Nicolae Manolescu, omul care susține vaccinarea la copii, ajunge președintele scriitorimii române și ezită să vorbească despre legionari

Incorect Politic
Decembrie 7, 2021

Nicolae Manolescu, omul care susține vaccinarea la copii, ajunge președintele scriitorimii române

Via IonCoja:

Cu oarece satisfacție răutăcioasă, i-aș zice chiar colegială, un coleg mă întreabă de ce marele nostru critic Nicolae Manolescu nu m-a învrednicit nici măcar cu un rând, cu o mențiune a numelui măcar, în celebra sa Istorie a literaturii. Nu știu dacă lucrurile stau chiar așa, n-am verificat, nu mi-a ajuns în mână nici măcar întâmplător opera capitală a magistrului, dar nu m-aș mira de fel. Sunt unul dintre scriitorii români care l-au dezamăgit profund pe neînduratul critic! Nu știu alți scriitori în ce fel, dar la mine a fost vorba de ingratitudine. A mea, recunosc. N-am fost în stare și nici nu mi-a trecut prin cap să-i fiu recunoscător. Și aș fi avut pentru ce! Când am publicat romanul Carnaval la Constanța, în 1978, am avut mai multe cronici, printre care cea mai neașteptată a fost a lui Nicolae Manolescu, în „România literară”.

Nu prea ne cunoșteam, nu schimbasem decât salutările cuvenite, am respectat totdeauna diferența de vârstă. Și m-am pomenit cu o prezentare a cărții mai mult decât elogioasă. Judecând lucrurile la rece ai avea motive să te miri, dacă chiar este adevărat că nu m-a pomenit nicicum în opera amintită, ceea ce pentru mulți colegi este un certificat de existență ca scriitor. Nu te-a pomenit Nicolae Manolescu în Istoria sa, nu exiști!

Iată textul integral al cronicii. Dacă nu mă înșel se intitula Deriziunea romanescului, cu a, nu cu â. Într-adevăr, în carte unul dintre …personaje este manuscrisul unui roman(sic!), scris de personajul principal Vasile Neacșu. Cartea este într-un fel romanul unui roman. Iată textul manolescian:

„Roman poliţist sau parodie a genului? Parabolă? Roman psihologic? Carnaval la Constanţa al lui Ion Coja este câte ceva din toate acestea, fără să fie propriu-zis una sau alta, carte inteligentă, scrisă cu mult spirit, utilizând procedee inedite în proza noastră şi demistificându-le pe cele curente. Cititorul neexperimentat poate fi înşelat de formula experimentală din roman, nesesizând ironia; sau pur şi simplu iritat de insolitul ei. Subiectul romanului trebuie povestit, de la început, pentru a se înţelege despre ce e vorba, deşi într-o proză de factură poliţistă, chiar şi neesenţială cum această factură e în Carnaval la Constanţa, o asemenea dezvăluire va părea multora nepotrivită. Un roman poliţist nu-l mai citim, dacă ştim sfârşitul. Însă romanul lui Ion Coja nu pierde nimic, dacă-l povestim, dovadă că poliţismul lui nu este de conţinut, ci o pură tehnică.

Iată pe scurt subiectul. Vasile Neacşu, metrolog de profesie (profesia nu contează, nici datarea acţiunii, care e ambiguă, nici alte elemente realiste de cadru), a scris un roman în care relatează o crimă perfectă, şi anume cazul unui bărbat care-şi ucide nevasta, fără motiv şi fără a lăsa vreo urmă. Autorul romanului e obsedat de ideea de a comite aceeaşi crimă în realitate. Obsesia lui nu trebuie considerată neapărat ca ţinând de patologie, el este, în fond, creatorul unei ficţiuni, obsedat de gradul ei de validitate reală. Îşi face deci un plan amănunţit al crimei, încurcându-se în fel şi fel de întâmplări neprevăzute. E limpede că faptele nu sunt latura lui tare. Vasile Neacşu este, în schimb, un specialist aşa-zicând al imaginării de scenarii posibile. Închipuie, de exemplu, unul care să lase lumea cu gura căscată, după moartea lui: va asigura romanului său o carieră postumă; cei care-l vor citi se vor întreba dacă romanul s-a inspirat din moartea soţiei autorului sau, invers, romanul a fost, în chip bizar, confirmat de ea; şi mai ales nimeni nu va şti dacă moartea a fost, ca în roman, crima perfectă sau doar un accident; în fine, autorul va avea grijă să-şi studieze perfect conduita în anii ce-i rămân de trăit, pentru a alimenta o legendă extraordinară în jurul viitorului romancier.

