Premierii Israelului care au făcut parte din organizațiile teroriste care au comis Masacrul de la Deir Yassin

Atacul asupra satului Deir Yassin a reprezentat o actiune combinata a doua grupari teroriste. Primul grup – Irgun – era comandat de viitorul prim-ministru israelian, Menahem Begin. Al doilea grup – Stern – era comandat de un alt viitor prim-ministru, Yitzhak Shamir.

In 1980, datorita tratativelor incununate cu succes de la Camp David (1978), fostul terorist, comandant, al Irgun – Menahem Begin – a primit Premiul Nobel pentru Pace. Trupele de asalt au patruns prin surprindere in sat si au atacat casa cu casa lichidand toata populatia satului. In 1983, cand Begin s-a retras din functie, prim-ministru a devenit fostul comandant al Stern, Yitzhak Shamir, pana la acea data, ministrul de Externe in Cabinetul Menahem Begin.

David Yallop in “To the End of the Earth: the Hunt for the Jackal”, afirma ca “Istoria este scrisa, intotdeauna, de invingatori”.

Documentele ONU prevedeau o impartire echitabila a teritoriului Palestinei britanice intre jidani si palestinieni. Milionul de palestinieni care, in 1948, a luat calea exilului au devenit un fel de “cetateni de mana a doua”, stationati in taberele de refugiati din tarile vecine. Existenta acestei populatii a fost negata nu numai de Golda Meir – care a declarat ca acest milion de palestinieni din taberele de refugiati “pur si simplu, nu exista”, dar si de lideri arabi, pe care prezenta refugiatilor palestinieni pe teritoriul tarii lor mai mult ii incurca (si ii costa).

Dupa macel, jidanii au facut intentionat publicitate evenimentului, pentru a-i determina pe oameni sa fuga in panica din casele si de la muncile lor, unde nu li s-a permis sa se intoarca nici pana acum. Fostul prim ministru al Israelului, Menachem Begin, se lauda cu importanta masacrului de la Deir Yassin in cartea sa “The Revolt: The Story of the Irgun”. In acel volum, Begin a scris ca fara “victoria” de la Deir Yassin n-ar fi putut exista un stat numit Israel. “Haganah a executat atacuri victorioase pe alte fronturi (…). Cuprinsi de groaza, arabii fugeau, strigand: ‘Deir Yassin’!”[1]

Crearea statului Israel și terorismul jidovesc

Documente declasificate ale MI 5

O serie de documente ale MI 5, declasificate la 22 mai de arhivele nationale britanice, dezvaluie informatii inedite cu privire la mai multe organizatii clandestine jidovești din anii ’40, dispuse sa recurga la terorism pentru a-si atinge scopul final: crearea statului Israel. Documentele se refera la activitatea antibritanica a acestor grupari, la raporturile adeseori conflictuale dintre ele si la problematica din epoca a miscarii sioniste. O epoca framantata si violenta in care, adeseori, scopul scuza mijloacele.

Documentele dovedesc ca organizatiile clandestine jidovești planuiau asasinarea ministrului laburist de Externe Ernest Bevin, a carui activitate era socotita antisionista, in care scop infiltrasera la Londra mai multe grupuri de actiune. “Present Trends in Palestina” (“Tendinte actuale in Palestina”) se intituleaza un raport al MI5 din august 1946 referitor la organizatia “Stern/Lehi”, grupul care in 1944 l-a asasinat pe Lordul Moyne, guvernatorul militar al Egiptului. Unul din conducatorii organizatiei “Stern” era Yitzhak Shamir, devenit ulterior prim-ministru al Israelului in 1983, a carui personalitate este socotita astazi a doua, dupa cea a lui Ben Gurion, in istoria Israelului.

Un alt raport al lui MI5, intitulat “Threatening Jewish Activity in the United Kingdom, Palestine and Elsewhere” (“Activitatea amenintatoare a jidanilor din Marea Britanie, Palestina si alte locuri”), prezinta activitatea organizatiei clandestine “Irgun”. In document se precizeaza ca “Irgun” era “responsabila de lichidarea unor membri ai Politiei si Armatei britanice” a caror activitate era apreciata ca “ostila implantarilor jidovesti in Palestina”. De mentionat ca organizatia “Irgun” era condusa de Menahem Begin, prim-ministru al Israelului in 1977 si semnatarul din 1978 al acordurilor de pace cu Egiptul de la Camp David. In 1946, insa, MI5 pusese un premiu de 2000 de lire sterline pe capul lui Begin. Raportul MI5 catre primul ministru Attlee survenea la o luna dupa atentatul care aruncase in aer hotelul “King David” din Ierusalim, atentat soldat cu 91 de morti si numerosi raniti: britanici, arabi si jidani. In raport se mai preciza: “reprezentantul nostru (britanic – n.n.) de la Ierusalim a primit informatii ca Irgun si grupul Stern au trimis cinci “celule” la Londra ca sa activeze alaturi de IRA (Armata Republicana Irlandeza – n.n.). Conform propriilor expresii, teroristii intentioneaza “sa bata cainele in propria cusca””.

