Nu exterminarea este astăzi pedeapsa refuzului, ca în 1964. Ci marginalizarea, excluziunea socială

Incorect Politic
Septembrie 15, 2021

Via Buciumul:

„Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.” (Matei 24, 13)

Astăzi, de Ziua Crucii, când la Aiud, conform unei tradiții de aproape trei decenii, sunt comemorați deținuții politici exterminați în cumplitul penitenciar politic comunist și îngropați noaptea, în taină, în lutul Râpei Robilor, gândul mă duce la o fotografie din arhivele Securității…

Imaginea prezintă un grup de ofiţeri din conducerea Penitenciarului Aiud, pozând triumfători, cu țigările în mâini, în faţa uriaşei lozinci arborate în timpul reeducării de la Aiud (1962-1964): „Legionarismul s-a născut în închisoare, / Din ură, sânge şi crimă. / Legionarismul a murit pentru totdeauna, / Aici, în Aiud, prin reeducare”…

Cei care s-au aflat, ca deţinuţi politici, în închisoarea Aiud a acelor ani, îşi amintesc cu frisoane de acea inscripţie prin care se dorea pecetluirea, în triumf, a mormântului biologic, dar mai ales moral, al Mişcării Legionare. 

A fost o luptă inegală, în care călăii au folosit cele mai perfide mijloace, încercând să folosească orice slăbiciune, orice punct vulnerabil și orice spaimă, pentru a înșela vigilența și pentru a obține capitularea morală a victimelor aflate total la discreția lor. În cei mai bine de doi ani, cât a durat diabolicul experiment al reeducării de la Aiud, foarte mulţi au căzut, rând pe rând, sub presiunea, şantajul şi condiţiile de exterminare utilizate de comunişti. Alții au rezistat sancționați în terifiantul izolator de la Zarka Aiudului, veritabil spațiu de exterminare, în condiții limită de supraviețuire, iar dintre aceștia mulți au murit, din lipsa asistenței medicale, a foamei și frigului…

Presat de Occident să elibereze toţi deţinuţii politici, regimul comunist din România era nevoit să dea drumul și acestor ultimi rezistenţi asediaţi în citadela intimă a sufletelor lor. Lipsiți de orice legătură cu lumea de dincolo de sârmele ghimpate, deținuții politici nu avuseseră de unde să cunoască aceste evoluții internaționale. Lor li se pusese înainte fie posibilitatea eliberării după detenția îndelungată și întoarcerii la familiile lor, desigur, în schimbul apostaziei, fie perspectiva putrezirii între zidurile Aiudului. Nici unul dintre ei nu a știut că eliberarea avea să vină oricum. Și a urmat o moară a dracilor, care a măcinat și a cernut, timp de mai bine de doi ani. Savantul George Manu și scriitorul Constantin Gane sunt doar două dintre numele foarte cunoscute în rândul celor ce au rămas „sub zidurile Troiei”…

Nimeni nu poate fi judecat pentru alegerea făcută sub acea zodie a lui Cain…

Şi totuşi, în august 1964, atunci când ultimii rezistenţi, slabi, palizi, subnutriți sau devorați de tuberculoză ori reumatism, au părăsit penitenciarul rămas gol, clătinându-se pe picioare și sprijinindu-se unii pe alții, diabolicul colonel Crăciun, cel care coordonase teribilul experiment sufletesc de la Aiud, a găsit puterea să le spună: „Domnilor, aţi învins!…”

De ce m-am dus cu gândul astăzi, în preajma lui 14 septembrie, la acest moment? Pentru că trăim vremuri în care apostazia ne este cerută nu prin suplicii și constrângeri contondente, ci mai degrabă momiți cu farmecul plăcerilor și poftelor noastre lăuntrice. Diavolul lepădării de principii și de modul de viață al înaintașilor noștri se insinuează astăzi din fiecare tentație scăpărată pe device-uri sau împrejurul nostru, la tot pasul. Însăși normalitatea statuată de Creator în legile firii a devenit opțiune într-o largă paletă de alegeri. Iar „minunata lume nouă” exportată și în viețile noastre din cancelariile birocrației europene extaziate la măreția operei lui Marx, ne cere nici mai mult nici mai puțin decât să ne lepădăm de această normalitate.

Nu exterminarea este astăzi pedeapsa refuzului, ca în 1964. Ci marginalizarea, excluziunea socială. Riscul de a fi ridiculizat de mulțimea „progresistă”, de a ajunge să fii privit ca un inadaptat primitiv.

Vom fi noi acea generație bicisnică și lașă, care va ceda de bună voie ceea ce alții au apărat cu preț de sânge? Libertatea interioară este  de natură divină, căci ea este parte a sufletului omenesc. Să nu fim deci veriga slabă a neamului nostru!

„În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi! Iată, Eu am îndrăznit şi am biruit lumea…” (Ioan 16 : 33)”