Oy vey! Cotidianul Critică “Raportul Final” al Comisiei Wiesel prin care se “stabilește” ca România a făcut “holocaust”

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iunie 20, 2023

Fluierat în Siangogă?

Cotidianul critică “Raportul Final” al Comisiei Wiesel prin care se “stabilește” ca România a făcut “holocaust”

Fițuica mainstream Cotidianul a publicat un articol intitulat, Câteva observații pe marginea raportului final al Comisiei Wiesel în care se critică raportul Wiesel, care se voia “final” prin chiar auto-intitularea ta.

Se deschide o discuţie, probabil?

Reproducem mai jos, integral, articolul surprinzător de curajos (pentru o publicație mainstream) de pe Cotidianul:

Via Cotidianul:

*

Citit la o distanță de aproape 20 de ani, Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România numit și Raportul Wiesel (Editura Polirom, 2005. Vol.1 Raportul Final, vol.2 Documente) ridică unele întrebări legate de metodologia echipei de cercetare formată din 33 de membri, conform listei care poate fi consultată onlinei.

O altă observație ar fi puținătatea discuțiilor pe marginea Raportului în spațiul public românesc, spre deosebire de conversațiile naționale pe marginea rapoartelor similare din Polonia, Franța, Italia, Elveția sau Austria. Este posibil ca legi promulgate imediat înainte de publicarea Raportului si după aceea și care au criminalizat practic discutarea Holocaustului să fie o cauză a acestei inhibiții.

Definiția Holocaustului și Antisemitismului

În ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 31 din 13 martie 2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omeniriiii publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 214 din 28 martie 2002 se scrie la Articolul 6– Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

LEGEA nr. 107 din 27 aprilie 2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 377 din 3 mai 2006iii stipulează la articolul 2: după litera c) se introduce o nouă literă, litera d), cu următorul cuprins:”d) prin holocaust se înţelege persecuţia sistematică sprijinită de stat şi anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum şi de aliaţii şi colaboratorii săi din perioada 1933-1945. De asemenea, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, o parte din populaţia romă a fost supusă deportării şi anihilării.” „Art. 6. – Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.”

Mai departe, LEGEA nr. 217 din 23 iulie 2015iv pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 558 din 27 iulie 2015 scrie la 4. e) prin holocaust pe teritoriul României se înţelege persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor şi a rromilor, sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944; Art. 6. – (1) Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Articolul de lege nu definește în mod explicit ce înseamnă minimalizarea Holocaustului pedepsită cu închisoarea, care poate fi interpetată la libera alegere a procurorilor și judecătorilor, ca și sintagma interzicerea unor drepturi din legea anterioară. De reținut, că Legea 217/2015 definește precis anii Holocaustului românesc. În fine, LEGEA nr. 157 din 2 iulie 2018 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 561 din 4 iulie 2018v are ca fapt nou definirea precisa a antisemitismului la Art. 2 (a,b).

Avalanșa de legi din 2002 până în 2018 precum și schimbarea definițiilor sau inexistența lor au determinat ca discuțiile despre Holocaust în Romania să fie timide și puține. La aceste legi s-a adăugat promulgarea de către Consiliul Europei în anul 2008 a unei alte binding decisions, Council Framework Decision 2008/913/JHA of 28 November 2008 on combating certain forms and expressions of racism and xenophobia by means of criminal lawvi în limba română Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penalvii. Această decizie nu conține niciunde termenul de Holocaust dar practic criminalizează indirect discuția despre acest subiect. Ca urmare, țările membre ale EU au promulgat, la recomandarea acestei decizii, legi statale care criminalizează conversațiile naționale pe marginea Holocaustului – legile se pot vedea la sfârșitul acestui document al Parlamentului European, pe țări, cu pedepse etc — European Holocaust denial in criminal law. Legal frameworks in selected EU Member States.viii Interesant de subliniat este că, în acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut o poziție ambiguă. De aceea criminalizarea Holocaustului a fost lăsată pe seama statelor.

În plin paradox, și pe linia CEDO, experții în drept international și drepturile omului au arătat că orice limitare a discursului public de către autoritatea statală este incompatibilă cu drepturile omului, incluzând dreptul la liberă expresie stipulat de dreptul la exprimare liberă de articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului — ceace face ilegal pentru autoritatea statală să acționeze împotriva dreptului la liberă expresie (which makes it unlawful for a public authority to act incompatibly with rights that include the right of free expression under article 10 of the European Convention).ix

În anul 2016, The International Holocaust Remembrance Alliance a adoptat în plenara din luna mai de la București o definiție a antisemitismului – ‘non-legally-binding working definition of anti-Semitism’.x Această definiție a fost adoptată și de Națiunile Unite. De notat că pentru numeroase organizații evreiești, Holocaustul nu este sinonim cu genocidul. Este un termen specific care înseamnă uciderea în masa a evreilor de către naziști în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Numeroase comunități evreiești preferă termenul biblic de Shoah (calamitate).

