Pagini din Istoria Falsificată: Armand Călinescu

Via Justițiarul:

Imagine făcută în urma apariției unui articol elogios la adresa lui Armand Călinescu, în ziarul Adevărul.

 

Istoria păstrează mereu o singură versiune care, de cele mai multe ori, e cea mai ticăloasă relatare a evenimentelor. Aşa cum e scrisă în cărţile oficiale, ea oferă o minciună uşor de înţeles şi îngurgitat de către noile generaţii care astfel cresc într-o realitate deformată, îşi însuşesc valori false şi-şi duc viaţa într-o negură perpetuă.

Astăzi vom vorbi despre un personaj dubios al istoriei, prezentat întotdeauna ca victimă, dar niciodată ca ceea ce era de fapt: Armand Călinescu. În 1928 e împins ca Prefect în Argeş odată cu venirea ţărăniştilor la putere. Treptat, urcă treptele puterii, astfel încât doi ani mai târziu îl găsim subsecretar de stat la Interne. Aici s-a remarcat modul categoric în care-şi executa adversarii politici. Individul îşi omora la propriu duşmanii prin intermediul jandarmilor din subordine. Aceste măsuri sunt calificate de istoria oficială drept „înăsprire a măsurilor împotriva dezordinilor sociale”.

De la primele aventuri la Interne trec nouă ani şi ne reîntâlnim cu Armand Călinescu în funcţia de ministru de interne. În 1938, uitase de ţărănişti şi se implicase în formarea partidului regal „Frontul Renaşterii Naţionale”. Acum să facem o paranteză pentru a înţelege contextul. Carol al II-lea era un deviant dus cu pluta. Se visa un mega-suveran al Europei şi, pentru discuţiile sale aberante îl avea ca partener preferat pe Aristide Blank, cel care, de asemenea, se visa un geniu creator: poet, bancher, filosof şi altele. Un fel de şaorma cu de toate. Orice om normal, studiindu-le viaţa şi apucăturile, poate înţelege că ăştia doi erau duşi cu capul. Fix în această ecuaţie îl introducem pe Armand Călinescu. Amintirile despre el sunt vagi, mai ales că sunt propagate tot felul de minciuni şi idealizări ale personajului. Totuşi, cum credeţi că era un individ care se simţea bine în compania celor doi nebuni anterior amintiţi? Evident, trebuia să fie un nebun de aceeaşi factură. Adevărul e că nu poţi fi sănătos la cap când, din postura de înalt conducător la Interne, te-apuci să numeşti oficiali în funcţiile cheie după criteriul morţi sau bătuţi la ordin.

Puţină lume înţelege că în acea perioadă asasinatul politic era la ordinea zilei. Spre deosebire însă de zilele noastre, când adevăraţii asasini sunt în justiţie, în acele vremuri justiţia era oarecum independentă. De multe ori poliţaii te arestau şi, la proces, te elibera judecătorul deoarece constata că nu sunt motive pentru a te ţine după gratii. Asta dacă ajungeai la proces. Însă, ticăloşii de atunci foloseau abuziv instituţiile statului, iar ajungerea la tribunal era o dorinţă a celor abuzaţi, la care sperau în vederea facerii de dreptate. Armand Călinescu numea şefii locali ai poliţiei sau jandarmeriei, iar aceştia executau cu stricteţe ordinele prin intermediul subalternilor. Aşa te trezeai arestat preventiv, bătut cu cruzime de jandarmi şi, uneori, chiar împuşcat. Pentru a i se pierde urma jandarmului criminal, acesta era mutat în altă zonă şi toată lumea era mulţumită. Cam acesta era regimul „democratic” de-atunci, atât de slăvit în vremurile noastre.

