Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară – DIN NOU LA CERNĂUŢI (3)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 2, 2024

Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară – DIN NOU LA CERNĂUŢI (3)

Sus la Arboroasa mă aşteptau Gherman şi Mocanu, ca să tragem nişte manifeste la şapirograf. Doi lucrăm şi unul stă de pază la uşă, ca să nu fim surprinşi. Dar nu ne stinghereşte nimeni. Şi aşa, cu organizarea simpatizanţilor, cu aprovizionarea celor de la închisoare, cu manifeste, cu şedinţe, cu de-a v’aţi ascunselea cu poliţia, a trecut vara şi iată-ne aproape de sfârşitul toamnei, în luna Octombrie a anului 1938.

În 24 Octombrie trebuia să se facă serbarea de deschidere a cursurilor de la Universitate. Noile legi interziceau orice fel de manifestaţie. Societăţile noastre studenţeşti, născute în luptă pentru neam şi glie, fuseseră desfiinţate. Doream să facem ceva pentru ca moartea lor să fie eroică aşa cum le-a fost viaţa. Niţucă era Preşedintele Daciei, dar cum el era ocupat cu conducerea Centrului Studenţesc Legionar, m’a delegat pe mine cu conducerea Daciei.

În una din aceste zile, când tocmai ieşeam de la Dacia, unde Şefii Grupurilor F. D. C. ţinuseră o şedinţă, mă întâlnesc cu Niţucă.

— Noroc, Niţucă. Ce mai e nou? Aşteptăm mereu?
— Acum nu mai aşteptăm, facem.
— Ce facem?
— Manifestaţie.
— Din ordinul cui?
— Din ordinul comandamentului Legionar din Bucureşti.
— Hm. Asta nu se prea potriveşte cu ordinul Căpitanului de a intra şapte metri subt pământ. Ce zice D-l Prof. Brăileanu?
— Zice s’o facem, dar să nu avem la noi nici lame de bărbierit. Să protestăm contra stării de lucruri actuale şi să aşteptăm să ne aresteze.
— Când o facem?
— Le serbarea de deschidere a cursurilor de la Universitate. Mă Mardarie, mai adaugă, data trecută când te-au închis, ai pierdut-o pe Artemiza. Ce se va întâmpla acum cu Lala? Vezi de ce eu îţi ziceam să nu te amesteci încă cu vreo fată?! Cred însă că Lala e fată bună şi te va aştepta.
— Sigur, îi răspund eu, ca şi Artemiza. Amarul e că mi-e dragă tare şi dacă nu aşteaptă n’o pot învinui. Viaţa are şi ea legile ei, ce pot să fac. Radu Zus e şi el cu noi?
— Nu. Radu e ţinut pentru alte lucruri.
— Atunci, eu nu merg.
— Ba, tu mergi. E ordin. Crezi tu că eu bucuros mă duc? Dar e ordin. Eu, tu şi Spiridon trebuie să mergem. Ştim cum e la închisoare. Acum o să fie mai greu ca data trecută. Trebuie să-i ajutăm pe cei noi. Acum, hai sus la Arboroasa că vin şi ceilalţi şefi de grupuri ca să ne sfătuim cum o facem.

Sfatul a fost scurt. Mocanu va vorbi în numele studenţilor şi va cere liberarea Căpitanului şi a celor închişi. Eu, cu Iliuţ Manole, vom duce pentru ultima dată eşarfele Daciei şi vom avea grijă de Mocanu, în special trebuia să fim atenţi la militarii prezenţi. Niţucă va conduce manifestaţia care se va deslănţui când Mocanu va termina de vorbit.

Până la 24 Octombrie mai sunt trei zile. Sunt zilele care m’au apăsat foarte greu în viaţa mea. Pe fiecare stradă pe unde treci, pe fiecare cunoscut pe care îl întâlneşti, fiecare pom ce străjuieşte drumul, fiecare piatră pe care o calci, la fiecare te uiţi şi prin cap îţi trece „N’am s’o mai văd”. Cât e de uşor să te arunci aşa dintr’o dată în vâltoare şi cât e de greu să te arunci în vârtej ştiind dinainte ziua şi ceasul când va trebui să te rupi de libertate, de flori, de soare, de tot ce ţi-e drag şi scump, şi să intri între patru ziduri de celulă, reci şi mohorîte! Şi pe Lala cui o las?! Mă doare mult durerea ei. Nu odată mi-a venit în gând, parcă şoptit de cineva: şi dacă nu te duci? Dar am svârlit imediat asemenea gând. La ora trei fix, Tusiu, ca de obiciu, mă aşteaptă în Piaţa Unirii. Cum îl văd, scobor şi eu.

— Servus mă iuzule (băiet cu bani). Nu te-au prins încă?
— Încă nu, dar nu e mult până atunci. Ce mai e nou pe acasă?
— Nimic. Totul aşa cum ştii.
— Ascultă Tusiu, tu vii mâine la serbare la deschiderea cursurilor?
— Sigur că vin. E doar primul an când sunt student. Vrei să lipsesc la prima serbare?
— Mă Tusiule, tu îmi eşti prieten ori nu?
— Frate, măi, nu prieten. Dar nu văd de ce mă întrebi.
— Dacă îmi eşti frate, atunci promite-mi că ai să-mi îndeplineşti o rugăminte.
— Promit. Şi se uită curios la faţa mea.
— Nu veni mâine la serbare.
— De ce să nu vin?
— De dragul meu. Pentru că mi-ai promis că-mi vei satisface rugămintea.
— Bine. Dacă aşa vrei tu, nu vin. Dar spun drept că nu pricep nimic.
— Lasă că o să pricepi mâine. Şi acum altă rugăminte. Mâine seara du-te la Lala acasă şi stai puţin de vorbă cu ea.
— Da tu ce ai să faci?
— Eu o să fiu niţel cam ocupat şi n’o să pot merge.
— Bun. S’a făcut şi asta. Mai ai ceva?
— Nimic, decât salutări mamei, Martei şi tantei Ştefi.
—Ţigări ai?
— Cred că am ceva.
— Uite ici zece. Mai adineaori am cumpărat un pachet.