Definiția Negării Holocaustuluixi

Țările membre ale IHRA (The International Holocaust Remembrance Alliance) au adoptat în consens definiția negării și distorsionării Holocaustului in plenara IHRA din Toronto în 10 Octombrie 2013. The United Nation’s General Assembly a folosit această definiție de lucru în Rezolutia A/76/L.30, care a condamnat negarea și distorsionarea Holocaustului. Rezoluția a fost adoptată în 20 January 2022.xii Conform acestor documente – care definesc termenii de negare și distorsionare în mod precis – articolul de față nu neagă, minimalizează sau distorsionează în nici un fel definiția Holocaustului sau Holocaustul în general.

Contextul internațional

Așa cum a fost publicat, Raportul Wiesel pare o cercetare a Holocaustului care privește în mod expres România și asta pentru că nu explică contextul internațional în care s-a produs. Țările europene au avut obligația de a constitui asemenea comisii de cercetare a Holocaustului între anii 1990-începutul anilor 2000. Lista țărilor angajate în Holocaust poate fi consultată aicixiii. Având în vedere că raportul României a fost scris și publicat târziu, ar fi fost demn de interes să fie acompaniat de o introducere care să relateze despre contextul internațional și rapoartele naționale publicate. Vreau apoi să menționez că Raportul Wiesel nu a avut mandatul de a întocmi un raport al antisemitismului și xenofobiei de-a lungul istoriei în România ci al Holocaustului precum scrie în titlu și precum este definit de legile României. Dar Raportul Wiesel nu ține cont de acest lucru.

Comisiile naționale europene de studiere a Holocaustului s-au numit drept istoricexiv. Niciuna nu a avut în titlu cuvântul internațional, pe care îl găsim în raportul românesc. Acest termen – care ar fi trebuit explicat de către autorii Raportului Wiesel — se regăsește numai în The International Commission on Holocaust Era Insurance Claims (ICHEIC) stabilită de The National Association of Insurance Commissioners în August 1998 cu scopul de a identifica și plăti pe cei care au fost deposedați de avere în anii războiului– to identify, settle, and pay individual Holocaust era insurance claims at no cost to claimants. După cum reiese din studiul rapoartelor naționale, menirea lor primă a fost rezolvarea exproprierii, restituției și compensării victimelor nazismuluixv. Voi aminti câteva asemenea rapoarte.

Primul ministru Alain Juppe a înființat în Franța o comisie de studiere a deposedării de proprietăți a evreilor între 1940-1944. Comisia a fost urmată de Comisia Matteoli înființată în februarie 1997.xvi Sarcina comisiilor a fost evaluarea deposedărilor și recomandări privind reparațiile, în final făcând o legătură directă între restituirea materială și reparația morală, între spoliere și deportare. Comisia Matteoli a evaluat că deposedarea comunităților evreiești de averi s-a ridicat la aproximativ 1.3 miliarde de dolari cu valoarea din acel timp. Din 1997 până în 2000, Comisia Mattéoli a modificat istoria administrației Vichy. A constatat că sfera de aplicare a spolierii evreilor a fost mult mai largă decât s-a presupus sau recunoscut anterior și a negat teoria parantezei („Vichy nu era Franța”) prin documentarea implicării oficialilor francezi în planificarea și executarea măsurilor de deposedare și deportare. În opinia comisiei, Franța a fost implicată activ în Holocaust. Conform documentelor adunate de A. Karn, la 27 septembrie 1940, la mai puțin de trei luni după instituirea guvernului de la Vichy, Germania a ordonat un recensământ pentru a înregistra identitatea tuturor evreilor care trăiau în Franța. Trei săptămâni mai târziu (octombrie 18), Germania a emis primul ordin orientat în mod explicit spre deposedarea de bunuri a evreilor. Conform acestui decret, contractele de afaceri încheiate cu evrei după 23 mai, 1940 au fost anulate. În timp ce instituțiile de credit nu au fost în mod specific citate, o serie de bănci franceze proeminente au luat aceasta ca pe o oportunitate. Comisia Mattéoli a constatat că funcționarii băncilor au intrat în procesul de confiscare din proprie inițiativă atunci când comenzi vagi din Germania făceau o astfel de mișcare posibilă. Decretele germane au deschis ușa exproprierii pe scară largă, dar bancherii francezi au trecut singuri peste prag. Primul transport francez, purtând peste 1.000 de evrei, a plecat la Auschwitz pe 27 martie 1942. Oficialii de la Vichy au autorizat inițial doar transportul adulților, dar până la sfârșitul verii 1942 și-au modificat politicile pentru a permite deportarea copiilor. Până în toamna anului 1942, 42.000 de evrei au trecut spre lagărele de muncă și centrele de exterminare din Polonia ocupată de naziști. În timp ce unii cercetători au subliniat că majoritatea evreilor care au fost deportați din Franța erau „străini” (adică, refugiați evrei care fugiseră de invaziile naziste din alte părți), Comisia Mattéoli a constatat că 76.000 de evrei (adică 25 procente din totalul populației evreiești a Franței) au fost deportați din Franța între 1942 şi 1944. Deși majoritatea populației evreiești a Franței (aproximativ 330.000 în 1940) a supraviețuit războiului, 76.000 de evrei francezi au fost deportați în timpul ocupației naziste, dintre care doar 2.500 s-au întors.xvii

