Noua Inchiziție e laică: Cum au inventat liberalii trecutul pe care îl condamnă

Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Aprilie 7, 2025

Noua Inchiziție e laică: Cum au inventat liberalii trecutul pe care îl condamnă

 

În epoca post-adevărului, unde memele fac istorie, iar algoritmii decid ce merită să fie reținut, puține teme au fost mai deformate, mai mistificate și mai utilizate ca armă ideologică decât cea a Inchiziției. În imaginarul popular alimentat de mass-media secularizată, de filme hollywoodiene și de manuale scrise cu pixul ideologiei, Inchiziția este simbolul absolut al răului: o instituție întunecată, bigotă, sângeroasă, în care preoți bătrâni ard vrăjitoare pe rug pentru simplul fapt că gândesc. La fel, într-o narațiune înrudită, Biserica Catolică este acuzată că ar fi frânat progresul umanității, oprit știința, ars biblioteci și ar fi condamnat gândirea liberă. Aceste imagini, reluate cu furie aproape religioasă de secularismul progresist, nu au însă aproape nicio legătură cu realitatea istorică documentabilă. Dimpotrivă: ele sunt produsul unei noi forme de propagandă — o „inchiziție laică”, în care faptele sunt arse pe rugul corectitudinii ideologice.

Pentru a înțelege amploarea falsificării, trebuie mai întâi să coborâm din înălțimile clișeelor în straturile arhivelor. Ce a fost, de fapt, Inchiziția? Cum funcționa? Cât de multe victime a făcut? Și, mai ales, cum a fost transformată dintr-o instituție juridico-religioasă medievală într-un simbol al opresiunii absolute? În același timp, cum de a ajuns Biserica — cea care a fondat universități, a susținut matematicieni, astronomi și biologi — să fie tratată drept inamicul științei? Răspunsul se află nu doar în faptele trecutului, ci și în manipulările deliberate ale prezentului, care au construit un dușman imaginar pentru a justifica o agendă ideologică anti-religioasă și anti-tradițională.

Inchiziția, în realitatea sa istorică, a fost o instituție fondată de Biserica Catolică în secolul al XIII-lea, cu scopul de a menține unitatea dogmatică într-o lume în care religia nu era o opțiune personală, ci fundamentul întregii ordini sociale și politice. Apărută într-un context de erezii periculoase — cum au fost catarismul sau valdenzii — care subminau nu doar autoritatea ecleziastică, ci și coeziunea regatelor creștine, Inchiziția avea o funcție dublă: spirituală și juridică. Spre deosebire de justiția laică medievală, adesea brutală și arbitrară, tribunalul inchizitorial funcționa cu reguli procedurale clare, oferind acuzaților dreptul la apărare, martori, și chiar recurs. Este un fapt ignorat astăzi că în multe cazuri, inchizitorii se opuneau violenței inutile, și preferau pocăința, reparația simbolică și reintegrarea în comunitate. Tortura, deși folosită, era strict reglementată și rară, iar condamnările la moarte erau infime în raport cu numărul total de cazuri judecate.

Spre exemplu, în cazul Inchiziției spaniole, atât de blamată în imaginarul popular, cifrele reale arată că, în cei aproape 350 de ani de activitate (1478–1834), au fost pronunțate aproximativ 3.000 până la 5.000 de pedepse capitale, într-un total estimat de peste 100.000 de procese. Aceasta înseamnă un procent de condamnări la moarte sub 5%, într-o epocă în care justiția civilă condamna la moarte pentru furt sau vagabondaj. Istorici reputați precum Henry Kamen (în lucrarea The Spanish Inquisition: A Historical Revision) sau Edward Peters (în Inquisition) au arătat că imaginea Inchiziției ca monstru sângeros este o construcție târzie, alimentată de protestantismul polemic și de iluminismul anticlerical. În realitate, Inchiziția a fost o instituție mai moderată și mai rațională decât cele laice contemporane cu ea.