Politia britanica ii monitoriza pe jidanii militanti

Documentele declasificate in mai 2003 includ, printre altele, si o scurta nota pregatita pentru intalnirea premierului britanic cu directorul MI5, Peter Sillitoe, nota care detalia masurile luate pentru combaterea terorismului jidovesc. Politia britanica urma sa monitorizeze grupurile de jidani “cunoscuti pentru simpatia manifestata fata de activitatea terorista din Palestina”. MI5 urma sa “spioneze” organizatiile clandestine jidovesti.

Toate solicitarile de vize britanice din Orientul Apropiat si Mijlociu, se preciza in nota, urmau sa fie monitorizate de autoritatile locale. Astfel, ofiterii pentru imigratie din fiecare port britanic aveau obligatia sa-i raporteze catre Ministerul de Interne (“Home Office”), Divizia Speciala si MI5 pe toti calatorii jidani, inclusiv marinarii, care soseau din Orientul Apropiat si Mijlociu in Marea Britanie. Faptul ca MI5 declara in nota ca va tine sub o atenta observatie organizatiile sioniste britanice “prin surse proprii” dovedeste ca serviciul secret britanic avea informatori bine plasati in aceste organizatii si agenti provocatori care il ajutau sa aplice principiul “dezbina si domneste”, utilizat cu succes in colonii. Documentele declasificate de MI5, care cuprind detalii semnificative despre asasinate, atentate si sabotaje anti-britanice arata ca organizatiile clandestine jidovesti nu ezitau sa utilizeze, la acea vreme, terorismul in scop politc. Obiectivul lor: crearea statului Israel. “Irgun”, condus de Menahem Begin va forma peste ani Partidul Herut, predecesorul Partidului “Likud” al premierului Ariel Sharon, iar grupul Stern/Lehi va forma Partidul Moledet, de extrema dreapta, principalul partener la guvernare al lui Sharon.

Avraham Stern pregatea 40.000 de jidani care sa lupte contra britanicilor in Palestina
In perioada interbelica, din miscarea internationala sionista s-au desprins – ca ideologie si metode de lupta – o serie de grupuri sau organizatii clandestine, cu caracter revizionist, care au stabilit ca fondarea unui stat jidovesc in Palestina nu era posibila fara violenta si fara transferul fortat al palestinienilor. In conceptia organizatiilor clandestine sioniste, statul iudeu nu putea fi creat decat “prin sange si foc”. In 1922, aceste grupari se opun divizarii Palestinei si cedarii celei mai mari parti catre un client al Marii Britanii, emirul hasemit Abdullah, a ceea ce numim astazi Iordania, ca rasplata a serviciilor facute de Abdullah Marii Britanii in timpul primului razboi mondial. In anii ’30, Marea Britanie guverneaza Palestina sub mandatul Ligii Natiunilor. Tot in acea perioada se inregistreaza un interes mai mare din partea Londrei pentru o “patrie a jidanilor”, in Palestina. Menahem Begin, care pe atunci facea parte din conducerea organizatiei “Betar”, unul dintre cele mai de dreapta grupuri revizioniste, a lansat ideea ca numai “actiunea militara” contra Marii Britanii, inevitabila si necesara, ar putea permite crearea, in final, a unui stat jidovesc in Palestina si Cisiordania.

In anii ’30, situatia jidanilor in Europa de Est incepuse sa se inrautateasca, iar Marea Britanie a intrerupt imigrarea jidanilor catre Palestina. Motivul: englezii urmareau sa obtina sprijinul arabilor (mult mai numerosi si cu mari resurse petroliere) in viitorul razboi cu Germania lui Hitler. In aceasta situatie, pe fondul scaderii influentei miscarii sioniste mondiale, “Betar” si-a reunit fortele cu “Irgun” – Organizatia Nationala Militara -, fara alt scop decat sa lupte impotriva Marii Britanii. Aceasta obsesie antibritanica a grupurilor “Betar” si “Irgun” nu a trecut neobservata la Berlin. Cand, in 1939, a izbucnit al doilea razboi mondial, Avraham Stern – pe atunci unul din liderii “Irgun”, care studiase in Italia si era un admirator al lui Mussolini – a refuzat sa acorde vreun sprijin englezilor impotriva Germaniei. Stern a argumentat ca Marea Britanie era cel mai mare inamic al viitorului stat jidovesc. Trebuie spus ca Avraham Stern nu facea nici o diferenta intre statele fasciste si democratiile occidentale, intre comunism si social-democratie sau intre Hitler si Chamberlain.