Când aliații au forțat Elveția între anii 1945– 46 să înapoieze bunurile jefuite de la evrei, care intraseră în țară prin Germania sau vreun alt intermediar, politicienii elvețieni au negat că există astfel de bunuri. Analogul teoriei parantezei de la Vichy a fost aici mitul neutralității. Cu toate că politica elvețiană privind imigranții i-a forțat pe refugiații evrei să se întoarcă în mâinile SS-ului german, politicienii elvețieni s-au opus unei recunoașteri a culpabilității. Comisia independentă de experți –Comisia Bergier–xviii, care a funcționat între 1996–2001 a luat ființă în urma scandalului internațional și a publicitații negative a Elveției din cauza legilor și practicilor adoptate între anii 1930 și 1940. Comisia Independentă de Experți (ICE) care a luat ființă în 12 decembrie 1996, sub conducerea lui Jean-François Bergier, a constatat că Elveția a aplicat o politică restrictivă conform căreia persoanele care se confruntau cu un pericol grav erau inutil întoarse la graniţă către Germania nazistă. Raportul nu oferă o cifră specifică, dar a acceptat că numărul a fost, fără îndoială, „mare”.

Pe lângă restituirile de avere ale celor spoliați, ICE a dedicat o lungă secțiune a raportului final chestiunii „contextului și comparației”, în special pentru că acestea se refereau la politica elvețiană a refugiaților. Comisia a considerat că o înțelegere istorică a ceea ce s-a întâmplat nu este posibilă fără a se ține cont de contextul european și tendințele globale la acea vreme.xix Conform raportului ICE, xenofobia și antisemitismul fuseseră răspândite în Europa cu decenii înainte de instaurarea regimului nazist din Germania iar aceste tendințe au avut un efect negativ asupra eforturilor internaționale de abordare a problemei refugiaților evrei în perioada interbelică. ICE a demonstrat că elvețienii din acea vreme nu erau mai antisemiți, mai puțin toleranți decât norma globală. După cum a menționat comisia, dintre cele treizeci și unu de țări incluzând Elveția care au fost invitate la Conferința de la Evian, Franța, din 1938, toate, în afară de Republica Dominicană, au refuzat să-și mărească cotele pentru imigranții evrei. Conferința își propusese să discute chestiunea evreilor aflați în Germania nazistă și căi de a-i ajuta să scape de persecuțiile naziste. Elveția, din această perspectivă, scrie ICE, a acționat nu mai rău decât Marea Britanie, Franţa sau Statele Unite, care au participat la întâlnire.

Institutul Memoriei Naționale IPN a fost înființat în Polonia prin decret parlamentar în 1998 pentru a-i încuraja pe polonezi să discute deschis despre trecut și moștenirea pe care regimurile naziste și sovietice le-au lăsat în urma lor. Conform IPN, reconcilierea necesită recunoașterea experienței victimelor. De asemenea, după cum s-a observat, făptuitorii ar putea să nu fie dispuși să „confrunte” trecutul” sau pune la îndoială construcțiile ideologice cu care au fost alimentați.xx IPN a recunoscut că reconcilierea este un concept alunecos, greu de cuantificat. Printre istorici și, de asemenea, în ochii publicului, IPN a fost considerat drept un investigator imparțial, capabil să confrunte istoria poloneză într-un mod riguros și, cu o metodologie solidă, urmărind medierea conflictelor. În Polonia însă au avut loc discuții furtunoase după publicarea cărții lui Jan T. Gross despre relațiile polono-evreiești din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cartea a apărut în limba polonă în 2000 si în engleză în anul 2001 sub numele de Neighbours: The Destruction of the Jewish Community in Jedwabne, Polonia. Situat în nord-estul Poloniei, Jedwabne a fost capturat de Uniunea Sovietică la începutul războiului. și a fost invadat din nou de trupele germane la sfârşitul lunii iunie 1941, după lansarea ofensivei lui Hitler în est. Vecinii explorează un episod din această perioadă, care a avut loc pe 10 iulie, 1941, când, potrivit lui Gross, jumătatea poloneză a acestui mic orașel din estul Europei a ucis cealaltă jumătatea evreiască – aproximativ 1.600 de bărbați, femei și copii — prin zdrobire, spintecare, înec, ardere. Gross susţine că mulți dintre evrei își cunoșteau agresorii polonezi și știau că aceștia nu au fost forțați să comită acele acte, că au ucis fără niciun îndemn sau asistență din afară. Chiar dacă Gestapo-ul german a fost prezent în ziua masacrului, Gross prezintă mărturia martorilor oculari care afirmă că autoritățile poloneze au propus masacrul și că localnicii nu au renunțat la crimă chiar cînd Gestapoul a sugerat să înceteze. Interpretarea lui Gross asupra masacrului a stârnit o dezbatere puternică asupra rolului Poloniei în Holocaust și asupra variantelor de interpretare a memoriei Holocaustului. Jan Tomasz Gross a fost acuzat că a insultat poporul polonez și a fost dat în judecată. Procesul a durat 3 ani timp în care Gross a fost anchetat, interogat, și chiar amenințat că i se va retrage medalia Ordinul Meritului cu care fusese decorat în 1996.xxi