Chiar din acest scenariu ne putem da seama că problema centrală în Carnaval la Constanţa nu e poliţistă, ci estetică; şi anume raportul între ficţiune şi realitate. Dar să continui a povesti subiectul. Soţia lui Neacşu dă din întâmplare peste roman, îl citeşte pe sărite, se identifică cu eroina şi apoi, cum paginile nu sunt numerotate, le amestecă, stârnind spaima autorului care va crede că poliţia i-a descoperit secretul. (Nici lipsa de numerotare nu e întâmplătoare: romanul modern e aleatoriu, putând comporta mai multe variante ale subiectului ori mai multe finaluri.)

În cele din urmă, Neacşu se decide să cumpere salteaua pneumatică de care se va folosi ca să-şi aplice ideea. Hazard: în magazinul cu articole de plajă, un individ îi sustrage portmoneul, o vânzătoare îl observă şi Neacşu e obligat să dea poliţistului numele şi adresa lui în vederea obişnuitei declaraţii. Acest incident va avea urmări neaşteptate. Ei bine, crima se produce, în circumstanţe destul de diferite de cele imaginate de Neacşu (altă idee importantă: opera nu “ascultă” întru totul de autorul ei), fără ca nimeni să bănuiască totuşi ceva, are loc înmormântarea etc. Chiar în ziua înmormântării, Neacşu se prezintă la poliţie, în urma unei citaţii neaşteptate şi, speriat de gândul că totul s-a aflat, derutat de politeţea ofiţerului însărcinat cu această afacere, scrie o lungă declaraţie în care istoriseşte cum a procedat.
Trece printr-o spaimă şi mai mare când i se spune că urmează confruntarea. Confruntarea cu cine? Cu moarta? Sau n-a murit şi el a căzut într-o cursă? E adus un individ: hoţul din magazin. A fost deci o neînţelegere. Citaţia se referea la cealaltă istorie! Neacşu vrea să-şi retragă declaraţia, dar n-are cum. Înţelege subit cum o crimă perfectă poate fi ratată de un criminal imperfect. Se ţine după ofiţer toată ziua în speranţa că va afla cifrul seifului unde se păstrau documentele. Zadarnic. Dar cei doi se împrietenesc, merg la restaurant, îşi dau întâlnire pe a doua zi. Toate aceste întâmplări se petrec în Constaţa în timpul carnavalului. Turnura lor burlescă, de comedie renascentistă, se explică uşor astfel. Înmormântarea însăşi e luată de petrecăreţi drept “trouvaille” de carnaval, iar doliul lui Neacşu drept o deghizare inspirată.

Aparenţele ascund esenţele. Viaţa este, ca şi literatura, spectacol. Ofiţerul de poliţie nu ajunge să citească declaraţia, fiindcă hoţul îi joacă un renghi şi obţine eliberarea (renghiul e pretext pentru o admirabilă scenă de comic absurd). Aruncă la coş “literatura” lui Neacşu, din care nu reţinuse decât două-trei fraze, ceva cu o saltea pneumatică, şi-i face acestuia o vizită spre a-i relata, amuzat, isprava hoţului. Neacşu e atât de uluit încât pare a fi înnebunit. Ofiţerul pleacă derutat, dar, la uşă fiind, aude un pocnet ca de pistol. Sparge uşa care se închisese şi-l află pe Neacşu bând şampanie. Pleacă iar şi în stradă, sub fereastra camerei unde stă Neacşu, îi pică în cap bucăţele de hârtie, ca o ploaie. Pe unele din ele citeşte ceva despre o saltea…

E rândul ofiţerului să nu mai înţeleagă nimic: ştie că declaraţia a aruncat-o cu mâna lui la coşul de la poliţie şi nu se dumireşte cum de-i cade acum din cer. După asta, surpriză totală: autorul ne propune şi alte finaluri, intră el însuşi în roman (era să zic în scenă), discută cu Neacşu, mai mult, suportă reproşurile personajului că l-a făcut aşa şi nu altfel. Autor şi personaj se confundă o clipă. Personajul vrea să scrie el romanul înlăuntrul căruia se află (după ce a scris altul, identic), iar autorul e cât pe ce să fie condamnat în locul personajului său. Ca la Pirandello sau la Unamuno, autorul şi eroii săi se întâlnesc într-un spaţiu care nu aparţine nici vieţii, nici ficţiunii. O scenă feliniană (mă gândesc la filmul “Opt şi jumătate”) adună pe autor şi personajele sale la un restaurant unde autorul plăteşte la urmă consumaţia aşa-zicând din întregul roman (cum ar plăti un regizor ceea ce s-a mâncat şi băut pe parcursul turnării filmului).

