Petrache Lupu, analfabetul care a devenit legionar fără să ştie

Călin Kasper
Incorect Politic
Decembrie 1, 2023

Petrache Lupu, analfabetul care a devenit legionar fără să ştie

 

Un Copil Ales

S-a născut în anul de foc 1907, într-un sat de pe malul Dunării, într-o familie de oameni sărmani. Rămas de timpuriu fără tată, mai dă peste el şi o boală, bubatul, numit şi vărsat de vânt. De pe urma acestuia avea să rămână surd, ceea ce l-a făcut să aibă dificultăţi de vorbire. Despre el s-a spus că era gângav, sâsâit, că se căznea, fără să reuşească, să se facă înţeles. De asta copilul a şi trăit retras şi singuratic. Mama lui nu-l iubea iar tatăl vitreg nici atât. A crescut amărât şi năcăjit, flămând şi urgisit de ai lui şi de săteni. Neluat în seamă de nimeni, şi-a îndreptat toată dragostea spre animale. Le iubea mult şi nu rareori i se umpleau ochii de lacrimi când vedea câte un rumân mânios că bătea gloaba costelivă ce nu mai putea trage la căruţă, sau lovea vitele cu parul pentru că scăpaseră în semănăturile lor. Când credea că nu-l vede nimeni, mergea şi mângâia animalul lovit, dintr-o pornire de milă ce izvora din adâncul sufletului lui.

Tatăl lui vitreg era un om rău, căruia Petrache îi stătea în gât. De asta nu l-a cruţat, luându-l de mic la arat, iar mai târziu, pe când crescuse ceva mai înalt de-un metru, l-a pus să pască cireada satului. Probabil că nici n-ar fi fost bun de altceva, dar copilul acesta a început să arate însuşiri ciudate.

Când tatăl lui fura crucile din cimitir ca să facă iarna foc cu ele, Petrache se trăgea de lângă sobă, tremurând de frig, ca să nu fie părtaş la o astfel de samavolnicie. Iar apoi, dacă mai apuca, ducea crucile înapoi în cimitir şi le înfigea la locul lor, „ca să ţină umbră morţilor, săracii.“ Mai târziu şi-a înjghebat o stână, mica lui realizare după ani de muncă în slujba altora.

Într-o seară, numărându-şi oile, i-a ieşit o oaie în plus. Pesemne se rătăcise. Petrache n-a putut dormi toată noaptea de grijă. A doua zi s-a pus să afle cine pierduse oaia şi nu s-a lăsat până ce nu a dat-o înapoi păgubaşului. În altă zi a găsit o sumă mare de bani, pe care a predat-o, după căutări, acelui gură-cască care o pierduse. Aceste fapte ale micului ciobănaş nu puteau să nu stârnească uimire. Cum putuse el, ducând o viaţă plină de lipsuri şi necazuri, fără a avea un Învăţător, să adune astfel de comori în suflet?

Neîndoielnic, era credinţa lui neclintită în Dumnezeu, căruia i se ruga mereu, pe când păştea oile pe izlaz, fără să ceară nimic pentru el. Credinţa a fost aceea care i-a îndrumat paşii şi i-a luminat calea, desăvârşindu-l. Astfel devenise, fără ca el însuşi s-o ştie, un om plăcut lui Dumnezeu. Până la 27 de ani avea să-şi clădească „o căscioară într-un vârf de delişor“ şi să-şi întemeieze o familie, pregătindu-se să ducă o viaţă simplă, de ţăran obişnuit cu munca şi cu greutăţile. Dar soarta lui avea să ia o întorsătură pe negândite, după cum Dumnezeu ne-o dă la fiecare.

 

Petre cel Ales

 

În ziua de Vineri, 31 mai 1935 Petre, omuleţul pe care sătenii îl numeau Petrache, păştea oile într-o tăietură de pădure de salcâmi, în care rămăseseră doar trunchiurile şi lăstarii. În acea zi avea să i se arate Dumnezeu, cu plete albe şi barbă bogată, plutind la o palmă pe deasupra pământului. Moşul, cum avea să-i spună Petre, îi dă însărcinarea să ducă oamenilor porunca dumnezeiască de a nu mai păcătui, de a merge la biserică, de a ţine sărbătorile, de a nu mai minţi şi fura, de a fi oameni cinstiţi şi cu frică de cele sfinte, ca nişte adevăraţi creştini.

