Via Dumitru Furdui, Teatrul în comunism,II, pp. 264 – 273, preluat de pe ProșiContra:

El a scris aceste versuri. E scrisa Faimosului bard Pâcă, Cel ce-și căta cu bătăușii râcă (Ahoe)

Teodor Pâcă era un bărbat de vreun metru optzeci, cu mustăți, apoi barbă, păr lung, negru, apoi alb, ochi pieziși, de tătar, față smolită, albul ochilor galben, mișcări feline. Nasul său era turtit, aproape lipit de buza superioară, fiindcă în tinerețe Pâcă făcuse box, iar viața lui fusese foarte aventuroasă. Făcuse ceva pușcărie, bineînțeles politică. Un scandal cu câțiva securiști.

Din alte surse (Costin Tuchilă, Amos News, 9 aug. 2008) aflăm că Teodor Pâcă era ploieștean, se născuse în prima zi a anului 1928, provenea din familia unui ceferist originar din Oltenia. Fusese elev foarte serios, cu multă aplicație pentru studiul disciplinelor umaniste, plus limbile cla­sice și moderne. Învățase bine franceza și italiana, apoi limba rusă la Institutul Maxim Gorki, unde se transferase după doi ani de Drept.

Trecuse drept un tânăr „de perspectivă”, mai ales că lucrase ca stagiar la CFR, avea dosar bunicel, era înscris în Partidul Comunist. Cum însă avusese „inspirația” de a formula câteva păreri critice și de a face obser­vații „revizioniste” la adresa marxismului, mai exact a ceea ce se înțelegea atunci din doctrina respectivă, fusese exclus din partid și exmatriculat înainte de susținerea Examenului de Stat.

De atunci, nimic nu mai putuse fi reparat în ordinea vieții materiale, pentru care Pâcă nu avea de altfel nicio chemare. Încercase, fără noroc, să-și facă un rost, intrase la CFR ca imipegat, suplinise catedre de rusă și română, lucrase ca sortator de piei într-o tăbăcărie, vopsitor, zugrav, electrician, ajun­sese la Medgidia ca antrenor de box. Era un bărbat voinic, nu prea înalt, cu înfățișare pitorească, rezistent și, zicea el într-un poem, plin de farmec:

Afară de Pucă, ce-i drept, nu prea era altul la fel de pitoresc ca Pâcă, un rebel pașnic, care ochea cu îndemânare poanta și găsea, tot cu îndemânare, locul cel mai potrivit pentru a o arunca. Vreme îndelungată nu se cunoaște să fi avut vreun domiciliu, dormea pe unde apuca, în caz fericit prin ateliere de pictori. Mai degrabă sub cerul liber, pe sub poduri, prin parcuri sau, iarăși caz fericit, prin vreun colț de cârcimă.

Când își procurase patul pliant, avea motive de mândrie. Publica puțin și bea mult, își recita poemele pe unde se întâmpla să ajungă, spre bucuria asistenței care, lume rafinată, vedea în el un baladist de cea mai pură stirpe, eventual în tradiția goliarzilor, poeți medievali rătăcitori, care scriau în latină. (…)

Reușise să tipărească un singur volum, Poezii (1970), cu desene ale „Jumătății” sale, Florin Pucă.

Scurtă despărțire, volum îngrijit și publicat de George Astaloș în anul 2000, conține integrala liricii lui Teodor Pâcă (mort la 16 iunie 1978, București). Pâcă se dovedește poet profund, gust clasicizant, răzvrătit cu gesturi uneori manieriste, ușor prețios dar fermecător prin atitudinea fals plebee, altfel orgolioasă, și prin iscusința prozodică.