Cand Stern a esuat in tentativa de a atrage majoritatea “Irgun” de partea sa, s-a separat cu adeptii sai intr-o factiune numita “Grupul Stern”. Astfel ca, in timp ce miscarea internationala sionista sustinea Marea Britanie contra Germaniei, “Grupul Stern” lupta contra britanicilor prin atacuri teroriste, jafuri si crime. Stern conducea o campanie de teroare pentru a-i alunga pe englezi din Palestina. Sprijinindu-i pe toti inamicii Marii Britanii, Stern s-a facut ca nu observa antisemitismul celui de-al Treilea Reich. Mai mult, el s-a angajat in tratative cu Germania nazista. Ca rezultat al sprijinului Italiei (mai intai), apoi al Germaniei in lupta contra britanicilor, Avraham Stern a promis ca “noul stat jidovesc” va fi un “client” al Germaniei, iar Ierusalimul – cu exceptia locurilor sfinte jidovesti, va deveni o provincie a Vaticanului. Crearea statului jidovesc avea, astfel, prioritate – in conceptia sa – fata de situatia dramatica a jidovimii din Europa. Grupul sau s-a intalnit de mai multe ori cu reprezentantii Germaniei naziste si a promis o forta de 40.000 de mii de tineri de jidani din Europa ocupata care sa fie trimisi in Palestina, sa lupte cu fortele britanice. Berlinul, care nu dorea catusi de putin sa-i indeparteze pe arabi si sa piarda accesul la petrolul acestora in detrimentul Marii Britanii, a declinat insa oferta. Pana la urma britanicii au pus mana pe Stern, pe care l-au executat in februarie 1942. Mai multi membri ai grupului sau (din care facea parte si Yitzhak Shamir – viitorul prim-ministru israelian) au fost arestati si condamnati la ani grei de inchisoare.

“Grupul Lehi” si asasinarea Lordului Moyne, guvernatorul Egiptului

Cand razboiul se apropia de sfarsit, adeptii “Grupului Stern” – incluzandu-l si pe Shamir, scapat din inchisoare – au format “Grupul Lehi”, cu exact aceleasi obiective ca “Grupul Stern”. Inclusiv cu cele “18 Principii ale Renasterii nationale”, document redactat de Avraham Stern. Obiectivul principal al gruparii “Stern/Lehi” ramanea constituirea unui stat jidovesc “de la Nil la Eufrat”, stat denumit si “Marele Israel”. Metodele adoptate de “Grupul Stern/Lehi” au fost cele ale IRA, dupa cum mentioneaza rapoartele MI5 recent declasificate. Shamir insusi a utilizat, ca nume codificat, pe cel al lui Michael Collins. Deoarece, in conditiile sfarsitului razboiului, sprijinirea miscarii de catre statele naziste sau fasciste nu mai era posibila, “Grupul Lehi” s-a indreptat catre Uniunea Sovietica pentru ajutor, intuind ca, in conditiile postbelice, URSS si Marea Britanie vor deveni inamici, nu aliati (“razboiul rece”).

Au existat insa si unele voci care considerau ca “Lehi” trebuia, mai degraba, sa se alieze cu miscarile de eliberare nationala din statele arabe, violent antibritanice, dar aceste voci au ramas in minoritate. “Grupul Lehi” a denuntat sionismul de stanga, laburist, pentru reluarea tratativelor cu Marea Britanie privind formarea unui stat jidan. Britanicii au fost comparati cu Gestapo-ul nazist iar sionistii de stanga, care tratau cu acestia, au fost asemuiti cu colaborationistii francezi din timpul Republicii de la Vichy. “Lehi” se socotea in Rezistenta. Intrebata odata daca este posibila o eliberare nationala, exclusiv prin mijloace teroriste, conducerea “Lehi” a replicat: “Raspunsul este nu! Daca insa intrebarea este: sunt acticvitatile teroriste utile progresului revolutiei si eliberarii?, raspunsul este da.”