Romanul lui Ion Coja uzează cum am văzut, de ambiguitate, dar într-un scop precis. Finalul, ca şi restul, este extrem de clar. Sunt în Carnaval la Constanţa elemente din toate acele specii de roman pe care le-am enumerat la început. Fiind o crimă, la mijloc, şi o anchetă, putem vorbi de roman poliţist. Dar tratarea e parodică. Multe secvenţe ţin de comedie sau chiar de farsă: un roman comic şi carnavalesc este de asemenea posibil de întrevăzut aici. (Titlul conţine o indicaţie.) Prin îngroşare, avem şi un roman naturalist-grotesc, al rudelor pisăloage, al ritualului înmormântării etc. Sau unul absurd ionescian.

Alteori, coşmarurile lui Neacşu sunt descrise în stilul realismului psihologic, prin procedeul joycean al monologului interior. De altfel, întreaga carte se foloseşte de această scriitură, modernă, prin care evenimentele nu sunt restituite după ce s-au consumat, ca în romanul classic, ci oarecum pe măsură ce sunt trăite nemijlocit. Aproape nimic nu e relatat din afară, obiectiv; totul e subiectivizat, situat în perspectiva unei interiorităţi psihologice.

Montajul e subtil, perspectivele alternând ori chiar suprapunându-se, până la confuzie. Lipsa apoi a elementelor realiste, confuzia deliberată a datelor, ne conduc spre o parabolă. Tribunalul deşert, cu săli nesfârşite prin care Neacşu şi autorul rătăcesc în căutarea procurorului, pe care-l găsesc ocupat să umfle saltele pneumatice ca să se convingă că ţâmburuşul nu sare niciodată de la sine, această parte, de pildă e voit kafkaniană, în registru uşor burlesc. Combinaţia însăşi nu e deloc întâmplătoare. Într-un fel, Ion Coja a voit să epuizeze posibilităţile genului (sau măcar să experimenteze cât mai multe) într-un original roman al unui roman, care ţinteşte o deriziune a romanescului.
Paradoxul cărţii constă în a verifica posibilităţile unui gen prin împingere la limită, adică ironizându-l fundamental. Carnaval la Constanţa exploatează această temă estetică a imaginaţiei romaneşti şi a relaţiilor ei cu viaţa, precum şi natura tautologică a artei moderne.

Subiectul e un pretext. Ceea ce pare (şi este până la un punct) joc, inventivitate, glumă (romanul are un singur capitol intitulat Capitolul dintîi), se dovedeşte o metodă eficace de tratare a temei. Aspectul umoristic provine nu numai din insolitul unor situaţii, ci şi, în definitiv, din exhibarea convenţiilor.

Un roman al unui roman, care are ca problemă ambiguitatea real-fictiv, narator-personaj, biografie-imaginaţie, viaţă-scenariu, trebuie să fie esenţial o operă clară, ca o demonstraţie matematică. Marele expert în acest fel de dezvăluire a echivocurilor artei este Borges, cu jocurile lui fantastice de oglinzi în care viaţa reflectată devine imagine şi imaginea iese pe partea cealaltă a oglinzii sub forma vieţii reale. La Ion Coja răsturnările acestea nu devin halucinante. Imaginaţia e mai metodică. Romanul, impecabil tehnic, n-are totuşi destul inefabil (ultima pagină încearcă oarecum să suplinească, dar, vai, prea târziu, lipsa poeziei). Este scris subtil de un om care-şi cunoaşte bine nu doar meseria, ci şi limba, rece, maliţios, exact. Reprezintă o experienţă foarte interesantă în proza noastră.

Nicolae Manolescu

După apariția cronicii, reacția cunoscuților a fost pe măsură, minunându-se de risipa de superlative aruncate pe tejghea de exigentul critic. Mai mult de la alții mi-am dat seama că nu-i era în obicei criticului să fie atât de generos în comentarii. Criticul nu degeaba se cheamă că-i critic. Cu mine, cu Vasile Neacșu al meu, Nicolae Manolescu nu fusese mai deloc critic.
Am considerat că ar fi potrivit din partea mea să-i mulțumesc domnului Manolescu pentru aleasa colegialitate arătată și l-am invitat la Athenee Palace să ne cunoaștem mai bine, la un pahar de vin. Pe scurt, am petrecut câteva ceasuri plăcute, deși mai apoi mi-am dat seama că l-am cam dezamăgit pe conviv. Din câte îmi mai aduc aminte am greșit în cel puțin două rânduri în discuția cu mai sus numitul: l-am contrazis atunci când am ajuns cu bârfa scriitoricească la Eugen Barbu, iar eu am susținut că Barbu nu a plagiat, ci că ar fi puțin nebun, megaloman, care consideră că are dreptul să copieze din Paustovski la fel cum a copiat Jules Verne din ghiduri turistice descrieri din țări îndepărtate. La fel a copiat și Barbu descrierea unei biserici din Kiev, biserică de care avea nevoie în economia cărții sale și a considerat că în felul acesta textul respectiv este înnobilat într-o carte superioară celor scrise de Paustovski. I-am spus părerea mea finală: Barbu a ratat de puțin niște cărți extraordinare. Dar este un scriitor autentic…

Altă dezamăgire i-am produs marelui critic atunci când m-am făcut că nu înțeleg pledoaria sa pentru a renunța eu la poziția mea de neafiliat la nicio gașcă literară. Am avut impresia că domnul profesor este preocupat de ideea de a aduna în jurul său o asemenea grupare de scriitori, cu care să domine viața literară din România! Se pare că și-a atins scopul, este acum în fruntea unei „găști” de condeieri, ca să nu le zic adulatori fideli!