Înființată în octombrie 1998 de un decret comun al puterilor executive și legislative Austria Historikerkommission (Comisia Jabloner) a fost convocată în noiembrie 1998xxii. Comisia s-a străduit să calculeze valoarea estimată a tuturor bunurilor sechestrate și jefuite de la comunitățile evreiești. Conform raportului depus la data de 1 februarie 1939, în timpul procesului de „de-evreizare” a Austriei (Entjudung in der Ostmark), Walter Rafelsberger, comisarul de stat de atunci al sectorului privat, estimase valoarea totală a activelor evreiești înregistrate la aproximativ 2,042 miliarde reichsmarks (RM)xxiii. Raportul final al Comisiei Jabloner a arătat legătura directă între jafuri și „arianizare”, arestările și deportările care au condus la „Soluția finală”. Raportul a evidențiat complicitatea autorităților austrice și a acceptat un anumit grad de responsabilitate pentru nedreptățile evidente, dar conținutul și natura acestor nedreptăți, au scris comentatorii, așa cum au fost prezentate, nu se apropie de revelarea întregii dimensiuni a dramei și a impactului traumei, care nu poate fi ștearsă de restituirea „în natură”.xxiv S-a scris că în ciuda faptului că a primit un mandat larg de a examina „întregul complex” al exproprierii, comisia s-a concentrat pe pierderile materiale compensabile și pe valoarea monetară a proprietăților pierdute, jefuite și distruse. Comentatorii au exprimat vederi negative cu privire la raport scriind că raportul final este redactat în limbajul cuantificabil al banilor, fără să comunice experiențele traumatizante ale victimelor și efectele puternice, psihologice, ale violenței antisemite la care au fost expuse.

În Italia, Comisia Anselmixxv înființată prin decret executiv la 1 decembrie 1998xxvi a primit un mandat restrâns care a vizat „reconstituirea evenimentelor privind confiscarea de bunuri evreieşti atât de către public cât şi de organisme private.” Cercetarea a acoperit intervalul septembrie 1938 (promulgarea legilor rasiale) — 25 aprilie 1945 (eliberarea Italiei). Italia fascista sub Mussolini a adoptat numeroase legi care restrângeau drepturile evreilor italieni. Comandamentul german a ordonat de pildă arestarea tuturor evreilor și confiscarea proprietăților lor în beneficiul celor care și-au pierdut proprietatea în raidurile aeriene ale inamicului. O entitate guvernamentală înființată pentru a gestiona bunurile confiscate în timpul războiului, a avut ca mandat să restituie aceste bunuri confiscate. Raportul din 2001 al Comisiei Anselmi a constatat că proprietatea privată confiscată a fost în general restituită după război.

Cadrul temporal

Dacă comisiile nationale – National Holocaust Commissions — ca și comisia internațională menționată mai sus pastrează în cercetare anii 1940/1941-1944 (cu excepția Italiei care a promulgat legi rasiale în 1938) raportul românesc își supraextinde cercetarea asupra întregii istorii, culturi și politici românești în ciuda faptului că Legea 217/2015 a definit Holocaustul în mod expres drept e) prin holocaust pe teritoriul României se înţelege persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor şi a rromilor, sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944. Nici un raport național nu și-a permis o asemenea supraextindere a atribuțiilor și nu a dat calificative istoriei, culturii, politicii unei țări! Și nici un raport național nu a făcut istoria anitsemitismului și xenofobiei în vreo țară.

În limba engleză mai ales, primul paragraf al Raportului Wiesel sună ca o nedreptate care i se face României pe scena internațională.. Cred că nimeni nu își poate permite să dea note și calificative unei întregi istorii, culturi a unui stat. Cu tot respectul, dar acest paragraf, citit conform Articolului 30 (7) al Constituțieixxvii —Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii—reprezintă o denigrare a României pe plan internațional. Amestecând cu bună știință antisemitismul cu xenofobia, concluzia este că se produce în aceste pagini o criminalizare a culturii și istoriei românești. Iată ce scrie primul paragraf: Rădăcinile antisemitismului românesc se împletesc cu originile statului român modern și cu apariția bogatei tradiții culturale naționale care a însoțit unirea principatelor, independența și crearea României Mari. Antisemitismul care s-a manifestat în România între cele două războaie mondiale a crescut direct din semințele sădite în evenimentele majore ale dezvoltării țării începute la jumãtatea secolului al XIX-lea. Din motive care puteau diferi de la o persoanã la alta sau de la un grup la altul, în viața politică, culturală și spirituală a societății românești au existat, în forme variate și cu diverse intensități, puternice curente antisemite.

Terminologie

Raportul final confundă xenofobia cu antisemitismul și deportarea cu Holocaustul. Antisemitismul semnalat între 1919-1937 a fost o reacție la impunerea acordării în masă cetățeniei române evreilor, și mă îndoiesc de faptul că era o atitudine antisemită ci mai degrabă o opoziție la adresa marilor puteri, o viziune de independență unilaterală, pe care am văzut-o în timpul lui Ceaușescu și o mai vedem și astăzi. Tot așa, precum raportul elvețian, atrag atenția că răspândirea antisemitismului a fost un fenomen global, amplificat în Europa, iar desemnarea României în context ar fi trebuit să fie balansată de atmosfera generală europeană de dinaintea războiului al doilea.