Cea mai cunoscuta actiune terorista a “Grupului Stern/Lehi” a fost asasinarea Lordului Moyne, guvernatorul militar britanic al Egiptului in 1944. Colin Shindler, autorul cartii “The Land Beyond Promise: Israel, Likud and the Sionist Dream”, cercetator la Universitatea din Londra la sectia “Studii israeliene” din cadrul “Scolii de studii orientale si africane”, sustine ca activitatea “Lehi” este o copie a activitatilor IRA, sursa de inspiratie a gruparii. Shindler constata statistic ca intre septembrie 1942 si iulie 1946 – cand Shamir a fost din nou arestat de britanici si exilat in Eritreea (Etiopia) – au existat sapte tentative de asasinare a Inaltului Comisar Britanic in Palestina. Multe altele vizau personalitati britanice considerate de “Grupul Lehi” ca antisioniste, printre care se numarau ministrul de Externe Ernest Bevin sau membri ai “Intelligence Service”. Asasinarea guvernatorului militar britanic, Lordul Moyne, un prieten apropiat al lui Ben Gurion, a fost o operatiune planificata pana in cele mai mici amanunte de insusi Ytzhak Shamir. Conform lui Schindler, 14 atentate au vizat jidani care colaborau – ori erau banuiti de colaborare – cu serviciile secrete britanice, asa ca fusesera condamnati de “Grupul Lehi”. Desi “Stern/Lehi” era, de departe, cel mai mic grup clandestin sionist, Shindler considera ca 71% dintre asasinatele politice comise intre 1940 si 1948 ii apartin. Cam jumatate dintre acestea au vizat “jidani colaborationisti”, dupa aprecierea grupului.

Dupa fondarea statului Israel, “Grupul Lehi” si-a continuat campania de atentate. O parte din membrii sai a constituit “Frontul Patriei Mame” (Hazit Ha’Moledet), care mai tarziu s-a transformat in actualul Partid Moledet, de extrema dreapta, aflat, alaturi de Likud, la guvernare in Israel. “Grupul Lehi” a mai fost implicat si in asasinarea contelui Folke Bernadotte, trimis special al ONU pentru a aranja o pace intre Israel si statele arabe.

“Irgun”, condus de Menahem Begin, si atentatul de la hotelul “King David”

Spre deodebire de grupul “Stern/Lehi”, “Irgun” a inceput lupta contra britanicilor abia cand infrangerea Germaniei devenise iminenta. La sfarsitul lui 1942, Menahem Begin s-a intors in Palestina dupa ce fusese eliberat dintr-un lagar sovietic din Polonia. El a preluat imediat conducerea militara a “Irgun” si a inceput lupta contra britanicilor. Begin a respins metodele “teroriste”, de tip “Stern/Lehi”, sustinand ca “Irgun” este o armata ca oricare alta, care lupta impotriva altei armate. Totusi, concret, metodele nu se deosebeau. Cea mai cunoscuta actiune a “Irgun” sub conducerea lui Menahem Begin, a fost dinamitarea hotelului “King David” din Ierusalim, in iulie 1946, atentat soldat cu 91 de morti si cu numerosi raniti.

Alegerea unui guvern laburist in Marea Britanie in iulie 1945, aflat sub conducerea primului ministru Clement Attlee – preocupat de mentinerea controlului britanic asupra Orientului Mijlociu si a resurselor petroliere din regiune -, a determinat o scurta perioada de apropiere si reconciliere intre miscarea sionista si grupurile clandestine. Trebuie totusi mentionat ca aceste grupuri clandestine s-au aflat, ani de zile, intr-un razboi fratricid pe care nici macar revolta ghetoului din Varsovia, din 1943, nu a reusit sa-l domoleasca. Ministrul de Externe britanic Ernest Bevin din guvernul laburist al lui Clement Attlee a respins orice sprijin pentru formarea unui stat jidovesc motivat de preocuparea sa nu-si indeparteze statele arabe, carora URSS incepuse sa le faca “ochi dulci”. Astfel ca Bevin a respins vechea formula cu doua state – unul arab, celalalt jidovesc – si a favorizat crearea in Palestina a unui stat clientelar arab, care sa recunoasca jidanilor doar drepturile minoritatilor, ca in Transiordania, Egipt sau Irak. Pentru motive similare, Guvernul laburist britanic s-a opus imigrarii, dupa 1945, a jidanilor in Palestina. In conditiile in care nici Marea Britanie, nici Statele Unite nu pareau pregatite – si nici dispuse – sa primeasca sutele de mii de jidani care supravietuisera in lagarele Holocaustului situatia devenea de-a dreptul dramatica, obligand jidanii fie sa ramana pe timp nedefinit in lagare, fie sa se intoarca in tarile in care fusesera inainte persecutati. Formarea unui stat jidovesc – de sine statator – devenea o urgenta, indiferent de mijloace.