Cel mai probabil alta ar putea fi cauza pentru care domnul Manolescu se ferește să aibă de-a face cu mine, să-mi pomenească numele etc. Domnul Manolescu este fiu de legionar, a pătimit multe din această cauză, iar eu sunt un publicist care nu și-a ascuns prețuirea față de prestația legionarilor în istoria românilor. La care se adaugă poziția mea de negaționist al Holocaustului din Transnistria. Două subiecte tabu sau incomode pentru mulți publiciști români, scriitori sau critici literari.

Am mai avut un coleg la facultate, mai tînăr, fiu de legionar, Liviu Papadima. Ca prorector a avut grijă să mă blocheze în mod abuziv ca nu cumva să pot da un concurs pentru avansare în ierarhia didactică… Nu cumva să fie acuzat amărîtul de favorizarea infractorului, a mea, un negaționist al minciunilor sioniste, un legionaroid înrăit!

Cunosc destul de bine postura de fiu de legionar! Am avut mai mulți colegi și prieteni care au avut de tras ponoasele părinților, situație cu atât mai dramatică în condițiile în care părinții legionari și familiile au avut de suferit cu totul pe nedrept, pentru crime și fărădelegi închipuite! Îl pomenesc în mod deosebit pe colegul Pavel Lucian, cu care am avut discuții amănunțite pe acest subiect! A fost deasupra situației, a depășit-o prin inteligență și umor! Nu și-a ascuns nicio clipă poziția de intelectual naționalist!

Aș putea spune că lui Nicolae Manolescu exact asta i se poate reproșa: teama de a nu i se aminti rădăcinile parentale ale unui naționalism care este una dintre tradițiile cele mai onorante ale scriitorimii române! Este regretabil că reprezentantul suprem al scriitorilor români de ieri și de azi are această grijă penibilă, să nu cadă în păcatul iubirii de neam! Așa îmi explic poziția „critică” a domnului Manolescu față de poeții basarabeni! Rezervele sale față de mesajul politic al lui Mihai Eminescu! Și mai ales lipsa de reacție a Uniunii Scriitorilor față de legile antiromânești votate în Parlament la insistențele ticăloase ale unor evrei de cea mai proastă calitate, alde Alexandru Florian sau Silviu Wexler.

Nu este admisibil ca în Parlamentul României de azi să se elaboreze legi împotriva unor scriitori ca Octavian Goga, Radu Gyr, Horia Vintilă, Mircea Vulcănescu, iar Uniunea Scriitorilor să nu aibă reacția cuvenită! Minimă!

Lipsa de curaj, de solidaritate cu tradițiile autentice și definitorii ale literaturii române este un păcat grav al actualei conduceri a Uniunii Scriitorilor, al lui Nicolae Manolescu în persoană!

Nu i-aș reproșa lui Nicolae Manolescu abaterile de la „democrație”, de la prevederile statutare ale organizației noastre, abateri care l-au eternizat în funcție. Gustul puterii a corupt și caractere mai puternice. Nu știu cine erau contracandidații săi la preșidenția Uniunii. Nu exclud că prin respectarea regulamentelor ne-am fi putut trezi cu un președinte și mai de belea, în fruntea unei găști și mai flămânde! Dar lipsa de reacție a domnului Nicolae Manolescu la legile anti-românești din Parlament și, în general, lipsa de reacție a Uniunii Scriitorilor la tragedia națională pe care o trăim de ani de zile nu o pot înțelege decât ca pe un gest de trădare a menirii noastre de scriitori, a menirii de a fi „suflet din sufletul neamului”!

Îl acuz pe președintele Uniunii Scriitorilor de dezertare de la datoriile elementare ale unui intelectual român autentic.
Acest reper, sufletul neamului, nu există azi pentru cei ce se erijează în postura de exponenți ai scriitorimii române! Este o impostură tot mai evidentă și mai dureroasă!
Quousque tandem?!

ION COJA
6 Decembrie 2021

PS – Azi, de ziua Sfîntului Nicolae, un călduros LA MULȚI ANI FRUMOȘI tuturor Nicolae din Țară, inclusiv celor ce s-or fi numind Nicolae Manolescu.