Documente

În iulie 2020, Alexandru Florianxxviii încearcă să dea o explicație tăcerii din jurul raportului. În interviul intitulat Raportul Comisiei Wiesel – contestat, dar foarte puțin cunoscut el vorbește printre altele de proprietățile pe care regimul Antonescu le confiscase de la evrei în timpul celui de-al doilea Război Mondial dar nu specifică care este această lege sau legi. Ca atare m-am dus la lista de documente cu care începe al doilea volum al Raportului intitulat Documente. (Pentru că volumul 2 al Raportului final este dificil de găsit, am scanat și uploaded acest document la linkul indicat în nota de subsol.xxix) O semenea lege promulgată la scară națională, de deposedare de bunuri a evreilor, de confiscare de întreprinderi, bani din bănci, case etc cum am văzut că au fost în Franța, Austria sau Italia, nu apare nicăieri. Am consultat apoi legislația legată de evrei din volumul Statutul Evreilor din România, (V. Pantelimonescu, Universul, 1941) dar nicăieri nu există o asemenea lege. Am presupus de la bun început că lista documentelor pertinente prezentate de Raport este exhaustivă. Dar nu este așa. Cercetînd Monitorul Oficial al României, am descoperit o lege care pare contrară celor afirmate de Alexandru Florian. Este vorba de Decret-Lege pentru completarea articolului 11 din legea asupra organizării Națiunii și Teritoriului pentru timp de război publicată în Monitorul Oficial (partea I) Nr. 61 din 13 Martie 1941xxx. În acest decret care nu apare în lista de documente a Raportului, se stipulează că toate întreprinderile de pe teritoriul țării lucrează pentru război, că sunt implicit militarizate incluzând și pe evrei și întreprinderile evreilor. Deci o expropriere nu era posibilă. Sau dacă da, ar trebui explicată.

Statutul militar al evreilor DECRET-LEGE NR. 3984/1940 (Monit. Oficial Nr. 287 din 5.XII-1940) publicat în Statutul Evreilor din România, Universul, 1941 îi arată practic pe bărbații evrei capabili de serviciu militar plătind taxe pentru că nu sunt mobilizați pe front, deci angrenați cumva în război. Platirea taxei nu exclude ci include. Cred că lista documentelor ar fi trebuit să conțină explicații ale acestor legi și ce anume au însemnat ele în context.

Singurele legi de deposedare a evreilor de bunuri la scară națională se referă la proprietățile agrare și la unele imobile. Legea din 4 octombrie 1940, Decretul Lege 3347 trece proprietățile agrare evreiești în patrimoniul statului.xxxi Articolul 5 al Legii face însă practic imposibilă exproprierea dacă proprietatea agricolă este dependentă de industriile sau întreprinderile evreești, locuințe etc.

LEGE nr. 254 din 27 martie 1941 pentru trecerea proprietăţilor urbane evreiesti în patrimoniul Statului şi pentru oprirea evreilor de a dobândi proprietăţixxxii nu face excepție. Art. 2 scrie explicit că nu sînt supuse prevederilor legii de faţa terenurile cladite care sînt efectiv afectate exploatării unei întreprinderi industriale sau comerciale, dacă sînt proprietatea întreprinderii. Art. 5 prin excepțiile stipulate face practic exproprierile imposibile. Părerea mea, de simplu cercetător, este că administrația timpului a fost obligată de regimul nazist de la Berlin să promulge legi care erau terifiante prin titlu dar nu întotdeauna și prin conținut.

Cauze

Cine citește sau răsfoiește rapoartele naționale ale Holocaustului publicate de țările europene rămâne în final copleșit de rușine și vină. Europa pe care o știa nu mai este aceeași. Cu toate acestea, cititorul nu înțelege până la capăt de ce Holocaustul s-a petrecut. Care au fost motivele reale? Pentru că ele nu se explică nicăieri. Cred că o cercetare justițiară în care victimele și urmașii lor au dreptul de a ști ce li s-a întâmplat, și de ce anume s-a întâmplat ceea ce li s-a întâmplat, de a primi satisfacție morală și financiară din partea agresorilor statali sau corporatiști, trebuie să implice și cealaltă examinare, și anume ar trebui găsit răspunsul la întrebarea care aume au fost motivele ca lumea evreilor europeni să determine asemenea reacții cumplite împotriva lor? Nu numai în timpul regimurilor naziste dar și de-a lungul istoriei? Ce anume factori au determinat acest proces de prigoană, de ură din partea statelor europene? Pentru că așa ceva nu mai are voie să se întâmple în istorie.

Valul de antisemitism de azi din Europa și US se datorează în mare parte conflictului dintre statul Israel și Palestina. O altă cauză ar fi poate faptul că în Europa, legislații naționale determinate de legislații implicite ale Parlamentului European interzic discutarea Holocaustului în spațiul public.