Dupa retragerea britanica, tinta devin palestinienii

In noiembrie 1945 – cateva luni dupa alegerea guvernului laburist si afisarea programului “pro-arab” – Haganah (aripa militara a miscarii sioniste), “Irgun” si “Lehi” semneaza o intelegere pentru crearea impreuna a “Miscarii Unite de Rezistenta” (“United Resistance Movement”), care sa-i alunge pe britanici din Palestina si sa puna bazele statului jidovesc. Din pacate, intelegerea nu a durat nici un an. Atentatul de la hotelul “King David” din Ierusalim, din iulie 1946, a pus capat acordurilor. Miscarea sionista a criticat sever “Irgun” pentru atentat. Ben Gurion a declarat Irgun “inamicul poporului jidanu”. In fata ostilitatii crescute a jidanilor si palestinienilor, Marea Britanie expediaza problema organismului international nou creat, cu speranta ca ONU va sustine “solutia britanica”. Eroare! Statele Unite si URSS aveau serioase motive sa elimine influenta britanica din Orientul Mijlociu. Aceste interese geopolitice au facut ca in noiembrie 1947 la ONU sa se voteze o rezolutie de “impartire a Palestinei” intre jidani si palestinieni.

In mai 1948 britanicii se retrag din Palestina, iar sionistii proclama statul Israel. Intre jidani si palestinieni izbucneste primul razboi determinat de feudalii arabi si controlul lor asupra pamanturilor. Gruparile clandestine nu dispar in mijlocul acestor evenimente, ci isi aleg o noua tinta in locul britanicilor: pe palestinieni. Desi miscarea sionista nu aproba asemenea practici, gruparile clandestine jidovesti recurg cu succes la metode teroriste de intimidare. Masacrul de la Deir Yasin, unde au fost asasinati 200 de femei si copii, este doar un exemplu.

De la grupuri clandestine la partide politice aflate la guvernare

Dupa formarea statului Israel (1948), Menahem Begin a transformat grupul clandestin “Irgun” in Partidul Herut. Begin i-a denuntat drept inamici ai poporului iudeu pe toti cei care nu ii impartaseau convingerile privind recastigarea intregii Palestine. Dupa “incidentul de la Altalena”, cand a fost scufundat un vapor incarcat cu arme pentru “Irgun” iar mai multi membri ai gruparii au fost ucisi, Herut a facut o adevarata declaratie de razboi contra lui Ben Gurion si a Partidului “Histadrut/Mapai”.

La primele alegeri din Israel, Herut a obtinut 11% din voturi si 14 locuri in Knesset (dintr-un total de 120 de locuri). Cum celelalte grupari nu au obtinut nici un loc, Partidul Herut al lui Menahem Begin a trebuit sa-si asume rolul opozitiei de dreapta din Knesset, fata de stanga socialista israeliana reprezentata de Ben Gurion si Partidul Mapai. In 1965 Herut se transforma in Gahal, iar in 1973 devine Partidul Likud, care cucereste in 1977 cel mai mare numar de locuri in Knesset, formand guvernul Menahem Begin. Acesta va semna, in 1978, celebrul Acord cu Egiptul de la Camp David (SUA), Begin si egipteanul Sadat primind Premiul Nobel pentru Pace (candidatura presedintelui american Jimmy Carter sosind cu intarziere la Oslo).

Grupul “Stern/Lehi” s-a transformat, dupa 1948, in Partidul Moledet, de extrema dreapta. Mai nationalist chiar decat Likudul, Moledetul promoveaza principiul “curatirii etnice”: alungarea palestinienilor din teritoriile ocupate de Israel. Shamir, retras din viata politica la sfarsitul anilor ’40, revine dupa ce Ben Gurion ridica embargoul asupra colaborarii Mapai cu membrii fostelor grupari clandestine. In acest context seful Mossadului din acel timp, legendarul Isser Harel (decedat in 2003), i-a recrutat imediat pe Shamir si pe altii. Shamir a planificat, de pilda, cunoscuta campanie de scrisori-bomba trimise savantilor germani care lucrau pentru presedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, din anii ’50. Acest fapt a antrenat ulterior un conflict grav intre Shamir si Shimon Peres, ministrul Apararii, care nu fusese informat in prealabil de initiativa lui Shamir. Politic, Shamir s-a alaturat Herut/Likud, pe care il considera demn de respect pentru ca nu a renuntat niciodata la ideea “Marelui Israel”, de la Nil la Eufrat. Shamir a devenit prim-ministru in 1983, succedandu-i lui Menahem Begin dupa demisia acestuia. Astazi Herut/Likud si Moledet formeaza baza Guvernului israelian si detin o majoritate confortabila in Knesset.

Vladimir ALEXE”[2]