nu plătim acum. Plătim după vacanţa de Crăciun câte o sută de lei.

— Atunci vin. La ce oră începe?

— La opt exact, îmi răspunde el, urmărind cu ochii pe fata cu părul creţ ce mi-a făcut atâta durere de cap.

S’a terminat şi masa. Ne ridicăm şi eu rămân foarte mirat că însoţitorii mei îşi fac semnul crucii şi spun: „Mulţam Doamne pentru bucatele bune cu care ne-ai învrednicit astăzi”.

Ca să nu-l fac pe ridicolul fac şi eu semnul crucii la repezeală. Ajunşi în stradă, mă despart de ei plecând pe lângă clădirea universităţii noi, la gazdă. Dacă trăia Frâncu, acum am fi fost amândoi împreună ca pe vremea liceului, îmi trece mie prin cap.

Am fi studiat împreună, nedespărţiţi. Dar pe el l-au închis, s’a îmbolnăvit şi a murit. A murit ca neamul acesta să crească, zicea Zaharie la groapa lui încă deschisă. Trebuie să fac şi eu ceva pentru neam. Dar ce? Cum pot eu să ajut neamul? Cei care îl conduc, îl fură în loc de a-l ajuta. Fratele mai mare e cuzist. N’am observat însă nimic deosebit la el. E contra evreilor. Dar cine nu e contra lor în Bucovina? Dar, evreii ar fi putut face ceva dacă nu s’ar fi găsit destui români care să-i ajute? Deci tot noi românii suntem vinovaţi de decăderea în care ne aflăm.

Căutăm fiecare personal să ne facem interesul şi lovim fără cruţare în interesul neamului. Cuziştii sunt tot un partid ca şi celelalte. Tot numai o formă oarecare, poate mai bună, dar totuşi formă. Ceva adânc; ceva care să sguduie; care să te facă să devii altul, mai bun, mai generos, numai în Garda de Fier trebuie să se găsească! Dacă nici acolo nu este, atunci pierim cu toţii. Vasile dragă, am să merg pe drumul pe care ţie soarta ţi l-a dat. Dar cum ajung eu acolo? întrebarea s’a deslegat repede în sală la Armonia.

— Frate Popinciuc, hai să te prezint lui Posteucă; mă ia de mână Bădiţa Bârleanu şi mă pune în faţa unui student negricios şi cu părul vâlvoiu.

— De unde eşti? mă întreabă Posteucă.

— Din Mihoveni, judeţul Suceava.

— Eşti rudă cu Niculai care studiază la Iaşi?

— Da. Suntem veri.

— Şi de când eşti prin Cernăuţi?

— De vreo trei săptămâni.

— De ce nu vii la şedinţe?

— Ce şedinţe?

— La şedinţele legionare; la sediul de pe Flondor.

— Păi n’am ştiut când se ţin; şi mă bucur. Cade ca un cadou nesperat şi totuşi primit.

— Mâne la unsprezece avem din nou şedinţă.

— Vin atunci şi eu. Dar D-voastră veţi fi acolo?

— Sigur.

Mă trag mai către un colţ şi mă gândesc: Cum de m’a întrebat aşa direct de ce nu vin la şedinţe? Şi lucrurile în legătură cu Garda de Fier îmi trec iar prin minte; în faţă îmi stă din nou chipul lui Vasile supt de boală. Să ştii că Niculai e din Garda de Fier şi ăsta crede că dacă e el, sunt şi eu. Dar nu am timp mult de gândit, căci Preşedintele Cursului de dans, Bădiţa Bârleanu, mă descopere şi-mi aminteşte că aici se dansează şi nu se visează. Mă uit în jur. Toţi sunt tineri, frumoşi şi cu dor de viaţă. Aproape că nu-mi vine a crede. Asta e doar fata pentru care secretarul Comisiei de bacalaureat m’a dat afară din sală pentru că eu eram atent la ea şi nu la el. Îmi tai drum printre perechile de dansatori şi cu sufletul la gură mă opresc în dreptul ei.

— Îmi dai voie? mă adresez eu băiatului ce dansa cu ea, sorbind-o din ochi.

— Cu plăcere, îmi răspunde el galant şi se retrage.

— Îmi daţi voie să mă prezint, mă adresez eu fetei, Popinciuc.

— Popinciuc? exclamă ea mirată.

— Da. Popinciuc, răspund eu şi mai mirat.

— Constantinescu. Şi începem să dansăm.

— De ce ai rămas aşa mirată D-şoară, când mi-ai auzit numele? o întreb eu.

— Pentru că eu sunt verişoara lui Ionel Popinciuc.

— Uită-te D-le. Până la urmă suntem rude; şi începem să râdem amândoi.

Melodia dansului ne poartă pe aripi uşoare şi nici nu simţim cum trece vremea. Pe la vreo patru s’a terminat dansul şi toţi am plecat.

Acasă, m’am svârcolit toată noaptea cu mii de gânduri de cum va fi a doua zi la şedinţă. Sunt nerăbdător să trec proba cât mai repede. Dimineaţa mă îmbrac cu grijă şi fiindcă nu am ce face până la ora unsprezece, mă plimb pe străzi ca să omor vremea şi neliniştea din mine. La unsprezece fix, bat la uşa sediului. Cum îmi bate inima!

— Bună ziua, zic eu intrând cu pălăria în mână în sala cu vreo 17 feciori, cu un pian la mijloc, o icoană a Arhanghelului Mihail şi o candelă pe peretele dinspre răsărit, un chip al Căpitanului pe cel dinspre apus şi vreo câteva scaune răspândite neregulat pe lângă o masă ce stă bătrână şi prăfuită într’un colţ.

— Bună, o ia Posteucă înaintea râsului ce stătea gata să-şi facă drum pe buzele tinere şi, dând mâna cu mine, mă prezintă la toţi ceilalţi. Cunosc pe Biceagă, Lauric, Macrin, Bârleanu, Zus, Leorda,Penteleiciuc şi încă mulţi alţii.

— Şi tu aici mă? aud din spate vocea lui Jitariu.

— Şi eu, răspund cu voie bună.

— Ei, camarade Popinciuc, mi-a spus Posteucă că vrei să te faci legionar, mi se adresează Biceagă. Dar până te vei decide, stăi şi asistă la o şedinţă.

Comandă drepţi, pentru onor, şi deschide şedinţa. Eu fără să vreau fac după ceilalţi şi spun aceleaşi cuvinte cu toţii: ,Jur că nu voi trăda niciodată Legiunea şi pe Căpitan”. Se aduc la cunoştinţă câteva ordine ale Căpitanului, se dau îndrumări de felul cum fiecare trebuie să se comporte cu ceilalţi studenţi şi se discută despre camaraderie. Dar nu cuvintele mă impresionează, ci atmosfera caldă şi frăţească ce domneşte, felul în care sunt spuse şi primite şi mai ales privirile pline de dragoste ce ne înconjoară pe toţi. Se închide şedinţa şi Biceagă se apropie de mine.

— Ei, ce zici camarade Popinciuc? Ce impresia ţi-a făcut Garda de Fier? În loc de răspuns îl întreb:

— Când e şedinţa următoare?

— Dumineca viitoare.

— Pot veni din nou?

—Te aşteptăm cu multă bucurie.

Am plecat satisfăcut, convins că drumul nou presimţit la moartea lui Vasile se dechisese larg pentru mine.