Petre era surdo-mut şi abia dacă gângăvea câteva cuvinte, pe care nici nu le înţelegea, dar nici nu se străduia să le înţeleagă nimeni. De asta, trăind retras, preocupat doar de gospodăria şi familia lui, n-a avut curajul să meargă la preotul satului, Nicolae Bobin, nici la primar, să le ducă mesajul Moşului. Dumnezeu a fost nevoit de alte două ori să-i apară sub înfăţişarea de Moş în următoarele două vineri, pe 7 şi 14 iunie, fiindcă bietul Petre tot nu-şi adunase destul curaj ca să deschidă gura în faţa oamenilor. A treia oară însă, Moşul i-a spus cuvinte aspre, a fost şi o găleată cu lapte vărsată de Petre de supărare, când acesta l-a certat aducându-i aminte că a făcut de două ori promisiuni, fără ca să se ţină de cuvânt. Vorbele astea l-au amărât din cale-afară pe ciobănaş, fiindcă el până atunci nu minţise niciodată.

De la stână avea să se ducă acasă şi-i va spune soţiei ce-a păţit, apoi preotului, primarului şi chiar sătenilor, duminica următoare la biserică. Devenit Om Ales, nu numai că prinsese curaj, dar începuse să vorbească curgător şi chiar cu multă convingere.

Petre se schimbase profund, pentru că Dumnezeu îl făcuse pescar de oameni. Le amintea păcatele, le cerea autoritar să renunţe la rele, să se pocăiască, să ţină sărbătorile. Cine nu va urma sfaturile Moşului nu va putea să se bucure de linişte, fiindcă „Dumnezeu îi va rupe muncile. Dar dacă ne pocăim, Moşul ne va da sănătate, ne dă grâu, ne dă porumb.“ Devenise totodată profet şi vindecător.

Îndemnurile lui au început să aibă urmări, vestea a început să se întindă, oamenii au început să vină la Maglavit în număr tot mai mare. Apar apoi primele minuni, care măresc numărul pelerinilor, care ajung după puţin timp la zeci de mii pe zi. Minunile se înzecesc, se ajunge la situaţii pe care unii le descriu cutremuraţi, ca luate din Evanghelie: ologii îşi aruncau cârjele, orbii, cu ochii limpeziţi, vedeau iar lumina soarelui, surdo-muţii prindeau glas, mulţumind lui Dumnezeu pentru darul nemeritat pe care-l primeau ei, păcătoşii. Canceroşi, buboşi, gheboşi, râioşi, ulceroşi cu răni purulente, ofticoşi, îndrăciţi, nevolnici, paralitici, nerozi, epileptici, slabi de virtute, toţi, săracii, umpleau câmpurile din jurul Maglavitului, nădăjduind să-şi găsească acolo alinarea suferinţelor sau poate chiar vindecarea.

Au început să crească mormanele de bani din donaţii, apar taxele primăriei pentru căruţele ce transportau pelerinii de la gară la Maglavit şi invers, sau taxarea negustorilor de iconiţe, cruciuliţe, medalioane cu chipul Maicii Domnului. Mulţi dintre cei care au scris despre aceste întâmplări au avut ochi doar pentru grămezile de bani. Câţi au fost, cine i-a adunat, cum au fost împărţiţi, la cine au ajuns sau unde au dispărut. Nimeni însă, oricât de ticălos a fost, n-a putut nega niciodată inima bună a lui Petrache Lupu, cel care-l văzuse de trei ori pe Dumnezeu. El n-a luat un ban, cinstea i-a rămas nepătată, ca şi comportarea lui pe toată durata acestui tăvălug de oameni, care a ţinut mai bine de trei ani. E adevărat că bani au fost din belşug, iar aceştia au atras atenţia feţelor bisericeşti de la Craiova şi Bucureşti, dar şi ale unor politicieni. Chiar şi Carol al II-lea s-a arătat interesat de partea financiară a afacerii.

Tocmai acesta este meritul lui Petrache Lupu. Dacă ar fi trăit într-o grotă în singurătate, departe de ispite, ar fi fost una. Dar el trăia chiar în mijlocul afacerilor şi nu s-a lăsat corupt şi nici cumpărat de nimeni. De asta unii dintre cei două milioane de pelerini care au trecut pe la Maglavit au văzut în jurul capului ciobănaşului un nimb auriu. Şi tot sub influenţa lui au scăzut în regiune hoţiile şi omorurile.

Altfel nu se pot explica minunile care s-au produs acolo şi pe care toate ziarele timpului le descriau cu lux de amănunte. Se cunosc unele dintre persoanele care s-au vindecat cât şi istoria lor. Sunt atât de multe, încât o excrocherie este exclusă. I se reproşează că n-a putut vindeca pe toţi bolnavii. Dar nici Hristos nu i-a vindecat pe toţi. Dumnezeu dă boala cu temei şi vindecarea are şi ea regulile ei. Moşul nu putea să-l lase pe Petrache să vindece pe toată lumea, de-a valma. Erau păcate grele ce trebuiau ispăşite, înainte de a fi eventual iertate.