Ceea ce este și mai grav decât denaturarea funcției Inchiziției este atribuirea sa greșită în legătură cu vânătorile de vrăjitoare, prezentate de multe ori ca un veritabil „genocid” al femeilor, orchestrat de Biserică. Cifrele răspândite în spațiul public — de la 1 milion la 9 milioane de victime, în special femei — sunt pură fantezie, fără nicio bază istorică. Ele provin din scrieri feministe și esoterice ale secolelor XIX–XX (precum ale lui Matilda Joslyn Gage sau, mai recent, Barbara Walker), dar au fost preluate cu ușurință de cultura pop, presa liberală și chiar unele programe educaționale. În realitate, toți istoricii serioși ai fenomenului, inclusiv feministele moderate, recunosc că numărul total al execuțiilor pentru vrăjitorie în Europa, între 1400 și 1700, se ridică la 40.000–60.000 de persoane, dintre care aproximativ 70–80% femei, în funcție de regiune. Asta într-un interval de trei secole, pe întregul continent.

Șocant pentru unii, dar fundamental de înțeles, este faptul că Inchiziția Catolică a fost, în general, sceptică față de acuzațiile de vrăjitorie. În regiunile unde aceasta funcționa cu autoritate — mai ales în Spania, Italia și în teritoriile controlate de Roma — numărul de procese pentru vrăjitorie era infim, iar în multe cazuri, acuzatorii erau mustrați sau sancționați pentru zelul lor excesiv. De pildă, tribunalele inchizitoriale din Spania au respins masiv acuzațiile de pact cu diavolul, considerându-le superstiții populare, iar în Italia, cazurile de „magie” erau tratate ca rătăciri minore, nu ca crime capitale. Prin contrast, cele mai multe execuții pentru vrăjitorie au avut loc în teritoriile protestante, cum au fost statele germane, Elveția și unele regiuni din Anglia și Scoția, unde tribunalele erau laice sau influențate de interpretări teologice extrem de radicale.

Cazul cel mai emblematic rămâne cel al Proceselor de la Salem (1692), în coloniile puritane ale Americii de Nord — un context fără nicio legătură cu Biserica Catolică. Acolo, isteria colectivă și teologia protestantă literalistă au dus la condamnarea și execuția a zeci de oameni (femei, bărbați, copii), fără intervenția niciunei autorități religioase catolice. Tot în teritoriile protestante s-a manifestat cu maximă cruzime aplicarea Malleus Maleficarum, un manual de vânătoare de vrăjitoare publicat în 1487 de doi dominicani germani, dar respins ulterior de Inchiziția Romană, care îl considera slab teologic și exagerat procedural.

Prin urmare, ideea că Inchiziția ar fi dus o campanie sistematică împotriva femeilor este nu doar falsă, ci o răsturnare completă a realității. În multe cazuri, chiar femei acuzate de vrăjitorie au fost protejate de tribunalele inchizitoriale, în timp ce autoritățile civile și gloatele locale cereau sânge. Mitul „vrăjitoarei persecutate” a devenit, în modernitate, un simbol politic: un fel de avatar al femeii emancipate care luptă împotriva opresiunii patriarhale. Dar în istorie, realitatea este că vrăjitoarea nu era un simbol feminist, ci o figură marginală, uneori periculoasă social sau psihologic, și că persecuția era adesea alimentată de comunitățile locale, nu de instituțiile ecleziastice.

În loc să investigheze faptele cu echilibru și rigoare, ideologiile moderne au preferat demonizarea unei instituții care se opunea chiar exceselor de masă. Biserica, în ciuda păcatelor ei omenești, avea o viziune unificatoare, teologică și procedurală asupra lumii, în care nu orice superstiție devenea caz capital, și în care iertarea era, de regulă, mai frecventă decât pedeapsa. În contrast, justiția modernă timpurie, laică sau protestantă, era mult mai punitivă, impulsivă și violentă.

Poate cea mai răspândită ficțiune istorică în cultura post-modernă este aceea că Biserica Catolică ar fi fost o instituție ostilă științei, un obstacol sistematic în calea progresului, o forță a obscurantismului care a închis minți, a ars biblioteci și a condamnat gândirea liberă. Această imagine, cultivată obsesiv de cultura populară, în special de filme, reviste și documentare superficiale, este nu doar istoric inexactă, ci și profund nedreaptă față de realitatea istorică europeană. În mod paradoxal, ceea ce a permis apariția științei moderne în Europa nu a fost absența Bisericii, ci prezența ei instituțională, intelectuală și morală.