Săracul Tusiu. Tot banul ce-l are, îl împarte cu mine. Mâine, când va vedea de la ce l-am împiedicat, poate se va supăra pe mine. Dar e aşa de slab, că o încercare de acest soiu l-ar nenoroci pentru totdeauna.

— Acum noroc, Tusiule dragă şi mulţam frumos pentru toată frăţietatea ce mi-ai acordat. Mă duc la Lala că ştiu că tare m’o fi aşteptând.
— Noroc bun şi mâine să te prezinţi la ceas aici.
— Sigur, Tusiule. Salutări la cei de-acasă.

Am plecat pe Flondor în sus urmărit de ochii lui Tusiu, care a uitat de ploaia măruntă ce cade neîncetat şi nu se dă dus. Plouă mărunt şi des, plouă încet. Cerul e acoperit tot cu nori grei şi plumburii, şi ploaia asta parcă mi-ar cădea pe suflet, aşa mi-e de greu. După vreo zece minute ajung în grădina publică. Aleele sunt toate pline cu frunze căzute, care, udate de ploaie ce se încăpăţinează să ţină într’una, dau un aspect trist locului. Ochii îmi fug şi o mulţime de amintiri mă asaltă. Uite pe alea de colo m’am plimbat cu Lala şi pe banca de dincolo am stat cu ea când cânta priveghetoarea. Şi toate acestea, toate, vor rămâne doar ca o amintire încântătoare. Grăbesc pasul şi după câteva minute ajung la Lala. Îmi aranjez o faţă cât mai veselă posibil şi bat la uşă. Lala îmi deschide imediat. Azi pare mai frumoasă ca de obiceiu.

— Servus, Lulu.
— Servus, Luc.

M’a cuprins cu braţele pe după cap, se uită cercetător în ochii mei şi mă sărută încetişor. Apoi mă întreabă:

— Luc… spune drept, mă iubeşti niţel?
— Mai ai încă îndoieli?
— Dacă mă iubeşti, atunci de ce nu-mi spui ce ai de vreo câteva zile?
— N’am nimic. Ce să am.
—Tu îmi ascunzi ceva şi asta mă doare. Mă face să mă gândesc că tu nu ţii la mine.

Din fundul camerei alăturate, prin uşa deschisă, se aude vocea Calistei, sora Lalei. Ţigancă mititică, dulce şi bună la suflet ca zahărul.

— Lasă, Lală, băiatul în pace, că vreau să-l sărut şi eu.
— Ba să-ţi vezi de treabă. Azi nu-l dau nimănui ca să-l sărute. Azi e numai al meu.

Ca întărire a celor spuse mă cuprinde cu braţele şi mă ţine pe loc, cercetându-mă cu ochii ei mari şi frumoşi.

— Lulu. Hai să-i dăm bună ziua Calistei şi după aceea mai vorbim noi.
— Da, să n’o săruţi.
— Nu. Azi te sărut numai pe tine. Azi sunt numai al tău.

Calista stă lungită pe divan şi se uită la fotografiile ei cu Nidu, omul care îi adusese D-lui Moţa revolverul la închisoare, cu care a tras în Vernichescu.

— Servus, Calista. De ce nu laşi amintirile să doarmă?
— Servus, Mardarie. Ia loc aici lângă mine şi povesteşte-mi ceva frumos.
— Nu te supăra, dar azi nu stau decât lângă Lala. Cât despre povestit, nu-mi aduc aminte de nimic frumos.
— Ce faci azi?
— Nimic. Ce se poate face când afară plouă de parcă s’a spart cerul?

Cu toată silinţa ce ne dăm, tăcerea dintre noi devine din ce în ce mai persistentă. Fără să vreau, gândurile mi se duc mereu la ziua de mâine, şi Lala e din ce în ce mai neliniştită. În cele din urmă Calista ne scoate din încurcătură, propunându-ne să mergem la cinema.

Nu ştiu ce film am văzut. Gândurile nu-mi erau deloc la ceea ce se vedea pe ecran. Mereu mă gândeam la manifestaţia ce va urma, la închisoare şi la urmările ei. Din când în când simţeam mâna mică şi nervoasă a Lalei strecurându-se între ale mele; reveneam la realitate. La ora unsprezece şi ceva am venit din nou acasă. Calista ne aştepta citind o carte. Se apropia ceasul despărţirii. Cum să spun Lalei ce va urma? Cum s’o pregătesc? M’am aşezat pe divan lângă Calista şi o rog pe Lala să se aşeze pe genunchii mei.

— Ce ţi-a venit? mă întreabă mirată.
— Vreau să-ţi spun ceva. Ceva trist de tot şi vreau să te simt aproape.

S’a aşezat surâzând ca de o glumă şi m’a cuprins pe după cap, lipindu-şi obrazul catifelat de al meu.

— Ce-ai zice dacă, întâmplător, mâine m’ar aresta?
— Dar de ce să te aresteze?
—Tu ştii că mă caută de multă vreme şi s’ar putea să mă prindă.
— Nu! Să nu te prindă că eu mor. Îşi înfundă obrazul în umărul meu şi un suspin amar îi frământă pieptul.
— Şi totuşi mâine mă vor aresta.
— De ce?
— Pentru că mâine facem o manifestaţie şi vom cere eliberarea Căpitanului şi a celor din lagăre şi închisori.

*

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc