OASPEȚI CEREȘTI (I)

Prof. Iancu Gabriel
IncorectPolitic
Decembrie 25, 2019

OASPEȚI CEREȘTI

Timpul era greu și sta să nască. Cel Fără de Început urma să intre în lumea noastră prin  timp, ca printr-un pântec. Momentul când urma să aibă loc acest eveniment cosmic, Întruparea Celui Veșnic Viu, este numit de Apostolul Pavel “împlinirea vremii”. “La împlinirea vremii”, spune el, “Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său”. Această împlinire a fost îndelung pregătită. Lumea Nemuritoare, urma să-și trimită în Lumea Muritorilor pe cel mai de seamă reprezentant al său, pe Însuși Fiul lui Dumnezeu.

Acesta era un eveniment ce trebuia vestit și trâmbițat cu multă putere. Astăzi am zice că trebuia mediatizat, dar întrucât azi mass-media este vândută oponenților Lui, ne vom abține de la această comparație. De aceea Dumnezeu a trebuit să găsească crainici mai fideli.

Îngerul Gavriil s-a prezentat la preotul Zaharia în Templul din Ierusalim și i-a vestit că soția sa, Elisaveta, care era în vârstă și stearpă, va naște un copil numit Ioan. Acest Ioan avea să ducă o viață sfântă și va fi înaintemergătorul lui Hristos-Mesia. Adică un fel de crainic, care va anunța venirea Celui pe care Îl va prezenta “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii.”

Metoda de vestire va fi cel puțin ciudată pentru Lumea Muritorilor.

Mai întâi că Ioan a locuit în locuri pustii și era un anonim. Nu făcea parte din elita recunoscută a Fariseilor, Saducheilor și cărturarilor. Nu era nici din tabăra politrucilor zilei, adică a lui Irod, care chiar reparase Templul (ce se va numi în mod blasfemiator “Templul lui Irod”, ca o consecință amară a faptului că Dumnezeu nu mai locuia acolo) pentru a câștiga bunăvoința “opiniei publice” evreiești.

În plus, Ioan numit și Botezătorul, a ieșit să strige nu în centrul Ierusalimului, ci în pustiu, pe malurile Iordanului, unde avea să osândească lăcomia, dorința de putere, minciuna, falsitatea și religiozitatea inutilă a evreilor care-L alungaseră pe Dumnezeu dintre ei. Cei care se recunoșteau în vestirea lui Ioan erau botezeți în Iordan, spre iertarea păcatelor, făcând astfel loc înnoirii ființei umane ce avea să fie făcută de Hristos Domnul. Restul, care doreau botezul doar pentru imagine sau doar pentru că era la modă, erau numiți fără cruțare “pui de năpârci” care vor să fugă de mânia viitoare și li se refuza botezul pocăinței.

În timp ce Elisaveta era însărcinată cu Ioan în trei luni, același mesager sfânt Gavriil merge în Nazaret la o fecioară, pe nume Maria, căreia îi vestește o însărcinare de la Duhul Sfânt, în urma căreia va fi zămislit Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe nume Iisus. Acest Gavriil este cel care se arătase proorocului Daniel în Babilon spre a-i vesti evenimentele din Vremea Sfârșitului.

Când a aflat că Maria este însărcinată, Iosif, logodnicul ei mult mai în vârstă a vrut să o părăsească pe ascuns pentru a nu o face de râs. Dar oaspeții cerești au venit la Iosif în vis și l-au încredințat să ia la el pe Maria, întrucât ce se zămislea în ea nu era de la oameni ci de la Duhul Sfânt.

În vremea când s-a născut Cel Fără de Început, pe câmpia Bethleemului(numit și Viflaim în altă grafie) un înger a coborât noaptea la o ceată de păstori, cărora le-a vestit că în acea zi, în cetatea lui David s-a născut Hristos Domnul, pe care îl vor găsi ca prunc înfășat în scutece într-o iesle. Brusc, o oaste cerească s-a unit cu îngerul în cântare și au dat slavă lui Dumnezeu în locurile cerești și au vestit pace sau bună învoire pe pământ printre oamenii plăcuți lui. Păstorii, uimiți, s-au dus în grabă la Bethleem și au găsit pruncul așa cum le spunsese îngerul.

Tot în scopul vestirii Nașterii, Dumnezeu a creat o stea anume. O stea a cărei călătorie avea doar acest scop, să arate Nașterea Celui Sfânt. După câtăva vreme, din Răsărit au sosit niște oameni înțelepți, numiți magi, care văzând steaua, au urmat-o spre locul unde se născuse de curând Împăratul iudeilor. Unii spun că acești magi erau urmașii școlii condusă cândva de înțeleptul prooroc Daniel, cel ce slujea ca rob la curtea lui Nabucodonosor în Babilon. O mică eroare de traseu însă și poate și de mentalitate, i-a dus în palatul lui Irod. De ce de mentalitate? Ei știau că Cel vestit de stea era un rege cum nu mai fusese altul. Și unde putea să se nască un rege decât într-un palat regal? Din nefericire Irod nu dorea să împartă puterea cu nimeni. La auzul veștii i-a ademenit pe magi să spună unde au găsit Pruncul, ca să-i aducă și el închinăciune, de fapt cu gând să-i omoare. Dar oaspeții cerești au fost și aici la înălțime. La înălțimea visului magilor, căci li s-a arătat un înger în vis și le-a spus să nu mai treacă pe la Irod. Așa că după ce I-au adus Pruncului aur, smirnă și tămâie(ca recunoaștere a slujbei Lui de împărat, profet și preot), magii s-au întors pe alt drum în țara lor. Irod furios, a ordonat masacrul copiilor de până la doi ani. Iosif și Maria însă au fugit în Egipt. După moartea lui Irod, un alt oaspete ceresc l-a înștiințat pe Iosif în vis că se pot întoarce, deoarece cei care căutau să-i ia viața au murit.