(Sursa Furdui) Absolvind liceul „Gheorghe Lazăr”, Sibiu, aterizase la București, unde n-a vrut decât la Institutul „Maxim Gorki”, pe care a reușit să-l termine. Vorbea rusește, a și tradus din versurile unor poeți sovietici complet necunoscuți. Timp de vreo 15 ani l-am tot întâlnit prin cârciu­mile bucureștene. Nu l-am văzut treaz decât o singură dată. Ca om treaz, era de o timiditate și sfială bolnăvicioase. Părea pur și simplu anormal. Când Pâcă era beat, devenea cel mai insuportabil om de pe lume. Mai era însă o stare, între beat și treaz. Atunci Pâcă era genial:

În vălmășagul crâșmei, prin participare liberă, s-a creat acea atmos­feră de boemă bucureșteană, singura creatoare, mereu marginalizată, criticată, ținută sub observație, acea boemă a inspirat opere de ținută. Valoarea celor zămislite atunci este direct proporțională cu apartenența lor la acea boemă. Boema rămăsese singurul teren pe care se mai putea spune ceva. Ea fost recunoscută chiar de comuniști, care se săturaseră și ei, la un moment dat, de „artiștii angajați”. (…)

Iată de ce, în loc să-l ascultăm pe Zdreanță, „cel cu ochii de faianță, îl ascultam pe Pâcă, la cârciumă:

Iată una din timpul Congresului (iun. 1988), al Academiei Româno-Americane, plătit și condus de doamna Manoliu-Manea, cunoscută agentă de influență CIA. Pe vremea aceea, Ceaușescu încă tăia și spânzura.

La acel congres, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au trecut în revistă poeții români din țară, subliniind la fiecare vreun dram de atitudine critică față de regim.  S-a pomenit numele Ilenei Mălăncioiu, Nichita Stănescu, Sorescu, ai altor simbriași sau grăjdari ai Uniunii Scriitorilor. Până și în cea mai sălbatică dictatură, în criptograma poeziei românești s-au strecurat, totuși, destule lucruri îndrăznețe.

Aflându-mă în sală și auzind numele poeților cunoscuți, m-am mirat că tocmai Pâcă lipsea la apel. Nicio vorbă despre el. Atunci m-am ridicat, mi-am exprimat nedumerirea și am rostit numele lui Pâcă, pe care șabăsgoimii de pe vechiul și noul continent îl auzeau pentru prima oară. Aș spune că tot pentru prima oară păreau să-l audă și soții Monica Lovinescu-Ierunca, lucru de mirare căci ei erau, la acea dată, cei mai primii-ntâi printre podoabele Parisului. Pentru că unui actor îi stă bine când se exprimă cu vorbele altuia, am început să recit:

Nu-i grav că-l zugrăvești pe ticălos, ci doar că-ți pui în slujba lui penelul, pana.

Costin Tuchilă vorbește de Boemul singaporean.

Pentru că nu mai găsise pe nimeni să-l găzduiască,  putea fi văzut umblând prin București cu un pat pliant în spinare. Era Teodor Pâcă, poet boem, combatant singaporean de bază, a cărui apariție era pri­mită cu vădită încântare. Singapore era denumirea neoficială a unui mic restaurant bucureștean din Piața Rosetti. Greu de știut pentru ce motiv cârciuma respectivă primise un nume atât de exotic.

La Singapore, reuniunile bahice se prelungeau târziu, în noapte, până spre dimineață. Locul devenise vestit, era un întreg spectacol verbal, parcă ieșit din timp, într-o epocă rigidă, începând cu sfârșitul anilor 50, până prin anii 70. O oază de libertate, un loc de unde plonjai direct în oceanul fanteziei. Grupul părea imperturbabil, lansa anecdotă după anecdotă, nebunie după nebunie, se bucura sau se mânia, era un fel de stranie izolare într-o viață spirituală utopică, plină de proiecții imaginare, pe care mizerie cotidiană nu o putea frânge.

Pâcă și Pucă, un poet mai mult decât notabil și un grafician excepțional, formau, la un moment dat, un cuplu inseparabil, rod al purei întâmplări. Sau, poate, se gândiseră că numele lor fiind atât de apropiate și statura asemănătoare, ar da bine să fie văzuți împreună.