În ceea ce-l priveşte pe Armand Călinescu, acesta mai avea nişte bube, în sensul că era agent englez. Pe faţă, ca să nu existe semne de întrebare. Istoria de azi începe spre sfârşitul verii anului 1938, când soseşte la Bucureşti o misterioasă comisie franco-engleză care se întâlneşte cu regele şi cu Armand Călinescu. Şeful comisiei era un misterios căpitan american de marină John Wenger. Vă spun asta ca să înţelegeţi cam care erau iţele evenimentelor care trebuiau să înceapă şi cum „aliaţii” erau de fapt aliaţi înainte de startul oficial al Războiului. Aşadar, misterioasa comisie le dezvăluie celor doi oficiali români faptul că Germania va porni la război şi că, pentru a stopa maşina germană de luptă, România trebuie să-şi auto-distrugă câmpurile petroliere. O cerere identică cu cea făcută în 1916 de către ataşatul militar englez de la Bucureşti, Lord Thompson, pe care Ion I.C. Brătianu o refuzase categoric. De data aceasta, cererea era adresată unui spion englez – Armand Călinescu – şi unui rege care nu ştia în ce ape se scaldă. Pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de aliaţi, regele promite că va distruge toată industria petrolieră şi-i dă ordin lui Armand Călinescu s-o facă. Acesta, plusând, promite să distrugă totul într-un asemenea hal încât să nu poată fi refăcut nimic în 100 de ani.

În acest moment intră în scenă un individ misterios, Mihail Moruzov, şeful S.S.I. Acesta e de părere că, în cazul în care România îşi distruge infrastructura petrolieră, nemţii vor veni aici s-o refacă, iar războiul se va da pe teritoriul ţării noastre. Dacă, în schimb, rămânem cu petrolul aşa cum e, nemţii vor cumpăra petrol de la noi şi-şi vor duce războiul acolo unde au interesul. Trebuie să înţelegem că Mihail Moruzov e un alt individ ciudat al istoriei noastre. El făcea jocuri duble, uneori chiar triple. Se înţelegea atât cu nemţii cât şi cu englezii sau francezii. Era extrem de eficient în activitatea sa, dar era îndrăgostit de aspectul tehnic, astfel încât efectiv îşi pierduse minţile. De multe ori învârtea cheiţele la care avea acces strict experimental, pentru a verifica dacă ceea ce rezultă e ceea ce-a intuit. Jocul de-a războiul se va dovedi însă unul prea mare, căruia îi va cădea victimă. Înainte de a trece mai departe, trebuie să înţelegem că Moruzov e unul dintre principalii responsabili pentru ascensiunea lui Carol al II-lea. În special, prin dejucarea în 1934 a complotului locotenent-colonelului Victor Precup. Dacă atentatul lui Precup ar fi reuşit, Carol al II-lea ar fi fost eliminat şi probabil multe dintre nenorocirile care s-au abătut asupra noastră n-ar fi existat.

Să revenim acum la afacerea Wenger. Carol al II-lea, după ce Moruzov şi-a explicat opţiunea, a devenit confuz, neştiind în ce direcţie să se îndrepte. Nu-şi putea lua înapoi ordinul pe care-l dăduse de faţă cu comisia anglo-franceză deoarece era conştient că aproape imediat ştirea va ajunge la englezi(via Călinescu). Astfel încât îi dă lui Moruzov în secret însărcinarea de a rezolva problema. Moruzov începe astfel să întoarcă cheiţele în stilul său caracteristic.

Pentru a i se acutiza confuzia, Carol s-a mai trezit în august 1938 şi cu o delegaţie germană ultrasecretă. Nu se va şti probabil niciodată dacă delegaţia nemţilor a venit deoarece au prins firul în urma vreunei acţiuni de spionaj sau dacă nu cumva tocmai Moruzov lăsase să se „scape” către ei informaţia cu propunerea comisiei Wenger. Cert e că delegaţia germană a mers iniţial la Armand Călinescu. Acesta aproape era să facă pe el de frică deoarece părea asemeni copilului prins asupra faptului. Evident că nu ştia ce răspuns să dea, astfel încât i-a redirecţionat către rege. Care rege, de fricos ce era, a refuzat să-i întâlnească, trimiţându-l în schimb pe Urdăreanu la înaintare. Propunerea nemţilor era una cât se poate de simplă, care se poate rezuma astfel: vrem petrol în condiţii corecte şi, întrucât franco-englezii doresc să vă distrugă câmpurile, propunem ca jumătate din personalul care asigură protecţia zonei să fie format format din nemţi.