Toate aceste evenimente, deși nu sunt un secret pentru nimeni, rămân tainice. Ele s-au petrecut în taina unor inimi credincioase și temătoare de Dumnezeu. În viața unor oameni care n-au vândut taina Lui, vrășmașilor Lui. Acești oameni aveau o legătură cu cerul, care scăpa vrășmașilor lui Dumnezeu, o legătură în care erau implicate puterile cerești.

La fel se întâmplă și azi. Taina nașterii lui Hristos în viața oamenilor este ceva ce scapă urmașilor lui Irod și a acoliților lui. Taina credinței se zămislește în inimi și vieți simple și smerite, cum erau păstorii din câmpia Bethleemului, care au crezut și verificat cuvintele îngerului. Această taină s-a înfiripat în poporul român, popor de păstori, care asemenea regelui păstor David, privind cerul înstelat(cerul senin, Gebeleizis?), înțelegeau mai ușor divinitatea. Iisus Hristos Domnul, nu se arată nici azi celor care se cred importanți, oamenilor cu păreri înalte despre ei înșiși sau celor mulțumiți de sine, de religiozitatea și de realizările lor în această lume. El se face vizibil doar pentru cei care sunt gata să-și recunoască păcatele, să-și asume vinovăția pentru viața lor plină de egoism și mândrie, pentru cei săraci în duh, care-și recunosc neputința de a se izbăvi din răutățile naturii umane ce ne caracterizează pe toți. El se descoperă celor care se retrag neștiuți, la marginea zarvei egoiste a lumii și în cele din urmă, dacă nu găsește astfel de oameni, se retrage în ieslea unde rumegă necuvântătoarele blajine, care-I vor face loc în modestul lor staul și Îl vor încălzi cu răsuflarea lor caldă.

La două mii de ani după aceste evenimente, lumea întreagă se zbate încă în negura neputinței. Mii de ani de frământări și dureri, de căutări și incertitudini. O goană disperată după supraviețuire, într-o lume în care permanent trebuie să-ți faci loc, o lume care a devenit din ce în ce mai neîncăpătoare și mai saturată de războaie și cotropiri. De fapt, lumea a fost neîncăpătoare și când era locuită doar de câteva persoane. Adam și Eva, doi părinți îndurerați de alungarea din Eden, au devenit primii părinți îndoliați din istorie, atunci când Cain a considerat concurența fratelui său Abel insuportabilă și a hotărât să-l elimine. S-a patentat astfel o metodă care va fi folosită pe scară din ce în ce mai largă, aceea a eliminării fizice a celui care este considerat adversar, doar pentru că are cee ace tu nu ai sau pentru că este mai bun în ceea ce face. Această metodă a mistuit popoare și imperii, de-a lungul războaielor sângeroase care-au măcinat omenirea, distrugând milioane de vieți, doar din lăcomia și dorința de mărire a oamenilor care se zbat în blestem și neputință de mii de ani.

Din negura timpului însă, încă răzbate un zvon, o veste, scrieri străvechi, ce anunță venirea Unuia care poate elibera omenirea de rău și de rele. Unul care va instaura pacea și bunăstarea peste toate inimile care I se fac iesle, eliminând războaiele dintre oameni și sărăcia lăuntrică, făcând ca vrășmașii să devină prieteni și cei mai mari dușmani să se iubească asemeni fraților. Unul care este nimic mai puțin decât Unsul lui Dumnezeu, Mesia sau Hristos, biruitorul tuturor relelor din lume. În fiecare generație au căutat să-L smulgă din istorie și din inima oamenilor. Mai întâi iudeii, apoi romanii, hoardele barbare ale migratorilor, Inchiziția, Revoluția Franceză, comuniștii și toți urmașii lor atei care dăinuie până azi. Dar n-au reușit.

În tot acest timp, Mântuitorul lumii, Iisus Hristos Domnul, își țese lucrarea Lui tainică și ciudată, cunoscută doar de cei care știu să se smerească. Toți aceștia Îl recunosc pe El și nu se duc după un Hristos fals. Toți aceștia se recunosc între ei, deoarece poartă în ei pecetea dragostei de Dumnezeu și de semeni. Aceștia sunt mereu în comuniune unii cu alții și cu toți sfinții din veac și cu care vor fi pe veci împreună la învierea de obște. Dar vrășmașii Lui, aceia care n-au vrut să împărățească El peste ei, sunt singuri. Fiecare în singurătatea egoismului său, fiecare în singurătatea minciunii lui, a lăcomiei, a invidiei, a trădării. Iuda a rămas singur, deși în aparență avea pe mai marii iudeilor de partea lui și chiar pe Pilat și Irod. Singuri vor fi și în veșnicie, în întunericul de afară, unde vor fi munciți de patimile pe care le-au avut aici, pe care le-au iubit și le-au întreținut.

Fie ca toți aceia care păstrăm vie Nașterea lui Hristos în inimi să ne facem trâmbițe ale dragostei lui Dumnezeu și să abatem pe cât mai mulți din drumul spre pierzare.

Nașterea lui Hristos să ne fie de folos!

Prof. Iancu Gabriel