Dar mă întorc la întrebarea inițială, pe care mi-am pus-o ca scriitor și cetățean al secolului 21, și anume ce a făcut ca statele europene și segmente ale populației europene să pună în aplicare o asemenea represiune împotriva unei etnii, represiune la o scară necunoscută în istorie? Din ce am citit, nu există nicăieri dată vreo explicație. Eu cred că ea este necesară pentru generațiile de evrei care azi trăiesc încă sub groaza antisemitisului și Holocaustului. Dar și pentru statele în chestiune. Deci de ce anume vinovăție este învinuită etnia evreiască de către cei angrenați în represiune împotriva lor? Pentru că represiunea implică un motiv. Cel rasial pus în vitrină este neconcludent și lipsit de substanță. Că acest motiv(e) este metafizic, religios, economic, imaginar etc. ar trebui pus pe masă și discutat.

Din cauza faptului că poporul evreu a trăit timp de secole fără un stat al lui, sau din această cauză el a internalizat evenimentele istorice tragice în majoritatea lor când acestea au intrat în mecanismul religios cum ar fi Passover și fuga evreilor din Egipt, Purim și exilul în Babilon și așa mai departe. Cred că din această cauză conștiința propriei religii este mai puternică decât conștiința propriei istorii. Mai cred că instituționalizarea Holocaustului a avut ca unul din scopuri pe acela de a invita populația evreiască de oriunde ar fi ea (ca și restul lumii) să nu uite crimele și persecuțiile îndurate, ca și ce anume le-a produs.

Istoria populării Europei cu evrei, include informații referitoare la o supremație economică treptată încă din secolul al optulea, privită nefavorabil de localnicixxxiii. Evreii au fost expulzați, exilați, supuși prigoanei încă din antichitatea romană și, și mai dinainte. În Evul Mediu, banii fiind considerați murdari de creștini, au fost lăsați pe mîna evreilor (în același timp în multe cazuri li s-a interzis să practice alte profesii). Cînd a apărut burghezia, evreii au avut deja secole de experiență financiară în spate iar bogăția a fost nenorcirea lor. Istoria ne mai spune că evreii imprumutau casele regale cu bani mulți si când casele regale nu au mai vrut sa plătească banii înapoi, regii au gasit un pretext să arunce afară întreaga comunitate evreiască, pe lângă bancherii în chestiune, și pe cei nevinovați.

Resentimente economice, aliate cu prejudecăți religioase, au determinat expulzarea evreilor în Evul Mediu. Câteva date, arată că evreii au fost expulzati in 1012 din Mainz, in 1276 din Bavaria de Sus, in 1253 din Viena si Franta, in 1288 din sudul Italiei. În 1290 Regele Edward I al Angliei emite Edictul de Expulzare pentru toti evreii din Anglia. (Aparent, evreii au refuzat să se angajeze în agricultură, meșteșuguri sau comerț.xxxiv) Recunoscând eșecul politicii sale, la 18 iulie 1290, regele a decretat ca toți evreii să părăsească Anglia înainte de Ziua Tuturor Sfinților din acel an. Politica a fost reversată după 365 de ani în 1655 de Oliver Cromwell. In 1294 au fost expulzati din Elvetia. In secolul al paisprezecelea au fost expulzati din Ungaria, Berna, din nou Elvetia. În 1492 Ferdinand al II-lea și Isabella I au emis Edictul general privind expulzarea evreilor din Spania (aprox. 200.000) și din Sicilia (1493, aprox. 37.000). În 1496 evreii au fost expulzați din Portugalia. În 1499 evreii au fost expulzați din Nürnberg. În secolele 16, 17, 18 au loc expulzari asemanatoare. Pogromul din 12 iulie 1648 din Ucraina a fost unul dintre cele mai atroce. În 1862, evreii din Tennessee, Mississippi, Kentucky au fost expulzați de Ulysses S. Grant. Mai departe, intre 1880-1910s se inregistreaza pogromuri in tot imperiul țarist. Odată cu 1933 încep în Germania persecutiile naziste care se declanșează cu boicotul comerțului evreilor din 1933, și culminează cu Holocaustul.

Punând cap la cap rapoartele naționale despre Holocaust, care documentează cifrele confiscărilor și furtului de avere aparținând comunităților evreiesti din Europa, se ajunge la cifre astronomice. O mare parte din economia europeană, case, proprietăți aparțineau comunităților evreiești. Proeminența lor economică face de pildă ca în Austria să fie naționalizate sau furate sau expropriate până și locuințele evreilor. Dar aceste furturi de avere, de confiscare la scară statală nu s-au produs în România. Au existat deposedări locale, așa cum arată lista de documente, furturi și spolieri datorate nu doar hoțiilor din societatea românească dar și profitorilor de război, gata să jefuiască o populație vulnerabilă.