Probabil că, după ce Urdăreanu l-a informat, regele a cam simţit un fior rece pe şira spinării. În paralel, Moruzov îl abordează pe Aristide Blank pe care-l sperie că nu-i mai poate opri pe legionari, astfel încât ar trebui să-i sugereze Lupeascăi că Mişcarea Legionară trebuie decapitată. Aristide Blank execută întocmai, iar Lupeasca se-apucă să-l vrăjească pe mai prostovanul ei amant. Moruzov, de partea cealaltă, îi spune lui Carol că popularitatea Căpitanului e în creştere şi că aproape a devenit idolul naţiunii. Carol o ia razna, deoarece efectiv nu suporta existenţa cuiva mai popular decât propria-i persoană. Astfel, ceea ce-i spune Moruzov e picătura care umple paharul. În acest context, Carol îi dă lui Armand Călinescu ordinul de a-i ucide pe fruntaşii legionari. Sarcină simplă pentru deviantul ministru care a interpretat ordinul ca pe o trecere a regelui în tabăra sa. El avea linia de poliţişti-asasini pe poziţie, astfel încât aceştia primesc ordinul să-i omoare pe legionarii de top, dar asasinatul să pară că ar fi survenit unei tentative de evadare a acestora. Într-un ritual ciudat, întreaga conducere legionară este omorâtă prin spânzurare. După ce mor, legionarii sunt împuşcaţi pentru a se „demonstra” fuga de sub escortă. Numai că poliţaii sunt atât de proşti încât îi îngroapă cu ştreangul de gât, astfel încât întreaga înscenare va ieşi la lumină câţiva ani mai târziu.

Jocul de şah al lui Moruzov dă roade deoarece întreaga Mişcare Legionară e consternată de moartea Căpitanului. Serviciile secrete anglo-americane intuiesc că va urma o răzbunare, astfel încât lui Armand Călinescu i se oferă cadou o limuzină blindată care ajunge în timp record la Bucureşti. Astfel, prim-ministrul român evită câteva atentate strict datorită impenetrabilei blindate. Numai că intră în scenă Moruzov care-i spune lui Carol că este iminent un atentat asupra sa, iar singura blindată capabilă să facă faţă unei asemenea tentative este cea a lui Armand Călinescu. Prin intermediul urechilor sale mult prea lungi, Moruzov auzise de atentatul pe care urmau să-l pună la cale legionarii şi astfel s-a gândit să rezolve prin intermediul altora ordinul duplicitar al lui Carol al II-lea. Aşa se face că, în fatidica zi de 21 septembrie 1939, Armand Călinescu este ucis de un comando legionar condus de avocatul prahovean Miti Dumitrescu. Ceea ce este ciudat e că la locul atentatului, la două maşini în spatele celei a lui Armand Călinescu, se afla Ernest Urdăreanu. Asta întăreşte misterul legat de o posibilă implicare directă a lui Carol al II-lea în asasinat.

Din toată această operaţiune, aparent toată lumea câştiga. Carol fusese auzit de delegaţia anglo-franceză dând ordinul pentru distrugerea câmpurilor petroliere, de partea cealaltă nemţii aveau confirmarea eliminării spionului care ar fi vrut să distrugă câmpurile petroliere. Însă, în fapt, treburile erau la fel ca înainte, ba chiar mai încârligate. Într-adevăr, ordinul dual şi contradictoriu al lui Carol al II-lea fusese executat şi, din asta, rezultaseră o groază de morţi. Însă, la fel ca înainte, unii cereau distrugerea câmpurilor, iar ceilalţi garanţii că acestea nu vor fi distruse şi că se vor putea aproviziona. Mai grav, în faţa evenimentelor, absolut toţi jucătorii constatau că România e un partener în care nu poţi avea încredere.

Mai mult, problemele se accentuează. Centralele de spionaj constată că la Bucureşti se fac jocuri duble promiţându-se tuturor orice, dar, în realitate, nefăcându-se nimic. Asta ne va transforma în doar un an în victime ale Dictatului de la Viena, iar la sfârşitul Războiului în situarea în tabăra învinşilor, pierderea definitivă a Basarabiei şi obligarea noastră la plata unor gigantice despăgubiri de război. Asta în timp ce bieţii soldaţi români au fost măcelăriţi atât pe frontul de est cât şi pe cel de vest. Am plătit incompetenţa şi laşitatea unor oameni politici atât de dureros încât nici măcar nu mai avem curajul să deschidem acele pagini tragice ale istoriei.

Dan DIACONU