Începând cu Evul Mediu, Biserica Catolică a fost principala susținătoare a educației formale în Europa. Primele universități — Bologna (1088), Paris (1150), Oxford (1096), Cambridge (1209), Salamanca (1218) — au fost fondate sub patronajul Bisericii, cu aprobarea papei și a episcopilor locali. Curriculum-ul acestor instituții includea nu doar teologie, ci și filosofie naturală (fizică), matematică, logică, astronomie și medicină, în tradiția aristotelică. Filosofii scolastici — printre care Albertus Magnus, Toma de Aquino, Roger Bacon — nu au opus rațiunea credinței, ci au încercat o sinteză a gândirii grecești cu revelația creștină, oferind un cadru coerent în care știința putea fi practicată.

Mai mult decât atât, mulți dintre pionierii științei moderne au fost clerici sau educați în medii catolice. Gregor Mendel, părintele geneticii, era călugăr augustinian. Georges Lemaître, creatorul teoriei Big Bang-ului, era preot catolic și profesor de fizică teoretică. Nicolas Steno, considerat fondatorul geologiei moderne, a fost episcop. Roger Bacon, un pionier al metodei experimentale, era franciscan. Chiar și Copernic, cel care a formulat teoria heliocentrică, a fost canonic, deci parte din clerul inferior, iar lucrarea sa a fost publicată cu dedicație către Papa Paul al III-lea.

Narațiunea conflictului dintre Biserică și știință își are originea în secolele XVIII și XIX, când gânditori iluminiști și pozitivisti au proiectat un model conflictual al istoriei, în care progresul era văzut ca eliberare de sub tutela religiei. Autori precum Voltaire, Condorcet, dar și istorici ulteriori ca John William Draper și Andrew Dickson White au elaborat o istorie polemică, în care fiecare avans științific era prezentat ca o luptă cu o Biserică dogmatică și opresivă. Dar cercetările istorice moderne — precum cele ale lui Ronald Numbers, David Lindberg și Edward Grant — au demontat complet această viziune. În lucrarea colectivă Galileo Goes to Jail and Other Myths about Science and Religion (2009), coordonată de Numbers, sunt analizate zeci de mituri similare și demontate cu argumente solide, arhivistice și filologice.

Cel mai adesea invocat exemplu în această retorică este cel al lui Galileo Galilei, transformat în mitologia liberală într-un martir al științei, persecutat de Biserica obscurantistă. În realitate, cazul Galileo a fost mult mai complex, implicând nu doar tensiuni între știință și teologie, ci și orgolii personale, intrigi curiale și neglijențe politice. Galileo nu a fost condamnat pentru că susținea heliocentrismul — această teorie era dezbătută și cunoscută deja — ci pentru că a insistat să o prezinte drept adevăr absolut într-o perioadă în care nu fusese încă dovedită experimental, sfidând recomandarea explicită de a o trata ca ipoteză. Mai mult, în dialogul său Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo, Galileo îl ironizează direct pe Papa Urban al VIII-lea prin personajul „Simplicius”, fapt ce a provocat o reacție politică, nu dogmatică. Și chiar și așa, Galileo nu a fost torturat și nici închis în temnițe întunecate, ci a trăit în confort, sub arest la domiciliu, în vila unui prieten cardinal, unde a continuat să scrie.

Aceste fapte istorice concrete nu sunt menționate în majoritatea narațiunilor publice. Pentru ideologia secularistă, imaginea unei Biserici întunecate care persecuta „lumina științei” este prea valoroasă propagandistic pentru a fi abandonată. În schimb, realitatea este că fără metafizica ordinii, raționalității și finalității, oferită de teologia creștină, știința europeană nu ar fi avut cadrul ontologic necesar pentru a se dezvolta. Universul creștin este un cosmos ordonat, nu un haos impersonal, iar această credință — că lumea poate fi înțeleasă prin rațiune — este o moștenire directă a teologiei naturale catolice.

Pentru a înțelege adevărata relație dintre Biserică și știință, nu este suficient să demontăm mituri — trebuie să recunoaștem și rolul pozitiv concret pe care instituțiile ecleziastice l-au avut în formarea tradiției intelectuale europene. Departe de a fi o frână a progresului, Biserica Catolică a fost infrastructura intelectuală fără de care știința occidentală nu ar fi putut să apară în forma sa modernă.

Un exemplu fundamental este sistemul universităților medievale. Acestea nu erau doar tolerante cu știința, ci erau concepute de la început ca instituții de formare rațională. În cadrul facultăților de arte liberale, studenții învățau triviumul (gramatică, logică, retorică) și quadriviumul (aritmetică, geometrie, muzică, astronomie) — adică exact fundamentele teoretice care au stat la baza fizicii, matematicii și cosmologiei moderne. Aceste instituții au fost fondate și susținute de papi, episcopi, ordine religioase și autorități ecleziastice, iar diplomele emise erau recunoscute universal, tocmai datorită autorizației spirituale și culturale oferite de Biserică.

Mai mult decât atât, Biserica a înființat și observatoare astronomice, biblioteci vaste, și chiar laboratoare de alchimie (înainte ca aceasta să se transforme în chimie). De exemplu, Observatorul Vatican, fondat oficial în 1582 pentru a reforma calendarul (calendarul gregorian), este unul dintre cele mai vechi observatoare astronomice încă active din lume. A fost reformat și modernizat în secolul XIX, și astăzi publică lucrări științifice în domeniul astrofizicii, colaborează cu NASA și alte agenții internaționale, și operează telescoape în Arizona. În mod ironic, într-o epocă în care se afirmă că „religia și știința sunt incompatibile”, Vaticanul este una dintre puținele entități religioase cu un departament științific permanent de cercetare.

Ordinele religioase, în special iezuiții, benedictinii, dominicanii, au jucat un rol major în dezvoltarea științei. Iezuiții, în special, au fost în secolele XVI–XVIII cei mai sofisticați savanți europeni. Au înființat colegii științifice în întreaga lume (din China până în America de Sud), au realizat hărți, au calculat eclipse, au scris tratate de fizică, matematică și astronomie. Nume precum Christopher Clavius (care a colaborat la reforma calendarului gregorian), Athanasius Kircher (pionier al egiptologiei, vulcanologiei și lingvisticii comparate) sau Matteo Ricci (astronom și diplomat iezuit în China) sunt figuri emblematice ale sintezei dintre teologie și știință.

Un alt exemplu remarcabil îl reprezintă Benedictinii, care, în Evul Mediu timpuriu, au fost principalii păstrători ai cunoașterii antice. În scriptoriile mănăstirilor lor s-au copiat manuscrise grecești și romane, tratate medicale, astronomice, botanice și filosofice. Aceste mănăstiri nu erau centre de bigotism, ci adevărate centre culturale și științifice, care au menținut aprinsă flacăra rațiunii într-o epocă de fragmentare politică și haos.

Este de asemenea semnificativ faptul că ideea de progres, ca linie ascendentă a cunoașterii umane, este înrădăcinată în teologia creștină. Lumea antică, în special gândirea greacă, concepea istoria ca ciclică, repetitivă, fatalistă. Creștinismul a adus o viziune liniară și teleologică asupra timpului: început (creație), desfășurare (istoria mântuirii), final (judecata). Această viziune a permis apariția unei concepții despre evoluție istorică reală, despre îmbunătățirea lumii prin cunoaștere și ordine morală. Departe de a fi un obstacol, dogma a fost scheletul metafizic al edificiului științific.

Astăzi, într-o cultură care se pretinde rațională, se uită că marile salturi ale științei moderne nu au fost făcute împotriva credinței, ci în cadrul unei civilizații teologice. Faptul că Biserica a greșit în unele momente — că a cenzurat idei, că a reacționat uneori lent la inovații — nu schimbă realitatea de fond: niciun alt sistem religios sau secular din istorie nu a produs o tradiție științifică comparabilă cu cea catolică.

Faptul că miturile despre Inchiziție și „cruciada împotriva științei” continuă să circule cu atâta forță într-o lume care se declară informată și rațională nu este o simplă coincidență. Este dovada unei manipulări sistematice a memoriei colective, în care trecutul este falsificat pentru a legitima anumite proiecte ideologice ale prezentului. Aceste mituri nu sunt păstrate din ignoranță, ci pentru că servesc unor scopuri precise: delegitimarea Bisericii, marginalizarea religiei tradiționale și impunerea unei paradigme culturale seculare, în care știința este idolatrizată, iar teologia este demonizată.

După Revoluția Franceză, a devenit limpede că lupta politică împotriva ordinii tradiționale nu putea fi câștigată doar prin baionete și ghilotine. Era nevoie de o rescriere a istoriei, care să transforme trecutul într-un inamic simbolic. Astfel, Biserica a fost transformată în dușmanul progresului, al libertății, al femeilor, al cunoașterii. De la Enciclopedia lui Diderot, la pamfletele lui Voltaire, și până la istoriile de tip pozitivist din secolul XIX, s-a construit cu tenacitate o mitologie laică: Evul Mediu a fost „întunecat”, Inchiziția — o poliție a gândirii, Biserica — o frână pusă spiritului uman. Aceste clișee au fost reciclate în secolul XX de regimuri comuniste și apoi de liberalismul progresist, fiind consolidate în educație, media și cultura populară.

În această paradigmă, știința nu mai este un instrument de cunoaștere a realității, ci o armă ideologică împotriva religiei. Nu contează că mari oameni de știință au fost creștini devotați. Nu contează că universitățile au fost fondate de Biserică. Nu contează că Vaticanul are un observator astronomic. Ceea ce contează este păstrarea duelului fals între „rațiune și credință”, între „lumină și întuneric”, între „progres și obscurantism”. Este o mitologie binară, simplificată, dar extrem de eficientă propagandistic — pentru că oferă un „rău absolut” (Biserica) care justifică toate distrugerile simbolice ale trecutului.

Această mitologie a fost întreținută și de industria cinematografică, în special la Hollywood. De la The Name of the Rose la Da Vinci Code, până la seriale moderne, imaginea preotului dogmatic, a călugărului fanatic, a cardinalului conspirator, a devenit normă. În filme, Biserica arde cărți, torturează oameni de știință, complotează în subteranele Vaticanului. Este o inversare de realitate: tocmai acea instituție care a păstrat cultura și a creat elite intelectuale este prezentată ca dușmanul cunoașterii. Și pentru că ficțiunea a înlocuit educația, aceste imagini au devenit realități „percepute”.

Dar această deformare a trecutului are și o funcție politică: în numele combaterii unei Inchiziții inventate, se impune o nouă formă de cenzură ideologică, un neo-iluminism dogmatic în care religia este exclusă din spațiul public, tradiția este demonizată, iar libertatea reală este sacrificată în favoarea unei „rațiuni oficiale”, înregimentate ideologic. Cine îndrăznește azi să critice dogmele progresismului (gender, bioetică, relativism moral) este etichetat imediat ca „reacționar”, „fundamentalist” sau „medieval”. Astfel, în numele luptei împotriva Inchiziției, modernitatea și-a creat propria inchiziție: laică, ideologică, dar la fel de intolerantă.

Această nouă inchiziție nu mai are nevoie de ruguri — are televiziuni, algoritmi, platforme de cenzură și educație standardizată. Ea nu mai condamnă teologi, ci marginalizează vocile credincioase, caricaturizează trecutul creștin și rescrie istoria într-o cheie pseudo-morală. Este o inchiziție care nu oferă iertare, ci doar excomunicare socială. Nu urmărește adevărul, ci conformismul. Nu caută mântuirea sufletelor, ci supunerea totală față de o viziune seculară a lumii, în care omul este măsura tuturor lucrurilor, iar tradiția — un obstacol în calea „progresului”.

Astăzi, când dogma secularismului a înlocuit dogma religioasă, iar progresul a fost ridicat la rang de religie politică, răstălmăcirea trecutului a devenit o formă de putere. Nu este o simplă eroare, ci o strategie deliberată. Prin mitologizarea Inchiziției și demonizarea Bisericii, modernitatea își justifică revolta împotriva oricărei forme de autoritate transcendentă, împotriva oricărei rădăcini morale, împotriva oricărei ierarhii firești. În numele unei „eliberări”, omul contemporan s-a decuplat de la propria istorie și a înlocuit adevărul istoric cu narațiuni ideologice seducătoare, dar false.

Adevărul este că Inchiziția, în toate formele sale istorice, a fost o instituție juridică complexă, care a funcționat într-un context teologic, social și politic specific. Nu a fost mai brutală — ba dimpotrivă — decât justițiile laice contemporane, și adesea a fost un factor de moderație și regularizare a exceselor populare. Numărul victimelor este incomparabil mai mic decât cel vehiculat de propagandă. Mitul milioanelor de femei arse pe rug este o ficțiune modernă fără bază arhivistică, folosită politic pentru a construi o imagine simbolică a „patriarhatului religios opresiv”.

La fel, acuzația că Biserica ar fi fost dușmanul științei este un construct ideologic, nu o realitate documentabilă. Biserica Catolică a fost păstrătoarea și promotorea culturii clasice, fondatoarea universităților, susținătoarea marilor savanți ai Evului Mediu și ai Renașterii, și cadrul intelectual în care s-a născut metoda științifică. Până și exemplele invocate frecvent — precum cazul Galileo — sunt adesea interpretate tendențios, amputate de context și folosite ca armă retorică.

Aceste mituri nu sunt doar falsuri istorice. Ele sunt instrumente de dezrădăcinare. Prin ele, omul modern este rupt de tradiția sa, de credința sa, de trecutul său real. Este convins că vine din întuneric și merge spre lumină, că a fost eliberat de un jug, când de fapt este sedus de o iluzie. Când adevărul istoric este sacrificat pe altarul ideologiei, memoria colectivă este remodelată pentru a servi puterea. Iar această putere nu este interesată de adevăr, ci de control.

În fața acestui mecanism subtil și tenace, este datoria intelectualilor onești, a creștinilor lucizi și a oamenilor de bună-credință să refacă legătura cu realitatea istorică. Să recupereze ceea ce a fost pierdut, nu din nostalgie, ci din responsabilitate. Să repună faptele acolo unde s-au întâmplat, să numească minciuna pe nume, și să redea Bisericii Catolice — cu toate greșelile ei umane — locul care i se cuvine în istoria civilizației occidentale: acela de fundație, nu de piedică.

Pentru că, în cele din urmă, adevărul nu are nevoie de propagandă. Are nevoie doar de memorie. Și de curajul de a-l rosti, chiar și atunci când lumea preferă legenda.

 

Bibliografie selectivă

1. Kamen, Henry – The Spanish Inquisition: A Historical Revision. London: Penguin Books, 1998.
2. Peters, Edward – Inquisition. Berkeley: University of California Press, 1989.
3. Secher, Reynald – Le Génocide franco-français: La Vendée-Vengé. Paris: PUF, 1986.
4. Schama, Simon – Citizens: A Chronicle of the French Revolution. New York: Vintage Books, 1989.
5. Petitfils, Jean-Christian – Louis XVI. Paris: Perrin, 2005.
6. Levack, Brian P. – The Witch-Hunt in Early Modern Europe. London: Routledge, 2006.
7. Barstow, Anne Llewellyn – Witchcraze: A New History of the European Witch Hunts. San Francisco: Pandora, 1994.
8. Hutton, Ronald – The Triumph of the Moon: A History of Modern Pagan Witchcraft. Oxford: Oxford University Press, 1999.
9. Lindberg, David C., și Ronald L. Numbers (eds.) – God and Nature: Historical Essays on the Encounter between Christianity and Science. Berkeley: University of California Press, 1986.
10. Numbers, Ronald (ed.) – Galileo Goes to Jail and Other Myths about Science and Religion. Cambridge: Harvard University Press, 2009.
11. Grant, Edward – Science and Religion, 400 B.C. to A.D. 1550: From Aristotle to Copernicus. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 2004.
12. White, Andrew Dickson – A History of the Warfare of Science with Theology in Christendom. New York: D. Appleton and Company, 1896.
13. de Maistre, Joseph – Considérations sur la France. Paris: Éditions du Cerf, 1992 [ediție originală: 1796].
14. Burke, Edmund – Reflections on the Revolution in France. London: Penguin Classics, 1986 [ediție originală: 1790].
15. Voltaire – Dictionnaire philosophique. Paris: Garnier-Flammarion, 1964.
16. Draper, John William – History of the Conflict Between Religion and Science. New York: D. Appleton and Company, 1874.