În loc de Concluzie

Raportul Wiesel ar trebui corectat. Rolul lui a fost să se cunoască adevărul despre Holocaust și nu istoria xenofobiei sau antisemitismului românesc. Amestecând Holocaustul cu antisemitismul și xenofobia Raportul a produs probababil o reacție de respingere. Corectând aceasta, poate că atunci Raportul va avea un impact național și faptele cumplite dintre anii 1940-1944 nu se vor mai uita și întâmpla niciodată. Ar fi benefic ca Raportul să dea naștere la discuții în spațiul public românesc pentru că impactul lui, după cum am amintit, în discursul național a fost aproape nul. Un articol semnat de Ruxandra Cesereanu în Echinox în 2012xxxv confirmă lipsa discuțiilor pe plan național cu privire la concluziile raportului. Gabriel Andreescu în Câteva noțiuni din Raportul final al Comisiei Wiesel xxxvi îngroapă practic observații pline de sens într-o publicație de minimă circulație. Impresia generală citind Raportul… este că el e nepermis de unilateral, scoțând în evidență numai faptele care pot ilustra antisemitismul românesc, fără a considera o contra-parte firească, a conviețuirii dintre români și evrei de generații, fără a lua în considerare un Weltanschauung  al unei epoci istorice care la un moment dat a fost prezent în întreaga lume, cu precădere dominant în unele locuri. Deasemenea, este lipsit de distincții în motivarea naționalismului (care uneori a degenerat în antisemitism) și de influența opoziției dintre iudaism și creștinism.\

Articol scris de Mirela Roznoveanu

1.http://www.inshr-ew.ro/ro/files/Raport%20Final/Raport_final.pdf.pdf; https://www.yadvashem.org/docs/international-commission-on-romania-holocaust.html

Maristella Botticini and Zvi Eckstein in The Chosen Few: How Education Shaped Jewish History, 70-1492 in Princeton Scholarship Online Published: 05 August 2012 … Apparently, the Jews refused (or failed) to engage in farming, crafts, or trade. Acknowledging the failure of his policy, on July 18, 1290, the king decreed that all Jews should leave England before All Saints’ Day of that year.

***

În continuare, vă prezentăm câteva precizări bine documentate, din partea prietenului Cornel-Dan Niculae.

Oricum, comisia Wiesel, dacă chiar s-ar deschide discuţia, a comis infracţiunea de fals intelectual, omiţând situaţiile de salvare a iudeilor din foarte multe cazuri, aceştia fiind trecuţi automat la morţi. Astfel, am mai aflat (dintr-o carte publicată recent în Israel) că Viorica Agarici, reprezentantă a Crucii Roşii (care acţiona conform acordului secret dintre sionişti şi Crucea Rosie, acord trecut sub tăcere de Comisia Wiesel, cum a trecut sub tăcere şi acţiunile binecunoscute ale Crucii Roşii de ajutorare a iudeilor), după “pogromul de la Iaşi” din iunie-iulie 1941 i-a scos pe mulţi iudei din vagoanele “trenurilor morţii” – oprind trenul cu acord militar de la cel mai înalt nivel – şi i-a dus în spitale (de unde au plecat apoi, fiind “extraşi” în secret şi dispărând astfel).

Aceştia nu au mai ajuns la destinaţia trenurilor şi, ca atare, au fost număraţi ca morţi (prin lipsă) în rapoartele oficiale imediate de la Iaşi, întocmite cu o superficialitate datorată şi de începerea războiului cu frontul chiar lângă Iaşi, zonă de conflict.

Am mai arătat despre acordul sioniştilor cu Crucea Roşie, concretizat finalmente şi în ceea ce istoria mondială a numit „Europa Plan“ al „grupului de lucru din Slovacia“, o alianță secretă între sioniști și iudei ultra-ortodocși, condusă de un sionist și o femeie, Gisi Fleishmann, la sugestia rabinului Michael Weissmandel, prin care, pentru extragerea în secret a evreilor aflaţi în dificultate, s-au dat bani şi Crucii Roşii prin afaceristul „lider evreu elvețian“ Saly Mayer, Crucea Roşie acţionând în acest sens la Bucureşti mai ales prin Karl Kolb, Vladimir Steiger şi ambasadorul Elveţiei, René de Weck.

Şi istoricul iudeu Carol Iancu a acuzat din acest motiv Raportul Wiesel, de a conţine falsuri intelectuale, căci „ocultează în cea mai mare parte activitatea şef-rabinului Alexandru Şafran [cum] de altfel, sînt ocultate şi personalităţi care au jucat, totuşi, un rol de prim-plan fie în anularea ordinului de deportare a iudeilor în Polonia, fie în protejarea iudeilor români în timpul Şoahului: nunţiul apostolic Andrea Cassulo, delegaţii Crucii Roşii internaţionale Charles Kolb şi Vladimir Steiger, ambasadorul Elveţiei, René de Weck… În pofida acţiunilor lor [de salvare a iudeilor], numele acestora nu apar nici măcar o singură dată [în Raportul Wiesel].“ (Carol Iancu, „Istoria Şoahului în România“ în Observator Cultural, nr.564)

(Am arătat unele din acestea, mai pe larg, în postarea: «Evreii din România, extraşi prin operaţiunile clandestine ale Crucii Roşii, au fost declarați morți ca România să fie pusă să plătească despăgubiri pentru pretinsa ei „vinovăție“» https://www.incorectpolitic.com/evreii-din-romania-extrasi-prin-operatiunile-clandestine-ale-crucii-rosii-au-fost-declarati-morti-ca-romania-sa-fie-pusa-sa-plateasca-despagubiri-pentru-pretinsa-ei-vinovatie/

***

În realitate, dl. g-ral Troncotă a arătat că Siguranţa (SSI) – căutând să afle de ce nu se găseşte un număr mare (peste 10 mii) de iudei care trebuiau conform legii să se prezinte şi să presteze muncă pentru armata română, fiind scutiţi de lupta pe front – a raportat că a primit acest răspuns de la conducerea comunităţii iudaice, care a indicat agenţilor Siguranţei numărul acesta foarte mare, justificat prin numărul mare de pomelnice iudaice depuse pentru morţii iudei la sinagogi în iulie 1943.