Sunt oameni care nu se simt bine dacă nu mânjesc orice le iese în cale cu balele lor. Unul dintre aceştia a fost chirurgul Băculescu, care la un chef cu prietenii s-a exprimat puţin cuviincios la adresa lui Petrache Lupu şi a celor ce se petreceau la Maglavit. În timp ce înjura, ca din întâmplare, sifonul de pe masă a explodat, rănindu-l cu cioburi de sticlă numai pe el!

Unora li s-a întors rânza pe dos când au văzut că Petrache a ajuns pescar de oameni. I-au scotocit în biografie, descoperindu-i sifilisuri ereditare, uşoară idioţie, prostie, tembelism. A fost însă cercetat mai întâi de doctorul Parhon şi apoi de marele neurolog Gheorghe Marinescu, care, adânc impresionat de micul ciobănaş, a scris chiar şi o carte cu titlul De la Lourdes la Maglavit. Concluzia neurologului Marinescu, somitate mondială în domeniu, a închis gura tuturor clevetitorilor: „Petrache Lupu este mai normal decât mulţi dintre noi!“

S-au mai colportat răutăţi precum că pe el l-ar fi învăţat popa Bobin câteva cuvinte, pe care le repeta pierdut, mereu aceleaşi. Dacă ar fi fost aşa, n-ar fi putut impresiona puhoiul acela de oameni care zi de zi, trei ani la rând, l-au privit ca pe un trimis al lui Dumnezeu pe pământ. Mulţimile de oameni i-au pus mereu întrebări iar el răspundea coerent şi convingător tuturor, de parcă citea din Evanghelie:

„M-am dus la preotul nostru şi nu m-a crezut. Am spus la oamenii din sat şi au râs de mine. Da io am tot spus şi vă spun şi vouă că, dacă nu vă pocăiţi, din steaua mare care vine de la răsărit va curge mult sânge pe pământul ăsta al nostru şi va fi foamete mare şi multă suferinţă. Prăpăd mare va veni peste lume! Pocăiţi-vă, oameni buni! Lăsaţi-vă de rele, rugaţi-vă cu evlavie, că Moşu e bun şi vă iartă! Uite, mie mi-a dat glas şi minte iar pe bolnavii voştri îi vindecă. Căiţi-vă!“

Iată cum, din câteva vorbe, analfabetul Petrache a prevestit căderea României sub comunism şi cumplita secetă din 1947, când, mai ales în Moldova, cădeau oamenii din picioare de foame, de slăbiţi ce erau. A ajuns până la noi şi altă prorocire a lui Petrache Lupu. Mareşalul Antonescu a ordonat ca Petrache să fie luat cu un avion şi dus la Cotul Donului, ca să sfinţească trupele române. La întoarcere, Petrache avea să-i cutremure pe militarii din avion când le va spune simplu: „Războiul ăsta e pierdut iar ţara noastră va fi cotropită!“

Moşu i-a mai dat lui Petrache o însărcinare. Ca s-o ducă la îndeplinire, prin 1939 şi-a vândut două oi şi s-a dus la Bucureşti, la Palatul Regal, unde a cerut audienţă. Carol l-a primit şi atunci Petrache i-a spus că dorinţa Moşului era să se facă om de treabă, să-şi lase ibovnica, să-şi ia înapoi soţia şi copilul şi să trăiască ca un creştin. Dacă nu va face aşa, Moşul îl va pedepsi şi-şi va pierde tronul. Carol a ascultat cu capul în jos spusele lui Petrache, dar nu le-a putut urma. După un an avea să plece în exil, de unde nu va mai reveni niciodată.

De Petrache Lupu s-au interesat şi legionarii. Horia Codreanu, un frate al Căpitanului a fost văzut deseori la Maglavit. Petrache Lupu, acest om simplu, care nu auzise în viaţa lui de legionari, conducându-se după învăţăturile creştine, respecta întrutotul legile doctrinei legionare, ceea ce era o dovadă vie că între cele două învăţături. Exista o comuniune profundă. Legea Muncii, Educaţiei, Tăcerii, Onoarei, Disciplinei şi Ajutorului (M.E.T.O.D.A) constituiau codul moral al micului păstor, înalt de 1,62 metri, dar a cărui statură morală era uriaşă. Interesul legionarilor pentru Maglavit n-a fost de natură materială, ca al altora. Există mărturii că preotul Bobin îşi plătea din banii adunaţi de la creştini datoriile pe la bănci iar primarul Maglavitului taxa fiecare transport cu pelerini de la gară cu 500 dar dădea chitanţe de 120 de lei. Toţi cei ce se învârteau în jurul Maglavitului aveau mâini numai de luat.

Legionarii au fost singurii care au avut mână de dat. Au construit la Maglavit o casă. O Casă Verde.