Ca să înlăture orice dubiu, căci Raportul Wiesel a răstălmăcit împotriva României ceea ce arătase dumnealui, dl. g-ral Troncotă a venit şi în 2022 cu precizarea clară:

„Doi agenți SSI, în iulie 1943, când se împlineau doi ani de la tragicele evenimente, ocazie cu care evreii își pomeneau morții, au copiat toate tabelele din sinagogi care comemorau pe cei dededați. Cum se explică numărul așa de mare a celor atestați de acele pomelnice? Exista obiceiul la evrei, la fel ca și la creștinii ortodoxi să  treceă în pomelnice pe toți morții din familie, nu numai pe cei care decedaseră cu doi ani în urmă.“ ( https://www.incorectpolitic.com/abuzuri-si-crime-ale-evreilor-impotriva-romanilor-un-document-al-ssi-ignorat/ )

Cei 13266 de evrei morţi din pomelnicele de la Iaşi, cifra din Raportul SSI din 1943, reprezentau deci toţi evreii morţi din urmă cu zeci de ani (poate şi o sută de ani) de care comunitatea iudaică îşi amintea şi îi pomenea din obligaţie religioasă, nu erau morţi la evenimentele militare din iunie-iulie 1941.

***

„Raport Final“ (comisia Wiesel):

„SSI-ul românesc a făcut cunoscut că 13266 de evrei au murit [nota 103], în timp ce cifra avansată de Comunitatea evreiască era de 14850 [nota 104]. În august 1942, armata de la Iaşi care recruta forţa de muncă a raportat că nu a găsit 13868 de evrei [nota 105].

http://www.inshr-ew.ro/ro/files/Raport%20Final/Raport_final.pdf.pdf

NOTE:

103. Raport al SSI Iaşi, 23 iulie 1943, Consiliul Securităţii Statului, fond documentar, dosar nr. 3041, p. 327; Cristian Troncotă, „Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti. Memorii, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1997, p. 119.
104. Jean Ancel, „Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust“, Beate Klarsfeld Foundation, Ierusalim, 1986, vol. 6, doc. 4, p. 49.
105. Raport al colonelului Ion Georgescu, şef al secţiei 1 a şefului de Stat-Major, către Guvernul român, 8 noiembrie 1941, Arhiva Statului, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Colecţia Cabinet, dosar nr. 86/1941, p. 251.

Jean Ancel a fost un activist înregimentat al minciunii şi sunt îndoielnice „documentele“ sale, foarte probabil, adesea, plastografii, care oricum nu s-au aflat in posesia comisiei, ci au citat cifra de 14850 de evrei morti dintr-o carte au unui autor suspect de partizanat si activism iudaic. La fel au procedat cu afirmatia grava ca SSI ar fi cunoscut cifra de 13266 de iudei morti la Iasi, citandu-l pe dl. general Troncota, desi altceva a zis generalul.

***

Acuzatorii României de „holocaust“ spun în Raportul Final Wiesel despre trenul cu deportaţii iudei suspecţi de la Iaşi ce avea destinaţia Călăraşi (capitolul „Trenurile morţii de la Iaşi“), că „din 5000 de evrei, numai 1011 au ajuns la destinaţie vii după şapte zile“, lăsând să se înţeleagă că restul ar fi murit toţi, fără să vorbească absolut deloc despre extracţiile de iudei vii din vagoane făcute pe traseu de către Crucea Roşie sau de alţii.

O asemenea mărturie, publicată în Israel în 2022, apare într-o carte care vrea să acuze şi ea cât mai mult poporul român, fabulând chiar de multe ori despre acesta, dar care menţionează faptul cunoscut între iudeii de la Iaşi, acela al extracţiilor de iudei din tren, făcute de Viorica Agarici:

„Când trenul a ajuns în orașul Roman, Viorica Agarici, directoarea Crucii Roșii din oraş, …a cerut ca „ușile să fie deschise pentru ca prizonierii să poată respira… Prietenii ei au apelat la Elena, Regina Mamă, iar aceasta l-a rugat pe fiul ei, Regele Mihai I al României, care i-a cerut lui Antonescu să deschidă vagoanele pentru ca nefericitele victime să poată respira, să bea apă, iar Antonescu a fost de acord. Între timp, Viorica s-a ocupat de mâncare și a internat răniții în spitalul local. Trenul și-a continuat apoi drumul cu cei care au rămas.“ (din cartea lui Moshe Granot „Crimele României fasciste față de poporul evreu“ Editura Saga-Israel 2022.)

Dar Raportul Final Wiesel, comiţând astfel un grav fals intelectual împotriva intereselor Românei, menţionează despre Viorica Agarici şi Crucea Roşiei doar că le-au acordat „prim-ajutor“ evreilor din trenul oprit în gara Roman în 1941, deşi preluarea mai multor evrei din trenuri e cu mult mai mult decât un prim ajutor.